 |
|||
 |
|||
|
Allegri ma non troppo. Fericirea la italieni
Italia a pierdut într-un an opt procente de fericire. Pare o glumă cu iz poetic, în schimb este rezultatul unui sondaj realizat de Societatea Demos pentru cotidianul „La Repubblica”. Cu toate acestea, nu sunt puţini italienii care se simt „fericiţi” – 3 din 4, mai precis 78%, pentru că istoria ţării o demonstrează: când în jur totul se prăbuşeşte, italianul, prin natura lui, încearcă să reziste. Se adaptează şi se declară mulţumit în ciuda tuturor greutăţilor. 60% recunoaşte că este „destul” de fericit, conştient de faptul că se poate să fie şi mai rău. În ajutorul populaţiei vin şi tradiţiile, uneori chiar şi viciile sociale, care o caracterizează: familismul sau nevoia de a trăi în comunitate. O adevărată artă de a se descurca, de a se „aranja într-un fel” (vezi filmul cu Alberto Sordi, L’arte di arrangiarsi). Capacitatea de a sfida schimbările şi dificultăţile, datorită sprijinului acordat de reţelele comunitare. În primul rând, familia. Există un „drept inalienabil la fericire” pe care guvernele trebuie să îl garanteze, conform Declaraţiei americane de independenţă semnată la 4 iulie 1776. Dar, mult mai modest, italianul se simte fericit, după cum spuneam, atunci când se poate bucura de micile comodităţi ale tradiţiei, care se traduc în capacitatea de a căuta fericirea cu ajutorul celor care îţi sunt mereu aproape şi te protejează. Bineînţeles că nici această condiţie minimă nu este uşor de întreţinut, menţinut şi de reprodus. Astfel, de-a lungul unui deceniu, nivelul de fericire declarat a cunoscut un declin progresiv. Iar de curând s-a observat o adevărată accelerare extrem de consistentă. În 2005, aproape toţi italienii (90%) se simţeau „fericiţi”. În 2008, odată cu marea criză globală, procentul lor a scăzut la 87%. Patru ani mai târziu, în 2012, devin 81%. În 2013 rămân „îndeajuns de fericiţi” 73% din italieni. E evident că neliniştile şi nesiguranţa au crescut în ultimii zece ani transformând fericirea într-un sentiment precar, „erodat” de criza economică, dar şi de îmbătrânirea populaţiei. Nu întâmplător, cele mai nefericite sunt persoanele în vârstă şi şomerii, iar cei mai fericiţi sunt tinerii, studenţii şi liberii profesionişti. Când ai tot viitorul înainte este mai simplu să fi optimist. Aşa cum ajută un salariu bun şi controlul asupra propriei activităţi, autonomia locului de muncă. Italia este o ţară tot mai bătrână unde se fac foarte puţini copii. Unde la 35 de ani ţi se spune că eşti un tânăr adult, iar la 50 – un adult tânăr. La 60 de ani îţi doreşti să trăieşti ca un adolescent. În timp ce tinerii cu adevărat sunt tot mai puţini, pentru că îşi abandonează ţara. Se duc în alte părţi. Spun că Italia nu e o ţară pentru tineri. Astfel, dacă fericirea şi tinereţea se conjugă la fel, merg mână în mână, e dificil să fii fericit în Italia. Criza a compromis şi certitudinile celor care au fost în timp o forţă propulsivă: micii investitori, muncitorii autonomi etc. Există şi o fericire „călâie”a femeilor, în special a celor casnice, confirmând faptul că să fi femeie şi să te ocupi de casă şi familie e extrem de frustrant în Italia. Sentimentul fericirii este ţinut viu şi alimentat de încrederea în ceilalţi şi de o participare activă la viaţa comunităţii. Numai aşa poate fi depăşită fericirea limitată şi realistă, dictată de „arta de a te descurca”. „Fericirea e participare”, parafrazându-l pe Giorgio Gaber care vorbea despre libertate. Mai ales când participarea merge dincolo de politică şi se opreşte în zona activităţilor culturale, de voluntariat sau sportive. De aceea, reţeta fericirii ar sugera depăşirea obiceiurilor şi a tot ceea ce ţine de „caracterul” naţional. De a-l redimensiona, nu de a-l nega sau, şi mai rău, a-l anihila, ci de a-l revaloriza. De a cultiva virtuţi care nu ţin de felul nostru obişnuit de a fi în lume. Ar trebui să ne deplasăm fericirea din plan privat în plan public, sugera Albert O. Hirschman, şi mai ales să nu uităm să îi dăm voie fericirii să existe. Să ne învăluie în mod spontan. Scrie Andrei Pleşu: „Ca şi revelaţia, fericirea autentică e o surpriză şi un dar. Fericirea elaborată, construită, grădinărită e o înscenare plicticoasă, un fel de paradis schimonosit pentru uzul unui EU hipertrofic, halucinat de propriile lui apetituri”. Deci să fim senini chiar de se adună norii pe cerul presupusei neîmpliniri de moment. Şi să credem. Mult. Exagerat de mult. Pentru că până la urmă eşti ceea ce îţi doreşti să devii.
Raluca Niţă | ||
