Din povestirile lui Rocco Familiari: „Încornoratul postum” şi „’U lupu”

În acest număr vă prezentăm un autor italian încă netradus la noi. Este vorba despre Rocco Familiari, cunoscut dramaturg, prozator şi regizor de origine calabreză. Biografia sa este de-a dreptul impresionantă: în 1976 a fondat Festivalul Internațional de Teatru din Taormina, pe care l-a condus până în 1980. A fost, de asemenea, și Director artistic al Teatrului Struttura din Messina, membru al Consiliului de Administrație al Agenției de Teatru Italian, al Institutului de Dramaturgie Italiană, și Președinte al Comitetului Regional RAI din Sicilia. Dramaturg de renume, a fost reprezentat de mai multe ori la Festivalul din Spoleto (Festival dei due Mondi di Spoleto), și apreciat, printre alții, de Aldo Trionfo, cel mai rafinat regizor de teatru al secolului XX, care l-a descris ca fiind un „dramaturg înzestrat cu o rară măiestrie a cuvântului teatral”. În 2005, Președintele Republicii Italiene i-a acordat Diploma de Merit pentru Cultură şi Artă.
Volumul Donna Brigantia e altre storie (Donna Brigantia și alte povestiri), apărut în 2019 la prestigioasa editură venețiană Marsilio,  cuprinde douăzeci și șapte de povestiri, „un propriu Spoon River dedicat unei mici localităţi din Calabria rurală, o frescă a perioadei de după cel de-al Doilea Război Mondial în sudul Italiei, o evocare nostalgică a unui timp pierdut...”.
Localitatea menționată în notele editoriale este – probabil – Melito Porto Salvo, unde a trăit în tinerețe autorul, născut la Addis Abeba și stabilit de circa patruzeci de ani la Roma. Personajele din povestiri au aproape toate supranume cu totul aparte, ’U lupu, Tirebouchon, Cacasuci, Cavaddhara, Demi-vierge, Gnarru, Peppelatru, Minni 'i petra, Occhibelli etc., porecle care personifică fie trăsăturile lor distinctive, fie întâmplări deosebite care le-au marcat existenţa. Narațiunea este caracterizată de un stil fluid, care devine deosebit de captivant prin ironia și umorul caustic al autorului.

Încornoratul postum

Nebun furios. De gelozie. În rest era, sau părea, absolut normal. Era inginer, și încă unul bun, așadar irosit din pricina genului de construcții pe care le putea proiecta în acea zonă, atunci ca și acum subdezvoltată: case sărăcăcioase, câteva poduri mici peste pârâiașe, sau mai bine zis șanțuri; de aceea a dezvoltat de-a lungul anilor un resentiment împotriva lumii întregi, pe care îl descărca, aşa cum se întâmplă dintotdeauna, asupra copiilor și a soției, într-un fel victime desemnate.
În cazul lui, violența, doar verbală de altfel, se concentra asupra soției, o păpușă când a luat-o în căsătorie, albă și blondă, cu piciorușe care semănau cu cele înfășate ale chinezoaicelor [1], atât erau de mici, astfel că era nevoită să-şi cumpere pantofi din magazinele pentru copii, altfel nu găsea mărimea potrivită.
După ce s-a căsătorit, însă, n-a mai avut nevoie de pantofi.
Soțul ei, imediat după nuntă – ea era foarte tânără, iar el era primul și singurul bărbat pe care îl cunoscuse vreodată – începu să dea semne de nebunie. Limitate la sfera conjugală.
Era convins că soția îl înșela, tot timpul și cu cine putea.
Problema era că acest lucru părea – în mod evident – absolut imposibil. Din simplul și incontestabilul motiv că el o împiedica să iasă din casă, să aibă contact cu oricine, chiar și cu familia ei. Nimeni nu intra în casa lor, nici măcar un distribuitor sau vreun muncitor. Dacă era nevoie de un medic, exista fratele inginerului, admis doar în prezența soțului, care, de asemenea, se ocupa personal de cumpărăturile necesare pentru gospodărie.
Soția era, de asemenea, supravegheată îndeaproape de către soacră, care se mutase cu ei –fără prea mare tragere de inimă, de fapt – cu sarcina de a fi gardianul ei. Aveau și o servitoare, adică o femeie „de serviciu” luată de tânără, care la început se ocupa doar de treburile casnice, apoi, pe măsură ce familia se mărea, se ocupa și de copii, sau mai bine zis de fetele pe care cuplul le aducea pe lume una după alta, toate născute acasă, cu ajutorul moașei din sat.
Rezultatul acestui regim fu că micuța păpușă s-a transformat în timp într-o păpușă mare, în sensul că se mări în lățime, atât de mult încât aproape că egala înălțimea care, desigur, rămăsese neschimbată, devenind aproape perfect rotundă.
Coapsele fuseseră înglobate în trunchi, în timp ce gambele mici, de la genunchi în jos, păreau să se miște singure. Piciorușele de altădată se umflaseră, trebuind să susțină greutatea acelui corp mare. Doar degetele de la picioare, deși grăsuțe, mai aveau încă o fizionomie recognoscibilă. Dacă ar fi vrut să poarte pantofi, acum ar fi avut serioase dificultăți, pentru că niciun pantof de copil nu putea cuprinde acele protuberanțe butucănoase. Dar cum trebuia să stea în casă, erau de ajuns papucii.
Viața se desfășura după un ritm extrem de regulat. Dimineața, inginerul pleca în inspecție pe cele câteva șantiere și pentru a duce tot soiul de documente la primărie sau, mai rar, în oraşul reşedinţă de provincie, unde mergea cu trenul. În prima parte a după-amiezii își procura zilnic cele necesare, apoi se închidea în birou și lucra până târziu. Cu o întrerupere. La ora optsprezece, punctual, așa cum se spune că era Kant, după al cărui orar își potriveau ceasurile locuitorii din Königsberg, începeau strigătele. La început scurte, câteva probe, urmate de o tăcere alarmantă, apoi din ce în ce mai lungi și susţinute. Inginerul dădea frâu liber obsesiei sale, lansând la adresa soției o serie de acuzații complet improbabile, de care biata femeie încerca în zadar să se apere, protestând că nu ieșea niciodată din casă, că era supravegheată îndeaproape, fiind mereu în compania soacrei și a servitoarei, că nu s-a întâlnit cu alți bărbați, deci nu putea să-l trădeze în niciun fel. Încerca astfel să-l facă să se oprească, sau măcar să vorbească mai încet, pentru că vecinii auzeau totul și râdeau de ei.
În acel moment, cu ochii ieşiţi din orbite, inginerul răspundea că „vecinii” ar trebui desființați prin lege, că el s-ar face promotorul unei măsuri legislative, sau mai bine zis al unei ordonanțe de urgență, care să stabilească că nu mai există vecini, adică „apropiați” – toți periculoși, mai mult decât rudele – ci doar „îndepărtați”.
Pe măsură ce fetele creșteau, se alăturau mamei lor, implorându-şi tatăl să nu mai spună acele lucruri rele, pe care mama lor nu le făcea.
Da, pentru că acuzațiile soțului gelos erau circumstanțiate. Nu se limitau la un generic: „L-ai văzut sau te-ai întâlnit cu unul sau cu altul”, sau: „Te-ai culcat cu ăsta sau cu ăla”, ci: „Ai făcut asta și aia și cealaltă”, descriind în detaliu o serie de practici din kamasutra.
Apogeul îl atingea când, exasperat de negările soției și de insistențele acesteia ca să nu mai țipe, tot din cauza vecinilor, deschidea fereastra, o apuca pe nenorocită de ceafă și, expunând-o la batjocura publică, adică a vecinilor și a celor de departe care, știind despre acea reprezentație punctuală, se adunau în stradă, privind în sus cu urechile ciulite, striga cât îl ţinea vocea, cu anii din ce în ce mai slabă din cauza efortului zilnic: „Târfo, ești o târfă, te-ai uitat la penisul  câinelui!”
Iată argumentul central al rechizitoriului său, dovada principală! În absența bărbaților pe care nu avea nicio posibilitate să-i întâlnească sau să-i vadă – ferestrele erau ținute tot timpul bine închise, atât iarna, cât și vara, obligând deținutele, soția, servitoarea și fiicele, precum și temnicerii, soțul și soacra, să se sufoce de cald – fantezia perversă a infidelei ar fi fost să se uite, în mod maliţios, subînțelegea teribilul inchizitor, la penisul câinelui. Un pudel micuț, de altfel, lătrând în permanență, dar inofensiv, care era al soacrei.
Anii treceau, fetele creșteau – șapte la număr, în încercarea de a avea băiatul mult dorit, care nu venea, și inginerul o acuza pe soție și de acest lucru, ignorând sau dorind să ignore că sexul copilului este determinat de binecuvântatul cromozom „X” al tatălui – iar doamna devenea din ce în ce mai grasă, spre deosebire de soțul care, devorat de gelozie, slăbea din ce în ce mai rău, până când, într-o bună zi, bună pentru toți, dădu ortul popii. 
Unii insinuară că soția, sătulă de abuzurile constante ale acestuia, și pentru a-și proteja fiicele, care aveau parte de o educație sexuală cu mult înaintea de vreme, l-ar fi otrăvit, dar fratele medic constată – dacă nu cumva era complice al criminalei – un atac de apoplexie.
Consecința imediată a decesului fu că, după înmormântare, soacra se grăbi să se întoarcă acasă, luându-l cu ea pe cățelușul acuzat de adulter.
Văduva – mai mult ca oricând lustige [2], adică veselă – a deschis în sfârşit ferestrele casei.
O trimise pe servitoare să-i cumpere o rochie – acasă purta doar capoate – și pantofi, ceea ce presupunea anumite dificultăți, nu atât pentru rochie, cât pentru pantofi, dar fata, ageră la minte chiar dacă era analfabetă, rezolvă cu succes problema, cumpărând pantofi cu trei sau patru numere mai mari și pentru bărbați.
Și ieși.
La început avu stări de amețeală: nu era obișnuită cu aerul liber și mai ales cu mersul, mai mult decât dintr-o cameră în alta.
Și văzu bărbați. Alți bărbați, adică. Îi plăcură.
După câteva luni, fetele fură trimise la internat. Având doar o pensie de urmaș, mama nu putea să le întrețină. Servitoarea plecă şi ea de la ei. Voia să vadă lumea și să își găsească un soț.
Văduva rămase singură în casă. Dar nu pentru mult timp. Într-o zi, se întoarse de la obișnuita ei plimbare de după-amiază cu un tânăr chipeș, un ajutor voinic de măcelar, care se mută la ea. După câteva săptămâni, cuplul se mări, în sensul că celor doi li se alătură un alt tânăr, înalt și slab, cu un nas proeminent care, potrivit zicalei populare „Quali nasu, tali fusu” [3], indică o virilitate cu totul ieșită din comun.
Vecinii nu mai auzeau urletele de gelozie ale inginerului, ci, noaptea, și adesea și ziua, gemetele de plăcere ale văduvei care, acum liberă, confirma acuzațiile până atunci absolut nefondate ale defunctului soț, care deveni astfel, probabil, primul „încornorat postum” din istorie.

NOTE
1. Obicei străvechi în istoria Chinei, practicat de femei pentru a obține picioarele de lotus, adică idealul de frumusețe.
2. Termenul este preluat din titlul operetei lui Franz Lehár, Die lustige Witwe, în traducere „văduva veselă”.
3. În italiana standard „tale naso, tale fuso”, expresia are origine în antichitate, din limba latină „si vis cognoscere fusum, aspice nasum”, iar conform acesteia lungimea organului sexual masculin este direct proporțională cu lungimea nasului individului respectiv.

Traducere de Alexia Lascu (Anul III LIT UVT)

’U Lupu

Din cauza foamei. O foame chiar de lup (dar de ce este mereu adus în discuție lupul și nu, să zicem, leul, tigrul sau hiena? nu sunt și ei veșnic înfometați?), în ciuda faptului că mânca în continuu tot ce putea șterpeli din jur, din moment ce mesele pe care le consuma acasă și ceea ce reușea să cumpere din banii pe care i-i dădea mama lui nu îi ajungeau ca să se sature. Astfel că porecla, devenită o marcă, de care el de altfel nu încerca deloc să scape, însemna nu doar înfometat, ci și hoț. De mic-dejunurile altora, de mesele pe care le consuma la restaurante în oraș – unde frecventa liceul, el fiind deja măricel, după ce a repetat câteva clase – fără ca apoi să plătească nota, de dulciurile sustrase din vitrine și de pe tejghelele din barurile unde intra, de mezelurile și brânzeturile expuse de băcan. Și trișor. Da, pentru că, fiind mereu în căutarea mâncării sau a banilor pentru a și-o procura, când juca cărți cu prietenii, la bar, la club, în casele unde se întâlneau ca să învețe, trișa. Profitând de absența părinților, băieții lăsau de-o parte cărțile pentru a le înlocui cu cele „napoletane” [2] și el trișa în toate felurile: negând câștigurile altora, prefăcându-se că pariază, ascunzând cărțile, sau înlocuindu-le pe cele pe care le primea când erau distribuite cu altele pe care le ținea ascunse. Dar nu era profesionist în domeniu și, de aceea, era descoperit ușor.
Acest comportament nu determina, totuşi, eliminarea din grup. Dintr-o formă ciudată de solidaritate umană, dar și pentru că, fiind vorba de sume mici – pe atunci banii de buzunar primiţi săptămânal nu erau cine ştie ce – treaba nu părea chiar atât de gravă. Poate şi pentru că acel comportament al său sporea riscul, făcând mai interesant un joc în sine monoton.
Într-o bună zi totul se schimbă. Se prezentă cu un teanc de bancnote pe care începu să le cheltuiască cu generozitate. Acest lucru îi surprinse pe tovarăşii lui, care se gândiră imediat la ce e mai rău, și anume că trișase la vreo masă de joc din oraș, mult mai bogată decât a lor, sau că pur și simplu furase.
Adevărul era în schimb altul, în acel caz mai intrigant, și ieși la lumină în manieră tragicomică.
Între timp, acea disponibilitate financiară se dovedi mai puțin efemeră decât o victorie ocazională de joc şi căpătă caracteristicile unui venit de-a dreptul regulat, lucru care te făcea astfel să îți imaginezi alte scenarii. Acestei împrejurări i s-a alăturat faptul că ‘U Lupu începu să-şi înflorească obişnuitele-i lăudăroşenii despre performanțele sale amoroase – toți obișnuiau să spună și să-și spună povești despre cuceriri imaginare – cu detalii fără echivoc. Astfel, susținea cu convingere că maximul atracției erotice era reprezentat de o pată roşie pe obraz, caracteristică pe care în sat o avea doar o femeie, destul de provocatoare, căsătorită cu un comerciant bogat.
La început se gândiră toţi la o lăudăroșenie diversivă, pentru a alunga suspiciunile mult mai grave ale unui adulter; păcat că nici în acea perioadă istorică, în care încă era relevant în plan penal, nu stârnea indignarea nimănui, decât a celor trădați. Dar de acea dată 'U Lupu nu minţea. Dovada fu însuși soțul, care, într-o zi când grupul stătea ca de obicei pe un zidurel – prins în discuții aprinse despre mașinile și despre femeile dorite, care nici măcar în viitor n-ar fi fost de nasul niciunuia dintre ei – veni cu maşina lui Flavia coupé strălucitoare, frână brusc şi îşi scoase pe fereastră mâna în care ţinea un pistol, urlând în direcţia lui ’U Lupu o ameninţare care, dacă nu era arma să o facă să pară credibilă, le-ar fi provocat celorlalți şi însuşi celui ameninţat cele mai zgomotoase râsete: „Curnutu, ti ’mmazzu!” (Încornoratule, te omor!)
Era evident că mecanismul de represiune [3] îi jucase o festă, făcându-l să proiecteze asupra amantului soției sale un epitet care îi revenea în exclusivitate lui.
Nu era de glumă, de fapt. Pistolul era acolo, fluturând în mâna lui, şi îşi căuta ţinta, care, în mod puţin eroic, deja în momentul în care a văzut că a ajuns maşina – pe care a recunoscut-o imediat – s-a dat jos de pe zidurel pentru a se ascunde în spatele unui tovarăş, ajutat de supleţea sa legendară, pe jumătate responsabilă de porecla lui. Soțul furibund îi ordonă celui care stătea, chiar şi involuntar, pe post de scut, să se ferească „pentru că trebuie să îl omor pe acel încornorat”, insistând astfel, fără teama de ridicol, asupra singularei translaţii.
Băiatul-scut nu îşi pierdu calmul, gândindu-se că, dacă soţul jignit ar fi vrut cu adevărat să tragă, ar fi făcut-o imediat, fără să îşi lanseze mai întâi avertizările şi fără să îşi facă griji că altcineva ar putea fi prins la mijloc. Încercă să-l convingă s-o lase baltă şi să plece.
– Daţi-vă la o parte, don [4] Rocchino.
Apelativul don nu era obligatoriu, destinatarul fiind doar un băiat, dar în mod evident simţea nevoia să i-l adreseze, fiind fiul medicului din sat, şi chiar şi asta păru un semnal liniştitor: cui vrea să ucidă nu-i stă mintea la don.
– Trebuie să-l omor pe acel încornorat – de observat că în timp ce lui don Rocchino i se adresa în italiană, aceluia pe care îl definea curnutu („încornorat”) îi rezerva în schimb dialectul.
– Calmaţi-vă, don Gaetano – la rândul lui tânărul ținu să-i întoarcă apelativul don doar pentru a-l domoli, pentru că nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-l gratifice pe acel nouveau riche [5] cu un asemenea apelativ – „gândiţi-vă la copiii voştri”, întărindu-şi tentativa de descurajare prin clasicul apel la sentimente.
– Don Rocchino, v-am spus să vă daţi la o parte, lăsaţi-mă să-l omor!
Dacă insistă să i-o ceară, se convinse băiatul, nu mai e sigur de intenţiile sale.
– Don Gaetano, nu vă pot lăsa să-l omorâţi, vă distrugeţi pe voi şi vă distrugeţi şi familia.
– Don Rocchino, daţi-vă la o parte, dacă nu, nu răspund de ce fac!
Lovitura finală, ameninţarea care înlocuia împuşcătura.
– Don Gaetano, eu nu mă dau la o parte, dar voi trebuie să plecaţi; dacă vă gândiţi cu calm vă veţi da seama că ce vreţi să faceţi este o nebunie.
– „Vabbene, pi’ ora non ti sparu, ma tantu ti trovu e ti ’mazzu!” (Bine, deocamdată nu te împuşc, dar oricum te găsesc şi te omor.)
După ce și-a lansat avertismentul, de data aceasta la adresa celui care i-a pus coarne, și fără zorzoanele „don-ilor”, reporni cu o accelerare puternică, cu toți caii-putere ai motorului în galop.
S-a terminat. Băieții se ridicară și încercară să îl revigoreze pe cel ce se făcea vinovat de acea tragedie – deocamdată evitată – alb, ca bietul Hamlet, „mai ceva decât cămașa-i”.
Reușiră să-l pună pe picioare și îl însoțiră, sau mai bine zis îl escortară acasă, unde le explicară părinților deloc surprinși, conștienți fiind că au un fiu „degenerat” (încă era proaspătă amintirea atentatului la minni ‘i petra), că acum era oportun să-l trimită altundeva, cel puțin până când intențiile orgolioase ale încornoratului războinic nu se vor fi domolit.
Tatăl decise să-l trimită într-un sat de munte unde avea niște prieteni care „îl pot apăra la nevoie”.
Dar nu mai fu nicio urmare sângeroasă.
Soțul se limită la a o alunga pe infidelă, care însă, fiind proprietara, ca mijloc de apărare împotriva fiscului și a băncilor, a aproape tuturor bunurilor soțului ei, reuși să obțină o rentă viageră substanţială, datorită căreia putu să se bucure în liniște de toți amanții pe care îi pretindea sexualitatea ei vorace. ’U lupu, după trei luni de „exil” printre stâncile muntelui „aspru”, își reluă locul la mesele de joc, și în patul femeii bărbătoase, cu faimoasa ei pată roșie.

Traducere de Raluca Ardeuan (Anul III LIT UVT)

Coordonator: Afrodita Cionchin

(nr. 7-8, iulie-august 2023, anul XIII)