Spune-mi ce mănânci ca să îţi spun cine eşti. Turismul eno-gastronomic în Italia

Italia poate fi cunoscută şi prin intermediul produselor sale gastronomice tradiţionale. Pe întreg teritoriul naţional există muzee care îndeplinesc o funcţie didactică, dar şi ludică unde, trecând de la istoria parmezanului la cea a salamului de Felino, spre exemplu, cu ajutorul vechilor unelte şi utilaje de fabricaţie, cât şi al noilor mijloace multimedia, puteţi descoperi o lume incredibilă şi bogată.
Se spune adesea că turismul eno-gastronomic este un mod extrem de inteligent pentru a vizita şi cunoaşte Peninsula, deoarece reţetele de bucătărie, vechile – uneori anticele – formule chimice, amestecul de ingrediente secrete, stau la baza culturii italiene.
În acest sens, de relativ puţină vreme, au fost deschise în zona oraşului Parma două muzee: Muzeul pastelor făinoase şi cel al vinului. La doar câţiva kilometri se află şi Muzeul parmezanului, al roşiei şi al celebrului prosciutto, alături de Muzeul salamului de Felino. Tot acest complex istoric, un real tour pentru turiştii interesaţi, poartă numele de „Muzeele mâncării”. Un mod ingenios, creativ, nemijlocit prin care se poate înţelege caracterul unei regiuni, gustând diferite produse şi degustând unul sau mai multe pahare de vin. Aceste spaţii expoziţionale au fost create în urmă cu mai puţin de zece ani şi toate sunt animate de un spirit comun: distracţie şi informare culturală pe teritorii semnificative.

Muzeul pastelor făinoase se află în localitatea Collecchio şi găzduieşte o serie foarte interesantă de maşini industriale, dar şi obiecte de colecţie pentru forma pastelor sau site foarte ciudate. Aici aflăm că doar din 1700 pastele devin un produs de larg consum, adică popular, şi asta datorită fabricilor mici producătoare din Gragnano. Ajung să fie cunoscute la Parma abia la 1800, în special graţie naşterii colosului industrial existent şi azi, Barilla.
În splendida sală de la Corte di Giarola unde se găseşte muzeul, descoperim şi că cei mai renumiţi designeri au fost tentaţi de universul pastelor făinoase. Un format numit „Marille” va fi creat de Giorgetto Giugiaro, designerul de automobile poate cel mai cunoscut, creatorul mărcilor Alfa Romeo 2600 Sprint, Audi 80 şi 100, Fiat Panda, Punto, Uno, Lancia Delta, o serie întreagă de modele pentru Maserati, BMW, Renault, Volkswagen etc. Giugiaro a fost numit Car Designer of the Century  în 1999 și a fost inclus în Automotive Hall of Fame în 2002. Formatul de paste „Marille” era însă extrem de scump, de aceea va deveni un produs artizanal, de boutique, şi nu va fi realizat niciodată la nivel industrial.

Muzeul vinului se află la doar 14 kilometri distanţă de Parma, la Rocca San Vitale din Sala Baganza. Este vorba de un spaţiu căruia i se atribuie un rol plăcut didactic dotat cu un „dicţionar” al vinului (scris pe numeroase butoaie din lemn), o colecţie incredibilă de tirbuşoane, săli întregi dedicate celui mai important soi viticol din zonă, Malvasia, vinificat sec, şi evident nenumărate unelte şi utilaje de lucru. Tot aici există şi o splendidă pivniţă unde te simţi ca şi cum ai traversa un sloi de gheaţă de la un capăt la altul. Este în formă de cupolă unde pe vremuri se păstrau alimentele în zăpadă. Astăzi este un templu al noilor tehnologii multimediale unde cinci video proiectoare reproduc pe pereţii săi documentare foarte interesante şi inedite despre istoria producerii vinului. Desigur, spaţiile dedicate degustărilor nu lipsesc.

Tot la Collecchio, lipit de Muzeul pastelor făinoase, se află Muzeul Roşiei, şi el plin de maşini industriale extrem de interesante şi obiecte gen cutii de epocă. La începuturi toate erau de culoare roşie, cu desene semnate de artişti importanţi. Superbe sunt mai ales cele în stil Liberty şi o colecţie întreagă de unelte inspirate de leguma cea mai celebră în Italia care, de altfel, înainte de a deveni materie primă fundamentală, era folosită ca plantă ornamentală în case şi grădini.

Pe un petic de pământ s-ar putea spune că sunt concentrate cele mai multe muzee dedicate mâncării, ele aflându-se practic la doar câţiva kilometri unul de celălalt. În localitatea Soragna (la 28 kilometri de Parma) se găseşte Muzeul parmezanului, cu o fermecătoare colecţie de imagini, desene şi fotografii de epocă, mărturii în timp ale tuturor schimbărilor petrecute în procesul de lucru. La Langhirano (la 22 kilometri de Parma, în fostul For Boario, arhitectură rurală sugestivă din anul 1928), este Muzeul dedicat celebrului prosciutto italian, unde puteţi înţelege imensa bogăţie a raselor porcine folosite în fabricarea lui. Apoi, la Felino (la doar 17 kilometri de Parma, în pivniţele fostului Castel), puteţi vizita Muzeul renumitului salam de Felino, produs realizat din diferite feluri de cărnuri de porc.

Dar muzee de „gustat” sau de „degustat” se află pe întreg teritoriul Italiei. Aşa cum se spune că fiecare loc îşi are clopotniţa lui, s-ar putea spune că în oricare parte a Peninsulei găsim un specific gastronomic. În nord, la Bassano şi Schiavon, aproape de Vicenza, se găseşte Muzeul dedicat „ţuicii” italiene, numite „grappa”, pe care familia Poli o produce din 1898. Aici vă puteţi delecta şi cu o bogată colecţie de etichete. La Roma, chiar în spatele monumentului Fontana di Trevi, se află Muzeul naţional al pastelor alimentare administrat de Fundaţia Agnesi, cu 11 săli de expoziţie, opt secole din istoria primului fel de mâncare tricolor. Sediul este în anticul palat Scanderberg 117. La Torgiano, la câţiva kilometri de Perugia, într-un edificiu din 1600, Palatul Graziani-Baglioni, este găzduit Muzeul dedicat vinului şi rolului său central în zona Mării Mediteraneene. Iar cum orice masă culturală care se respectă se bucură la finalul ei şi de un desert, vă invit să vizitaţi Muzeul ciocolatei de la Norma, lângă Latina, sau cel al pralinelor Pelino de la Sulmona.

Fiecare ţară îşi are universul ei, îşi are lumile şi predispoziţiile sale, arta şi improvizaţiile ei, îndoielile şi orgoliul timpurilor trecute. O ţară se poate cunoaşte în miliarde de feluri, aşa cum se poate ne-cunoaşte vizitând-o an de an. Arta culinară este un drum, cu mii de răscruci şi străzi lăturalnice, dar este o cale spre un adevăr, nu spre prejudecată sau eroare. V-am spus o poveste reală, pe un ton moderat, ca o invitaţie la drum. Dacă aveţi dorinţă şi voinţă. Voinţă, mai ales. Pentru că, spunea George Bernard Shaw, „când voinţă există, există şi cale bătătorită”.



Raluca Niţă
(nr. 9, septembrie 2014, anul IV)