Salvatore Ferragamo sau când talentul se ascunde într-o valiză de lemn

Pentru „logodnica Americii” Mary Pickford, una dintre primele vedete de la Hollywood, Salvatore  Ferragamo a făcut pantofi numărul 33 pentru că „picioarele ei erau cele mai graţioase, dar şi cele mai mici dintre toate divele pe care le-am încălţat vreodată”. Greta Garbo prefera însă încălţămintea bărbătească cu şiret şi cu două numere mai mare, doar aşa se simţea confortabil.
Primul film la care a lucrat a fost Cele zece porunci de Cecil. B. De Mille. Deoarece nu desenase niciodată până atunci „pantofi biblici”, şi-a imaginat un design extrem de creativ care cuprindea capete de lei, leoparzi şi creaturi mitologice. Sigur că au avut un succes enorm ca atunci când o prinţesă indiană îi va cere „sandale cum nu au existat niciodată până acum” şi Ferragamo va aduce din Mexic pene de colibri pentru a le realiza. E adevărat că şi preţul cerut va fi pe măsură, exorbitant pentru acea vreme: 500 de dolari.
Par anecdote şi curiozităţi din viaţa lui Salvatore Ferragamo, „the shoemaker of dreams” (pantofarul visurilor), iubit de toate starurile americane, dar ceea ce vreau să vă istorisesc este o poveste mult mai vastă decât el însuşi şi-ar fi putut imagina vreodată.

Se numeşte „Italia la Hollywood”, expoziţia deschisă la sfârşitul lunii mai 2018 la Muzeul Ferragamo din Palatul Spini Feroni din Florenţa (îngrijită de Maurizio Balò, cu un catalog realizat şi publicat de Skira). Povestea „cizmarului” născut în 5 iunie 1898 la Bonito, în Irpinia, cel de al unsprezecelea fiu dintr-o familie de ţărani care la aproape 9 ani ajunge şi el în prăvălie să înveţe această meserie, reprezintă un pretext valoros de a analiza fenomenul migraţiei italiene în California în prima decadă a secolului XX şi mai ales influenţa pe care arta şi cultura Peninsulei o va avea asupra dezvoltării cinematografiei americane.
Ni se propun exponate de prestigiu care provin din colecţii publice şi private atât din Italia cât şi din Statele Unite: costume din filme şi afişe, tablourile unor artişti ca Federico Zandomeneghi şi Raffaello Gambogi (căruia îi aparţine celebra lucrare „Gli immigranti”, portretul unei familii italiene într-un debarcader), sculpturile lui Arturo Martini şi Amleto Cataldi, Eugenio Pellini, alături de fotografii, documentare din epocă şi o expoziţie de pantofi realizaţi de Ferragamo pentru stelele filmului american.
De departe cel mai emoţionant moment este ascultarea vocii designerului înregistrată de el însuşi în anii 1950-1957, când va ieşi autobiografia sa intitulată Il calzolaio dei sogni. În peste 80 de ore înregistrate Salvatore îşi povesteşte în engleză viaţa, necazurile şi emoţiile. Sunt realizate la locul de muncă – se aud zgomote de fond tipice – la primele ore ale dimineţii, în timp ce se bărbiereşte, vorbeşte despre bucurii dar şi despre momentele cele mai crude precum moartea fratelui său, Eliodoro, într-un accident. Salvatore este rănit la un picior şi inventează o gheată care să îl susţină fără să provoace durere. Decide să studieze anatomie, participă o perioadă la cursurile facultăţii de medicină, dar e atras şi de matematică şi chimie. În acea perioadă creează ceea ce se va numi mai târziu „la calzata Ferragamo” (felul de a potrivi măsura pe piciorul clientului).

La nici 17 ani, mai precis în luna aprilie a anului 1915, Salvatore ajunge în America, la Ellis Island, unde de câţiva ani se stabiliseră fraţii săi mai mari. Începe imediat să lucreze într-o fabrică de încălţăminte din Boston. De aici se mută la Santa Barbara unde va deschide un magazin, iar în 1923, urmându-şi clienţii care încep să lucreze pentru noile studiouri cinematografice inaugurate la Los Angeles, achiziţionează Hollywood Boot Shop, transformându-l din punct de vedere arhitectonic cu coloane în stil clasic şi mobilă „renascentistă”.
În 1926 obţine cetăţenia americană, dar după un an se întoarce în Italia. Viaţa sa în America durează doar 12 ani, dar este o perioadă extrem de intensă şi plină de succese. S-ar putea spune că a plecat din ţară încă adolescent, cu o mică valiză de lemn, şi s-a întors cu un cufăr de experienţe.
Modifică „vârful pantofilor à la francaise” făcându-l mai ascuţit şi numindu-l „stage toes” (vârf de scenă). Creează aşa-numita „Zeppa” (pană) pentru tinerele care îşi doreau să pară mai înalte. În afara pantofilor pentru film şi a celor făcuţi la comandă, se specializează în încălţăminte de serie pentru spectacole de teatru. Au fost peste 100 de balerine care erau nevoite să schimbe până la 4 chiar 5 perechi de încălţăminte de diferite culori într-o seară, astfel că Ferragamo produce un stoc de pantofi albi care în 15-20 de minute să poată fi vopsiţi în culorile dorite.
În acea perioadă devine prietenul unor artişti de excepţie: Rudolf Valentino îl vizitează adesea, pentru că „la tine e singurul loc unde pot mânca spaghete ca acasă”; alături de el Enrico Caruso, Lina Cavalieri, Tina Modotti, John Barrymore, Joan Crawford, actriţa Paola Negri care era îndrăgostită de pantofii albi, Gloria Swanson şi Clara Bow, Charlie Chaplin.
Ferragamo era un personaj deosebit, o personalitate în care spiritul creativ, aspectul tehnic se întâlneau cu talentul omului de afaceri. Prin el putem povesti istoria multor emigranţi italieni plecaţi cu o simplă valiză de lemn, călătorind la clasa a treia a unei nave, cu multe incertitudini dar şi cu dorinţa de a crede într-un viitor mai generos. Dovada faptului că destinul călătoreşte împreună cu omul, niciodată împotriva lui.

Raluca Niţă
(nr. 6, iunie 2018, anul VIII)