Inedit. „Viața cea fără de pereche a lui Cristobal Colón” de Pierre Gamarra

Deseori prezentat ca un „scriitor occitan de limbă franceză”, Pierre Gamarra, născut în 1919 la Toulouse și mort în 2009 la Argenteuil, prolific romancier, poet, critic și dramaturg, rămâne mai ales unul din cei mai interesanți autori (în proză și versuri) pentru tineret, tradus în peste douăzeci de limbi. De origine bască și languedociană, institutor devenit ziarist de stânga, a creat după Eliberare, împreună cu alți rezistenți, Librairie de la Renaissance. În 1949 (la cererea lui Jean Cassou, André Chamson și Louis Aragon) a acceptat postul de redactor (urmându-i apoi ca director lui Pierre Abraham) al revistei literare „Europe”, în care va semna până la moarte o rubrică de cronică literară, pledând pentru literatura „țărilor mici” și contribuind la descoperirea acesteia în Franța. A mai fost vicepreședinte al PEN Clubului francez (1999-2005, sub președinția lui Jean Blot) și membru de onoare al Academiei din Montauban.

Romane și povestiri pentru tineret: Trandafirul din Carpați (1955); Aventura Șarpelui cu Pene (1961, Premiul Tineretului); Căpitanul Primăvară (1963); Enigma Capitoliului (1968); 50 000 dolari de chewing-gum (1977); Aventurierii alfabetului (2002); Motanul Mustață și prietenii lui de toate culorile (2005). Povești: Vorbele vrăjite (1952); Ceaiul de curcubeu (1977); Cântăpiatră și Gras-gras-gras (1973). Fabule: Salutări, Domnule de la Fontaine (2005). Poezie pentru tineret: Cântece născocite de mine (1963); Cuvinte pentru animale (1974); Tarta cu mere (1977); Ghiozdanul meu și alte poeme de recitat (antologie, 2006); Luna la tine-n geantă (antologie, 2018). Biografii romanțate: Viața cea fără de pereche a lui Cristobal Colόn (1991); Vasco Nuñez de Balboa, descoperitorul Oceanului sudic (1994); Viața și isprăvile marelui amiral Zheng He (2000). Eseuri: Lectura, la ce bun? (1974). Romane: Casa de foc (1948, Premiul internațional Charles Veillon); Cocoșii de la miezul nopții (1950, televizat în 1973 de Édouard Logereau); trilogia Misterele de la Toulouse (1967), Aurul și sângele (1970), 72 de sori (1975); Fluviul palimpsest (1984, Marele Premiu pentru roman al Societății Literaților). Nuvele: Mâinile oamenilor (1953); Dragostele olarului (1957); Viața e frumoasă (1991). Poezie: Cântecul citadelei Arras (1951); Sorbul păsărelelor (1976); Oc (1984); Lumea ireală (2004). Biografii: Amica noastră George Sand (2004); Amicul nostru Jules Verne (2005).

O, tăcere, tăcerea timpului, tăcerea pustiurilor și a junglelor, tăcerea mâinilor mute, a ochilor încețoșați de viață și moarte... Prin negura veacurilor, îl văd pe copilul care se deșteaptă și umblă. Și care zboară de la o dimineață la alta, de la o femeie la alta, de la un bărbat la altul, de la o luntre la o șaică, de la un caic arăbesc la un barcaz, de la un port la altul, de la o rugăciune la un cântec, de la o mamă la o nevastă, de la un rege la o regină...
Clopotele de la San Stefano vestesc zglobii vremea Paștilor. Bucurie. Cristos a-nviat. Lăutele și țiterele răsună în tot locul. Cerul e albastru peste oraș, peste viață. Ce stăpân al apelor și al vântului îți va izvodi azi destinul?

Nu mai era de acuma un copil când a văzut-o pentru întâia oară, și era aproape un marinar deplin. Cercetase atâtea corăbii și le prinsese atât de repede numele, înfățișarea și însușirile, vorbise cu atâția navigatori și piloți, încât mulți se uimeau de câte știe. Se îmbarcase de asemeni, în mai multe rânduri, pentru pescuit ori negoț. Navigase de-a lungul coastei ligure. Îi cunoscuse porturile și limanurile până la Marsilia ba chiar mai departe. Știa o sumedenie de capuri și golfulețe de pe țărmurile acelea.
Orice corabie zvârlea ancora, el descoperea iute ce neam, ce încărcătură și ce drum avea. Îi iscodea cât era ziua de lungă pe unii și pe alții. Puteai să-l vezi atras de dânșii în așa măsură, încât părea gata să se ție după orice pilot aflat în trecere.
Luigi Manomorta râdea dinainte când Cristoforo, însetat de cunoaștere, se apropia de dânsul. Aceasta se petrecea în port, la intrarea unei crâșme în care Luigi se întâlnea deseori cu un prieten mărinimos și unde Cristoforo îl urma; sau într-un cotlon retras al magaziilor, îndărătul palatului lui bancheroto, unde sicilianul își durase o colibă din crăci și unde băiatul venea să-l vadă în vreme ce-și fierbea o zeamă chioară ori își perpelea pe cărbuni o pereche de scrumbii. Dar nu friptura îl atrăgea pe mozzo.
– Ce vrei să mai afli azi? Cum navigau fenicienii sau romanii? Ori ce se cuvine să faci când întâlnești o sirenă? Trebuie să-ți pui, ca Ulise, niște dopuri de ceară în urechi... Nu uita asta niciodată. Sirene-s cu duiumul.
Cristoforo nu se zburlea când Luigi Manomorta părea să-și râdă de el. Știa prea bine că Luigi abia aștepta să vorbească iar despre drumurile mării și despre felul cum se mișcă tot ce plutea pe apă..:

Când Cristoforo se apucase de cabotaj, ținerea-i de minte de mozzo de pe acum destoinic se îmbogățise iute; prindea fără greutate numele ghimiilor, al părților și chichițelor acestora, al catargelor, velelor și odgoanelor. Luigi și alții se veseleau punându-i întrebări, îmboldindu-l să înșiruie toate poreclele, uneori pocite, care se dau pe-o navă lemnului ca și pânzei.
Mai fusese văzut, spre hazul piloților, căznindu-se să deseneze pe niște tăblițe de ardezie sau să mâzgălească în cărbune pe niște scânduri contururi de coaste și de ostroave. Dar, mai ales, învățase una: că meșteșugurile mării cer răbdare și luare-aminte, putere și bărbăție, neîndoielnic, dar și o cuprinzătoare știință, izvorând din trecut și din drumurile pe care marinarii le-au statornicit pe elementul mișcător, răspândindu-se prin porturi și ținuturi de fiece dată când un pământean se smulge din rădăcini și se îndepărtează de sălașul său.
Cristoforo se înapoia la Pietro Mossé și-i arăta ce desenase. „Da, ai brodit-o, îi spunea făcătorul de hărți, ai prins bine tot ce trebuie. Dă-i-nainte.” Întâia oară, a adăugat: „Drumurile mării, noi le scoatem la iveală. Fără de noi, rămân nevăzute. Pe uscat, pasul oamenilor și cel al jivinelor întipărește făgașe, poteci, cărărui. Acestea se văd: iarba-i strivită, pământul e scurmat. Pașii vin să se-aștearnă peste pași, drumurile se adâncesc. Pe mare, totul se șterge, nimic nu rămâne înscris. Marea-i înșelătoare. Trebuie să te lași călăuzit de liniile coastei, de stânci, ori de soare și de Steaua Polară, ori de busolă, dacă ai una...”.
Se-ntâmpla ca Pietro Mossé să-și îngăduie o clipă de răgaz și să viseze dinaintea vreunei hărți desfășurate, în tovărășia fragedului său fârtat, pe căile uscatului și ale mării. Le dădea nume pe care Cristoforo le asculta cu încântare. Era Drumul aurului, ce vine din Orient trecând prin cetatea Troada și insula Creta. Drumul aromatelor, ce se întretaie cu Drumul fildeșului și vine dinspre Cathay, Cipango și Indii. Drumul mătăsii, care-i încă și mai lung și străbate pustiurile cele mai sterpe... Drumul tămâii, care vine din ținuturile arăbești și străbate Egiptul. Drumul cedrului, ce vine de la Byblos, din Fenicia, și trece peste fluviul Nil, aducând grinzile templelor. Apoi Drumul fierului și cel al cositorului, care se depărtează spre Thule, spre ținuturile de pâcle și omăt unde s-au zărit oameni cu chipuri turtite. Și Drumurile grâului, Drumurile vinului. S-au aflat dintotdeauna îndrăzneți care să croiască și să urmeze acele drumuri, spre a-și găsi acolo nesfârșita suferință și nesfârșita bogăție. Pe unii dintre zișii călători din vechime, Cristoforo îi știa dinainte. Cu osebire pe aceia care se încumetaseră până la tătari și mongoli, pe la Marele-Han, de pildă acel Marco Venețianul, care adusese cu dânsul din ținuturile acelea arta de-a găti lasagne. Pietro Mossé râdea ascultându-l pe Cristoforo, ce-i vorbea de tăițeii lui Marco Polo...
– Dar pe Hanon, regele Cartaginei, îl știi tu?
Cu degetu-i pătat de cerneală, Pietro arăta locurile pe o hartă.
– A călătorit, acum peste două mii de ani, hăt dincolo de Coloanele lui Hercule...
Arătătorul dănțuia peste pergamentul împestrițat de culori.
– Acolo-ncep împărății necunoscute... Dânsul a debarcat în Guineea și-n ținuturile dimprejur, unde se-află seminții tare bogate și orașe mândre. Avea o flotă cum nu s-a mai pomenit: șaizeci de nave cu câte cincizeci de vâslași fiecare. Și-apoi matrozi, oșteni, învățați care cercetau jivinele și copacii ciudați ce le ieșeau în cale. A-ntemeiat orașe cam peste tot. Orașe cărora nimeni nu le-a mai dat de urmă până-n ziua de azi dar care dăinuie, pun mâna-n foc, pe sub nisipuri și sihle...
– Pe sub nisipuri și sihle, e cu putință oare? susura Cristoforo.
– Numele li se cunosc: Thymaterium, Gytte, Acra, Melitta, Arambys și altele.
– Nu mai auzisem niciodată până azi de aceste nume, susura din nou băiatul.

***

Ea intră în portul Genovei, la câteva zile după Paști, într-o dimineață trandafirie și clară, și felu-i de-a luneca, de a-și încheia călătoria, de a-și curma umbletul și, ca să zicem așa, zborul printre navele nemișcate n-avea seamăn.
Era portugheză, li se spuse, sosea din acea parte a Africii ce se cheamă Guineea, unde viețuiesc oameni negri, și trebuie că făcuse escală în porturile sarazine. Venise poate la Genova spre a fi vândută, încât, foarte iute, urmă o perindare fără sfârșit de lotci spre a-i admira și amănunți formele, castelatura și tot restul. Măsura vreo șaizeci de pași lungime pe doisprezece lățime.
Cristoforo mai auzise rostindu-i-se numele fără a ști prea bine de unde să-l ia. Cara bella, chip frumos, poate. La cara, în castiliană, înseamnă chip. Dar unii îl încredințară, mai târziu, că zisa caravelă înseamnă velă pătrată! Mai află cum că lătinii numeau unele corăbii carabus, iar grecii carabos. Sarazinii, moștenind cuvântul de prin porturile și cărările Mării de Mijloc, ajunseră în Portugalia cu niște corăbii numite carib, de unde carabo în castiliană, carava în catalană, carevo în lusitană. Cuvintele dănțuiesc împrejurul lucrurilor. Prin porturi, mii de glasuri, mii de limbi se-ntâlnesc, se amestecă, se nuntesc unele cu celelalte. Și au copii frumoși, copii năstrușnici. Fiece țară, fiece oraș vine cu rostirea, basmele, tainele ori destăinuirile sale. Și, pe negândite, un cuvânt sună ca acum o sută ori o mie de ani. Începe să semene cu strămoșul său. Îndărătul cuvintelor, tu caută lucrurile, chipurile, adevărurile. Treci de la o carenă la alta, de la o crâșmă la alta, și istorisirile se-ntretaie, se adăugesc una alteia. O uriașă tapițerie, împestrițată de culori în amintirea ta și zămislită prin cale, magazii, hanuri, capele și lupanare. Povești domoale ori înfrigurate, susure, destăinuiri, visuri de matrozi temători, mugete de piloți beți dinaintea căușelor cu vin negru sau auriu. Pe neașteptate, din gurile și din mâinile lor prind să se reverse flori, giuvaieruri de mărgean, pumnale de sidef, perle, panglici de brocart, ochi de monștri sau de fecioare...

Căci un port înseamnă lumea-ntreagă, cu luminile, umbrele, miroznele, adevărurile, mierea, vinurile și otrăvurile sale. Matrozilor amuțiți câtă vreme trăiesc doar pe apă li se dezleagă dintr-o dată limba de cum se revăd pe uscatul cel vârtos. Sunt mincinoșii, trufașii, cei ce-și doreau să găsească avuții și acum povestesc despre ele fără a le fi văzut. Și totuși, ele există. Sunt cei care se tem, și cei ce mărturisesc aceasta, și cei care-o ascund. Însă, chiar sub orice mască, ei îți aduc adevăruri de-ale lumii și de-ale făpturilor Domnului. Trebuie să-i asculți răbduriu și s-alegi de neghină roadele nemaivăzute pe care le-au adus cu dânșii din cele depărtări.
Și mai sunt, alături ce cei ce trec, cei ce rămân și nu se mai urnesc nicicând, bătrâni sau betegiți, cu fețe de pergament, pe care-i vezi încălzindu-se la soare, cu ochii țintă spre larg, și care cerșesc ici-colo pâine, vin, un dram de prietenie. Luigi Manomorta era unul dintre aceștia. Dar el nu cerșea nimic, nu cerea niciodată de pomană. Plăcerea lui de căpătâi era să-și istorisească viața de odinioară, să vorbească despre tot ce era privitor la aceasta. Iar Cristoforo știa că în pomelnicul acela lung, uneori dezlânat, mai izbuteai să pescuiești câte-un pește de aur sau de argint, giuvaieruri de mărgean ori de jad... Adevărul nu-i niciodată lesnicios. Îți trebuie, ca să-l descoperi, multă încredere și îndoială.

Traducere și prezentare de Anca-Domnica Ilea
(nr. 7-8, iulie-august 2020, anul X)