Centenar Primo Levi. „Damnații și salvații”, un memento adresat omenirii

Se împlinesc anul acesta 100 de ani de la nașterea lui Primo Levi, chimist și scriitor torinez, supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz, și 32 de ani de la sinuciderea lui. Prima lui carte, Se questo è un uomo, 1947, ca și următoarele dedicate temei, se remarcă prin factura carteziană de a prezenta fațetele monstruosului univers concentraționar căruia i-a fost victimă, sintetizând factologicul prin fixarea unor momente reprezentative și a câtorva categorii umane. Etica adevărată, implacabilă, care nu acceptă jumătăți de măsură, se impune din paginile cărții nu la nivel declarativ, ci din frusta prezentare. După publicarea mai multor volume de povestiri, romane și poezii ținând de sfera beletristicii, nu lipsite de succes, Primo Levi a revenit cu reflecții hiperlucide asupra materiei din cartea de debut cu eseul I sommersi e i salvati, 1986, nou memento! adresat omenirii. Publicăm în traducere paginile introductive ale acestuia.

Damnații și salvații

I. Amintirea ultrajului

Memoria omenească este un instrument minunat, dar înșelător. Este un adevăr de acum tocit, cunoscut nu doar de psihologi, ci de orice om care a luat seama la comportamentul celor din jur ori doar la cel propriu. Amintirile ce zac în noi nu sunt săpate în piatră; cu trecerea anilor ele nu tind doar să se șteargă, ci adesea se modifică ori de-a dreptul sporesc, încorporând trăsături străine. O știu prea bine magistrații: nu se întâmplă aproape niciodată ca doi martori oculari ai aceleiași întâmplări să o descrie la fel și cu aceleași cuvinte, chiar dacă întâmplarea este recentă și nici unul din ei nu are vreun interes personal să o deformeze. Această slabă posibilitate de a ne baza pe amintirile noastre își va găsi în mod satisfăcător explicația doar când vom ști în ce limbaj, cu ce alfabet sunt scrise, pe ce material, cu ce condei: în zilele noastre suntem departe de o astfel de țintă. Sunt cunoscute unele mecanisme care falsifică amintirea în anumite condiții: traumele, și nu doar cele cerebrale; interferența altor amintiri, „concurențiale”; stări abnorme ale conștiinței; reprimări, refularea. Cu toate acestea, și în condiții normale are loc o degradare lentă, o pierdere a conturului, o uitarea așa-zis fiziologică, căreia puține amintiri îi rezistă. Probabil aici poate fi depistată una dintre marile energii ale naturii, cea care face ca ordinea să se degradeze în dezordine, tinerețea în bătrânețe și stinge viața în moarte. Desigur, exercitarea (în cazul dat, evocarea frecventă) menține amintirea proaspătă, vie, la fel cum un mușchi des solicitat rămâne în formă; dar e tot atât de adevărat că o amintire prea des scoasă la lumină și redată sub forma unei povestiri înclină să se prezinte ca un stereotip în forma fixată prin experimentare, cristalizată, perfecționată, împodobită, ce se instalează în locul amintirii fruste și crește pe cont propriu.
În acest cadru îmi propun să examinez amintirile unor experiențe extreme de ultraje îndurate sau aduse. În acest caz intervin toți factorii sau aproape toți care pot șterge sau deforma înregistrarea mnemonică: amintirea unei traume, îndurate ori aduse, este prin ea însăși traumatică pentru că evocarea doare ori, cel puțin, jenează: cel rănit tinde să alunge amintirea pentru a nu reînnoi durerea; cel care a rănit refulează amintirea, ca să scape de ea, ușurându-și sentimentul culpei.
Aici, ca și în cazul altor fenomene, ne găsim în fața unei analogii paradoxale dintre victimă și opresor; de aceea ținem să fie clar: amândoi sunt prinși în aceeași capcană, dar opresorul, el, doar el, este cel care a pregătit-o și a declanșat-o, iar dacă suferă, este drept să o facă; și este nedrept ca victima să sufere, cum, în schimb, suferă și după decenii. Trebuie să constatăm din nou, cu profundă durere, că ultrajul este incurabil: persistă în timp, iar Eriniile, în care trebuie totuși să credem, nu-l chinuie doar pe cel ce a chinuit (dacă îl chinuie, ajutat sau nu de justiția omenească), ci perpetuează actul acestuia răpindu-i tihna celui chinuit. Nu putem citi fără să nu ne înspăimânte cuvintele scrise de Jean Améry, filosoful austriac torturat de Gestapo pentru participarea la rezistența belgiană și deportat după aceea la Auschwitz ca evreu:
Cine a fost torturat rămâne torturat. (...) Cine a îndurat chinul nu-și va mai putea găsi locul în lume; oroarea de a fi fost desființat nu se stinge niciodată. Încrederea în oameni, deja zdruncinată de prima palmă primită pe obraz, desființată de tortură, nu va mai fi niciodată recuperată.
Pentru el, tortura a fost o moarte nesfârșită: Améry, despre care voi mai vorbi în capitolul șase, și-a luat viața în 1978.
Nu vrem confuzii, freudisme de doi bani, lucruri morbide, indulgență. Opresorul rămâne opresor; la fel și victima: nu sunt interșanjabili: primul trebuie pedepsit și detestat (dar, dacă-i cu putință, înțeles), celălalt este de deplâns și ajutat; dar amândoi, având în vedere grozăvia actului irevocabil comis, au nevoie de protecție și de apărare și, instinctiv, ei le caută. Nu toți, dar cei mai mulți; adesea de-a lungul întregii vieți.
De acum dispunem de numeroase mărturisiri, depoziții, recunoașteri făcute de opresori (nu mă refer doar la național-socialiștii nemți, ci la toți cei care comit delicte oribile și multiple din obediență): unele făcute la tribunal, altele pe parcursul interviurilor date, iar altele cuprinse în cărți sau memorii. După părerea mea, sunt documente de extremă importanță. În general interesează prea puțin descrierea celor văzute și a actelor comise: în cea mai mare parte ele coincid cu ceea ce au relatat victimele; foarte rar sunt contestate, și-au primit sentința în instanță; de acum țin de Istorie. Adesea sunt date drept lucruri știute. Mult mai importante sunt motivațiile și justificările; de ce-ai făcut-o? Îți dădeai seama că săvârșeai un delict?
Răspunsurile la aceste două întrebări ori la altele asemănătoare se aseamănă foarte mult între ele, independent de personalitatea celui întrebat, fie el un profesionist ambițios și inteligent, ca Speer, un fanatic rece ca Eichmann, un funcționar miop ca Stangl din lagărul din Treblinka, Höss din Auschwitz sau o brută obtuză ca Boger și Kaduk, inventatori de torturi. Exprimate în formulări diferite, cu mai multă sau mai puțină aroganță, în funcție de nivelul mental și cultural al vorbitorului, în esență, ele spun același lucru: am făcut-o pentru că mi s-a ordonat; alții (șefii mei) au comis fapte mai rele decât ale mele; având în vedere educația primită și mediul în care am trăit, nu puteam proceda altfel; de n-o făceam eu, o făcea altul în locul meu, cu sporită duritate. Prima reacție a celui care citește aceste justificări este de dezgust: ăștia mint, doar nu-și pot închipui că sunt crezuți, că nu pot să vadă disproporția dintre scuzele lor și dimensiunile durerii și morții provocate de ei. Mint știind că mint: sunt de rea-credință.
Dar cine are suficientă experiență a lucrurilor omenești știe că distincția (opoziția, ar zice un lingvist) bună-credință/rea-credință este una optimistă, de tip iluminist; chiar așa și este, cu atât mai mult și cu mai mult temei, dacă se aplică unor oameni asemenea celor abia numiți. Ea presupune o claritate mentală pe care puțini oameni o au și pe care și aceștia puțini o pierd imediat când, din cine știe ce motiv, o realitate trecută ori prezentă le provoacă neliniște ori descumpănire. În astfel de condiții sunt unii care, da, mint pe deplin conștienți, falsificând la rece realitatea, dar mult mai numeroși sunt cei care ridică ancora și se îndepărtează pentru o vreme sau pentru totdeauna de amintirile autentice și își fabrică o realitate convenabilă. Îi apasă trecutul; le repugnă faptele comise sau îndurate și tind să le înlocuiască cu altele. Substituirea poate să înceapă în deplină cunoștință de cauză, cu un scenariu inventat, mincinos, restaurat, dar mai puțin apăsător decât cel real; tot repetând descrierea pentru ceilalți, dar și pentru ei înșiși, distincția dintre adevărat și fals își pierde progresiv contururile și omul ajunge să creadă povestirea atât de des spusă și pe care continuă să o spună, stilizând și finisând pe ici pe colo detaliile mai puțin credibile sau incongruente ori incompatibile cu tabloul evenimentelor la care s-a ajuns: iar reaua-credință inițială a devenit astfel bună-credință. Trecerea pe tăcute de la minciună la autoînșelare ajută: cine minte cu bună-credință minte mai bine, își joacă mai convingător rolul, este crezut mai ușor de judecător, de istoric, de cititor, de soție, de copii.
Cu cât lucrurile se îndepărtează mai mult, cu atât crește și se perfecționează schelăria adevărului comod. Cred că doar prin acest mecanism mental pot fi interpretate, de exemplu, declarațiile făcute pentru publicația „Express” din 1978 de Louis Darquier de Pellepoix, fost comisar însărcinat cu chestiunile ebraice pe lângă guvernul de la Vichy în jurul anului 1942 și ca atare responsabil direct de deportarea a 70.000 de evrei. Darquier neagă totul: fotografiile cu mormanele de cadavre sunt montaje, statisticile cu milioanele de morți au fost inventate de evreii în permanență avizi de publicitate, de compasiune și de indemnizații; se prea poate să fi fost și deportări (ar fi fost și greu să le conteste: semnătura lui apare în original pe prea multe scrisori cu ordine privind astfel de deportări, chiar și de copii), dar el nu știa încotro și în ce scop se îndreptau; la Auschwitz , da, au existat camere de gazare, dar erau doar pentru a stârpi păduchii și, de altfel (remarcați coerența!) au fost construite cu scop propagandistic la sfârșitul războiului. Nu intenționez să-l justific pe acest om laș și prost și mă simt jignit că a trăit multă vreme nederanjat în Spania, dar cred că găsesc în el cazul tipic al celui care, obișnuit să mintă în public, sfârșește a minți și în particular, și pe sine însuși, construindu-și un adevăr comod care-i permite să trăiască liniștit. A distinge între bună și rea-credință costă: cere o adâncă sinceritate față de tine însuți, un efort continuu, intelectual și moral. Cum să pretinzi așa ceva de la oameni ca Darquier?
Dacă citim declarațiile lui Eichmann din timpul judecății de la Ierusalim și ale lui Rudolf Höss (penultimul comandant de la Auschwitz, inventatorul camerelor de gazare cu acid cianhidric) din autobiografia lui, recunoaștem în ele procesul de reelaborare a trecutului, mai subtil decât cel abia amintit. În esență, aceștia din urmă s-au apărat în maniera clasică a gregarilor naziști, sau, mai bine spus, a tuturor gregarilor: am fost educați în spiritul obedienței totale, al ierarhiei, al național-socialismului; am fost îmbibați cu lozinci, îmbătați cu ceremonii și manifestații; ne-au învățat că singura dreptate era ceea ce era în folosul poporului nostru, iar singurul adevăr consta în cuvintele Șefului nostru. Ce vreți de la noi? Cum de vă trece prin gând să ne pretindeți nouă, când faptele s-au încheiat, un comportament diferit față de cel pe care l-am avut noi și toți cei care erau ca noi? Am fost executanți sârguincioși și pentru sârguința noastră am fost lăudați și promovați. Deciziile nu au fost ale noastre deoarece regimul în care am fost crescuți nu ne permitea să le luăm pe cont propriu: alții au fost cei care au hotărât în locul nostru și lucrurile nu puteau să se desfășoare altfel, pentru că ni se amputase capacitatea de a decide. Nu doar că ni se interzisese să decidem, dar devenisem și incapabili să o facem. Ca atare nu suntem vinovați și nu trebuie să fim pedepsiți.
Chiar proiectată pe fundalul coșurilor de la Birkenau, această argumentare nu poate fi considerată doar rodul purei nerușinări. Presiunea pe care o poate exercita un stat totalitar modern asupra individului este înspăimântătoare. În esență trei sunt armele sale: propaganda directă ori camuflată de educație, de instrucție și de cultura populară; blocarea informațiilor plurale care i se opun; teroarea. Cu toate acestea nu trebuie acceptată ideea că această presiune este irezistibilă, cu atât mai puțin în răstimpul scurt al celor doisprezece ani ai celui de al Treilea Reich: în afirmațiile și în disculpările privind responsabilitățile foarte grave ale oamenilor ca Höss și Eichmann este evidentă exagerarea și mai ales alterarea amintirii. Ambii se născuseră și fuseseră educați cu mult înainte ca al Treilea Reich să devină realmente „totalitar”, iar aderarea lor fusese rezultatul unei opțiuni dictate mai mult de oportunism decât de entuziasm. Reelaborarea propriului trecut a fost o operație ulterioară, lentă și (probabil) nemetodică. E o naivitate să ne întrebăm dacă au făcut-o cu bună ori cu rea-credință. Până și ei, atât de tari în fața durerii altuia, când soarta i-a adus în fața judecătorilor, în fața morții meritate, și-au construit un trecut comod și au sfârșit prin a crede în el: mai ales Höss, care nu era un om subtil. Dimpotrivă, după cum rezultă din ceea ce a scris, era un tip atât de puțin înclinat spre autocontrol și introspecție încât nu realizează că își confirmă antisemitismul grosolan chiar în clipa în care îl reneagă și îl neagă și cât de unsuros apare autoportretul lui de bun funcționar, părinte și soț.
Comentând aceste reconstituiri ale trecutului (dar nu numai ale lor: observația este valabilă pentru toate cazurile) trebuie observat că distorsionarea faptelor este adesea îngrădită de datele obiective pentru care există mărturiile unor terțe persoane, documente, „corpuri delicte”, contexte reconstituite istoric. În general este greu să negi că ai comis o anumită faptă ori că ea nu a fost comisă; în schimb, este foarte ușor să modifici motivele care te-au condus spre ea și sentimentele care au însoțit-o. Acesta este un material tare fluid, supus deformării chiar și sub influența unor factori foarte slabi; nu există răspunsuri credibile la întrebările „de ce-ai făcut-o?” ori „ce-ți închipuiai când ai făcut-o?”, deoarece stările afective sunt prin natura lor labile, iar amintirea lor este și mai labilă.
Forma ultimă de deformare a amintirii unei culpe de care te faci vinovat este suprimarea ei. Și în acest caz granița dintre buna și reaua-credință poate fi vagă; în spatele cuvintelor „nu știu” și „nu-mi amintesc”, ce se aud prin tribunale, uneori găsim intenția precisă de a minți, dar alteori este vorba de o minciună fosilizată, pietrificată într-o formulă. Uitucul a vrut să ajungă uituc și a reușit: tot negând existența faptei, a îndepărtat amintirea nocivă așa cum îndepărtezi o excrescență sau un parazit. Avocații apărării știu bine că golul de memorie ori adevărul putativ, sugerat de ei celor pe care-i apără, tind să devină lucruri uitate, respectiv adevăruri efective. Nu trebuie să intrăm în domeniul patologiei mentale pentru a găsi exemplare omenești ale căror afirmații ne lasă perplecși: sunt fără îndoială false, dar nu reușim să ne dăm seama dacă subiectul știe ori nu că minte. Presupunând prin absurd că mincinosul devine pentru o clipă veridic, nici chiar el nu ar ști să răspundă dilemei; în momentul în care minte este un actor sudat cu personajul întruchipat, indistinct chiar și pentru el. Avem un exemplu acum, în zile când scriu, comportamentul la tribunal al turcului AlÍ Agea, care a atentat la viața papei Paul Ioan al II-lea.
Cea mai bună metodă de a te apăra de invazia amintirilor greu de suportat este să le împiedici accesul, să ridici un zid sanitar în calea lor. Este mai ușor să interzici intrarea unei amintiri decât să scapi de ea după ce ai înregistrat-o. În esență la asta serveau multe din artificiile născocite de comandamentele naziste pentru a proteja conștiințele celor puși la muncile murdare asigurându-și serviciile lor, servicii neplăcute și pentru cei mai tăbăciți asasini. Celor din Einsatzkommandos, care în spatele frontului rusesc îi mitraliau pe civili în buza gropilor comune pe care victimele înseși erau obligate să le sape, li se dădea câtă băutură alcoolică voiau, pentru ca masacrul să fie învăluit în aburii beției. Prea bine cunoscutele eufemisme („soluție finală”, „tratament special”, chiar cuvântul Einsatzkommandos citat, care, literalmente, înseamnă „Unitate de primă intervenție”, dar care masca o realitate înspăimântătoare) urmăreau nu doar să le creeze iluzii victimelor și să preîntâmpine reacții de apărare: pe cât se putea, erau folosite pentru a împiedica opinia publică și chiar diviziile forțelor armate neimplicate direct să afle ceea ce se întâmpla în toate teritoriile ocupate de al treilea Reich.
De altfel, întreaga istorie a scurtului „Reich milenar” poate fi citită ca un război împotriva memoriei, ca falsificare orwelliană a acesteia, mistificare a realității, negare a ei, până la fuga definitivă de realitatea însăși. Toate biografiile lui Hitler, discordante în privința interpretării vieții acestui om atât de greu de clasificat, concordă în ceea ce privește fuga de realitate, ce i-a marcat ultimii ani, mai ales după prima iarnă rusească. Le interzisese și le negase accesul la adevăr supușilor, otrăvindu-le morala și memoria; dar din ce în ce mai mult, până la paranoia buncărului, își blocase și lui accesul la adevăr. Ca toți împătimiții de jocuri de noroc își clădise un scenariu făcut din minciuni superstițioase și sfârșise prin a crede el însuși cu credința fanatică pe care i-o pretindea fiecărui neamț. Căderea lui nu doar a salvat neamul omenesc, ci a și arătat prețul care se plătește când este falsificat adevărul.

Și în sfera mult mai largă a victimelor se observă o derivă a memoriei, dar, aici, evident, lipsește intenția de a înșela. Cel ce a fost nedreptățit ori ultragiat nu are nevoie să născocească minciuni pentru a se disculpa de o vină pe care nu o are (deși, din cauza unui mecanism paradoxal, la care ne vom referi, se poate întâmpla să se simtă rușinat); dar asta nu exclude posibilitatea ca și amintirile lui să sufere modificări. S-a remarcat, de exemplu, că mulți foști participanți la un război ori la altfel de acțiuni complexe și traumatizante au tendința să-și filtreze inconștient amintirile: reevocându-le între ei sau povestindu-le altora, preferă să zăbovească asupra momentelor de răgaz, a clipelor de respiro, a interludiilor grotești, ciudate sau de destindere și să treacă peste episoadele cele mai dureroase. Acestea nu sunt scoase prea ușor din rezervorul cu amintiri și de aceea, cu trecerea timpului, tind să se încețoșeze, să-și piardă conturul. Din punct de vedere psihologic este credibilă purtarea contelui Ugolino, reținut în a-i vorbi lui Dante despre propria moarte, ce se va hotărî să o facă, nu din condescendență, ci doar ca să se răzbune pe eternul lui dușman. Ne hazardăm când zicem „n-o să uit niciodată”, referindu-ne la o întâmplare care ne-a lovit cu adevărat, fără a lăsa însă vreo urmă materială în noi sau în jurul nostru ori a lăsat pentru totdeauna un gol: și în viața „obișnuită” dăm bucuroși uitării amănuntele unei boli grave de care ne-am vindecat sau ale unei intervenții chirurgicale reușite.
Ca reacție de apărare, realitatea poate fi distorsionată nu doar în amintire, ci chiar în momentul producerii ei. Pe parcursul întregului meu an de prizonierat la Auschwitz, Alberto D. mi-a fost ca un frate: era un tânăr robust și curajos, mai clarvăzător decât media celorlalți și de aceea foarte critic față de cei mulți ce fabricau și își ofereau reciproc iluzii consolatoare („războiul se va sfârși în decurs de două săptămâni”, „nu se vor mai face selecții”, „englezii au debarcat în Grecia”, „partizanii polonezi se pregătesc să elibereze lagărul” ș.a.m.d.: erau zvonuri care circulau aproape zilnic, dezmințite rând pe rând de realitate). Alberto fusese deportat împreună cu tatăl lui de patruzeci și cinci de ani. În aproprierea marii selecții din octombrie 1944 comentasem cu Alberto evenimentul cu spaimă, cu furie neputincioasă, cu revoltă, cu resemnare, dar fără să ne căutăm apărarea în adevăruri alintătoare. Când s-a făcut selecția și „bătrânul” tată al lui Alberto a fost ales pentru a fi gazat, Alberto s-a schimbat în decurs de câteva ore. Auzise zvonuri după care rușii erau aproape, iar nemții n-ar mai fi îndrăznit să continue măcelul, selecția aceea nu era pentru camerele de gazare, ca toate celelalte, ci ca să-i aleagă pe cei slăbiți, dar recuperabili, exact ca tatăl lui, care era foarte obosit, dar nu bolnav: mai mult, știa chiar unde aveau să fie trimiși, la Jaworzno, nu prea departe, într-un lagăr special pentru convalescenții apți pentru munci ușoare.
Firesc, tatăl lui Alberto nu a mai fost văzut și Alberto însuși a dispărut în timpul marșului de evacuare din lagăr, în ianuarie 1945. În mod ciudat, fără să fi știut cum se comportase Alberto, și rudele lui Alberto, rămase ascunse în Italia, sustrăgându-se capturării, s-au purtat ca el, refuzând adevărul insuportabil și construindu-și un altul. De cum m-am repatriat, am găsit de datoria mea să mă duc imediat în orașul lui Alberto ca să le spun mamei și fratelui său tot ceea ce știam. Am fost primit cu o curtoazie afectuoasă, dar de cum am început să povestesc, mama m-a rugat să încetez: ea știa deja totul, cel puțin în ceea ce-l privea pe Alberto și n-avea rost ca eu să repet întâmplările groaznice, obișnuite. Ea știa că fiul ei, doar el, reușise să se îndepărteze de coloană fără ca SS-iștii să tragă în el, se ascunsese în pădure și, salvat, era în mâinile rușilor; încă nu putuse trimite vești, dar, ea era sigură, avea să o facă în curând; iar acum, pentru Dumnezeu, să schimbăm subiectul și să-i povestesc cum de supraviețuisem eu. După un an s-a întâmplat să trec prin acel oraș și am făcut o nouă vizită familiei. Adevărul era ușor modificat: Alberto se afla într-o clinică sovietică, se simțea bine, dar își pierduse memoria, nu-și mai amintea nici propriul nume; dar făcea progrese și avea să se întoarcă repede; ea știa dintr-o sursă sigură.
Alberto nu s-a mai întors niciodată. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani; n-am mai avut curajul să mă arăt din nou și să contrapun adevărul meu dureros „adevărului” consolator pe care, ajutându-se unul cu altul, apropiații lui Alberto și-l construiseră.

Devine obligatorie o pledoarie. Prezenta carte este înțesată cu amintiri; mai mult, cu amintiri îndepărtate. Se bazează, așadar, pe o sursă suspectă și trebuie apărată de ea însăși. Iată: conține mai mult reflecții decât amintiri și zăbovește mai degrabă asupra stării de lucruri de azi decât asupra cronicii retrospective. În plus, datele pe care le conține sunt alimentate consistent de impunătoarea literatură care s-a clădit pe tema omului damnat (ori „salvat”) și cu contribuția, voluntară ori nu, a vinovaților de atunci; în corpusul acestei literaturi, concordanțele abundă, în vreme ce discordanțele sunt neglijabile. Cât despre amintirile mele personale și despre puținele întâmplări inedite citate sau pe care le voi cita, le-am examinat pe toate cu multă grijă: timpul le-a mai decolorat, dar concordă bine cu fundalul și le găsesc neatinse de abaterile descrise mai-sus.


Primo Levi
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 2, februarie 2019, anul IX)