Muzica, greu de ucis: Francesco Lotoro şi inestimabila sa colecţie de „muzica lagărelor”

„Muzica poate face dintr-un suflet răvăşit o catedrală”. (Vasile Ghica)

Sunt 25 de ani de când Francesco Lotoro nu mai este doar un simplu pianist. De peste 25 de ani, Francesco Lotoro, născut într-un mic oraş din regiunea Puglia, Barletta, nu mai interpretează Mozart şi Chopin. Talentul său a fost pus în slujba unei adevărate misiuni culturale: aceea de a resuscita „muzica lagărelor”, compusă mai mult sau mai puţin clandestin de prizonieri diferiţi ca origini şi religie, în perioada 1933-1945.

Un om curajos, idealist, cu un dram de nebunie şi o nesfârşită dar binecuvântată nechibzuinţă, care şi-a pus la dispoziţia acestei iniţiative întregul său patrimoniu concret şi imaterial. Ajutat doar de soţia sa, Grazia, într-o locuinţă modestă dintr-o localitate discretă de provincie, aflată între o fabrică producătoare de conuri de îngheţată şi o curăţătorie de covoare, Francesco, la cei 48 de ani ai săi, nu are nimic mai de preţ decât muzica pe care o consideră o avere.

Din îndepărtata Barletta a plecat în căutarea memoriei supravieţuitorilor lagărelor de concentrare sau a urmaşilor acestora, creând o imensă colecţie de peste 4000 de lucrări adunate sub titlul „muzică concentraţionară”. Este vorba nu doar de opere dodecafonice şi sonate, ci şi de jazz sau cântece populare. Lotoro a şi înregistrat, cu ajutorul prietenilor lui muzicieni, 407 lucrări editate în 24 de CD-uri. În prezent, lucrează la elaborarea unei adevărate enciclopedii pe care intenţionează să o publice anul viitor cu titlul Thesaurus Musicae Concentrationariae, 12 volume conţinând şi partituri.

Meritul lui Lotoro este imens. Vorbim de un tezaur de sensibilitate muzicală şi culturală imposibil de estimat. Dar este poate în primul rând o contribuţie enormă adusă istoriei acelei epoci. În spatele fiecărei bucăţi compuse se ascunde, îngenuncheată, povestea unui om lipsit de dreptul la libertate.

Ca istoria lui Erwin Schulhoff, „mort la pagina 23, a celui de al patrulea portativ din ultima simfonie, nr. 8”, scrisă în lagărul de la Wulzburg, în 1942. Sau cea a lui Gideon Klein, executat prin împuşcare la doar 25 de ani undeva la Auschwitz, după o perioadă lunga şi grea trăită în lagărul de la Terezin unde a compus sonate pentru pian, dar şi simple cântece de leagăn. Polonezul Aleksander Kulisiewics, deţinut la Sachsenhausen, care îi sfida pe gardieni cu imnul său „Polonia va fi ceea ce a fost”, devine duşmanul lui Heinz Baumkotter, responsabilul lagărului. Acesta, mare amator de „experimente”, decide să îi distrugă vocea injectându-i de trei ori bacilii difteriei. Dar de tot atâtea ori, infirmierii-deţinuţi îl vor salva administrându-i antidotul bolii necruţătoare.

Pasiunea lui Francesco Lotoro, pianist din Barletta şi profesor la Conservatorul din Foggia, ia naştere în urma unei călătorii la Praga, oraş care va deveni cu trecerea anilor o obsesie. Toată munca sa se traduce în anchete şi investigaţii aprofundate in loco demne de un Indiana Jones al lagărelor, autofinanţate, cu toate riscurile pe care această iniţiativă le presupune. Descoperă astfel, printre altele, o antică origine evreiască a familiei sale. Strămoşii săi, originari din Spania, ţara taurilor (de aici toro, Lotoro), se stabilesc în Puglia în jurul anului 1500.

La început, în 1989, proiectul se limita la operele compuse în lagărele celui de-al treilea Reich. Curând după aceea, însă, Francesco Lotoro va fi copleşit de o cantitate nebănuită de compoziţii aparţinând catolicilor (din grupul preoţilor închişi la Dachau), dar şi altor nenumărate minorităţi lingvistice.

Odată găsită partitura, Lotoro o studiază circa o lună de zile şi apoi o înregistrează. Sunt peste 300 de fragmente realizate astfel în perioada când încă nu exista nici internet, nici tehnologia digitală de azi. Se lucra direct după manuscrisul neanalizat de nimeni înainte. Vorbim de note scrise uneori cu cărbune pe bucăţi deteriorate de hârtie igienică. De multe ori lucrarea se întrerupe, părţi întregi sunt date dispărute sau imposibil de recuperat, iar atunci munca lui Latoro e titanică. Plecând de la partitura existentă, în deplină coerenţă cu ea, trebuie să reconstituie paginile lipsă. Multe opere sunt efectiv îngropate în arhivele urmaşilor celor dispăruţi, aparent fără nicio importanţă pentru ei. Alteori o lucrare se recompune printr-un miracol: o melodie, de la celălalt capăt al lumii, fredonată la telefon de o voce centenară aparţinând unui martor al acelor vremuri. Totul pentru Lotoro e fundamental, pentru că totul e istorie, durere, artă, destin.

Interesul său creşte tot mai mult. Descoperă lagărele de concentrare din colonii: Kenya, Africa de Sud, Algeria, Tunisia, India colonizată de britanici. La Yol, în Kashmir, descoperă o operă de inestimabilă valoare istorică compusă de locotenentul italian Giuseppe Capostagno, deportat după căderea regiunii Asmara, în 1944. Se intitulează „Himalayana Suite pentru orchestră”. Nimeni nu mai ştia nimic de existenţa ei când, din întâmplare, Lotoro recunoaşte într-o fotografie de epocă identitatea celui de al doilea violonist al orchestrei improvizate de Capostagno. După doi ani de zile de eforturi şi căutări, îl cunoaşte în sfârşit pe fiul violonistului. Locuieşte în Sicilia, la Catania. Lotoro intră în posesia manuscrisului.

Dar cum era muzica „concentraţionară” faţă de cea ascultată în aceeaşi epocă, dar în afara zidurilor de detenţie? Căutările lui Lotoro încep cu anul 1933 când naziştii construiesc lagărele de „reeducare socială”, ca cel de la Dachau. În acei ani se conturează două istorii muzicale: pe de-o parte, cea care se dezvoltă într-o Europă de dinaintea celui de al doilea conflict mondial, deci caracterizată de un limbaj extremist. Este epoca post-dodecafonică, a dadaismului, a influenţei muzicii jazz americane, uşor dulceagă, gen Gershwin, dar este şi cea a şcolii lui Ravel sau Debussy. În spaţiile concentraţionare însă, muzica îşi construieşte o istorie de sine stătătoare chiar dacă background-ul este acelaşi. În lagăr se nasc limbaje diferite şi soluţii muzicale inedite. Dodecafonia se transformă, se extremizează, devine tonalitate. Se redescoperă forme antice, precum madrigalul. Cu toate acestea, după 1945, nu rămâne nicio umbră din această Renaştere. Cu atât mai preţioasă este Enciclopedia la care lucrează pianistul din Barletta.

Când porneşte în căutarea unei opere încearcă în primul rând să afle cât mai multe informaţii despre tipologia populaţiei care ocupă acel spaţiu concentraţionar. Lotoro nu abandonează niciodată proiectul. Află că existau soldaţi britanici la Changi, în Singapore. Ştie că undeva, ascunse, există lucrări inspirate de blues-urile lor stridente şi pleacă în căutarea lor. La Dachau erau închişi preoţi catolici? Poate există o antologie de messe ascunsă în zonă. Şi pleacă în căutarea ei. În lagărul francez din Gurs, printre prizonierii evrei erau şi câţiva rebeli spanioli? Pleacă în Franţa în căutarea cântecelor basce.

Francesco Lotoro nu e un nevrotic sentimental, un iresponsabil care îşi sacrifică timp, bani şi carieră pentru o faimă viitoare. El ştie că o notă în bătaia vântului e doar o notă. Dar câteva note sunt mai mult decât o melodie. Sunt un imn adus libertăţii, o punte în eternitate, curajul de a lua aminte. Nu subestimatţi puterea unei note. Pentru că muzica e făcută din aer, dar trece dincolo de sârma ghimpată şi de ziduri. Devine libertate.



Raluca Niţă
(nr. 10, octombrie 2014, anul IV)