Partitură pentru concert dihotomic, niciodată moderato. In memoriam Dario Fo

Oricât ar părea de improbabilă o asemenea alăturare de termeni, Dario Fo (1926-2016) chiar aşa a trăit, ca un concert dihotomic. Cam tot ceea ce a fost a urmat modelul dublului antagonic. Foarte tânăr, s-a înrolat voluntar în trupele Republicii Sociale de la Salò, chiar în regiunea lui de baştină. După război, avea să spună că a făcut-o pentru a nu fi deportat în Germania şi că, de fapt, el, fiu de socialist lucrător la căile ferate implicat în Rezistenţă, ar fi vrut să se alăture unui grup de partizani. După război, unii spuneau că nici vorbă de alăturare, altfel decât pentru a-i hăitui pe partizani cu arma în mână. După război, a existat un proces al cărui dosar avea să dispară curând. Adică, exact cam atunci când Dario Fo începea să se apropie pentru totdeauna, uneori greşit, excesiv, necritic, mereu zgomotos şi pasional, de poziţiile Partidului Comunist Italian.

A fost ateu, dar a crezut încă din copilărie că există o legătură de nerupt între cei de aici şi cei plecaţi, între  bunica sa şi mama Pina şi, în ultimii trei ani, între el şi Franca Rame, soţia şi partenera sa în artă şi în politică timp de peste o jumătate de secol. A fost ateu şi bună parte din scrierile sale pentru teatru (peste o sută de texte, scrise singur sau cu Franca) pleacă de la Biblie, o reelaborează, o reinterpretează şi o repropun, poate suprarealist, grotesc, dar niciodată blasfem.

Dar Dario Fo a fost şi dramaturg, regizor, director de companii teatrale, scenograf, cântăreţ, povestitor, pictor, colecţionar de artă. Şi actor: „Adevărul este că eu sunt un actor amator şi un pictor profesionist! Sau, mai bine spus, un pictor împrumutat teatrului”, declara în volumul de interviuri cu Giuseppina Manin, Il mondo secondo Fo (Parma, Le fenici tascabili, 2007). Amalgamul rezultat în urma con-topirii tuturor acestora i-a adus în 1997 cel mai controversat premiu Nobel pentru literatură atribuit vreodată. Iar contestatarii erau italieni, de la prelaţi la profesori universitari, uniţi în cor ad-hoc pentru a deplânge decăderea literelor italiene de la Dante la un saltimbanc, când, de fapt, erau incapabili să înţeleagă faptul că însuşi conceptul de literatură se schimbă, forma şi utilitatea ei.

Probabil că multe cuvinte l-ar putea descrie pe Fo, dar cred că cel mai acceptat şi de el, poate chiar şi drag, a fost, cu adevărat, cel de giullare. Poate şi pentru că termenul medieval este unul dintre puţinele care puteau să şi cuprindă tot ceea ce era el şi tot ceea ce avea el de spus lumii. Exact ca strămoşii săi medievali, Fo voia să se afle în contact direct cu publicul său, provenit de oriunde, mai ales din păturile joase; voia să povestească, savant şi pe înţelesul tuturor, dezlânat şi coerent, limpede şi într-o limbă inexistentă, grammelot, dar pentru care oricine era gata să jure că există şi cărţi de gramatică şi dicţionare; voia să facă din chiar corpul său instrumentul cel mai grăitor: niciodată trupul şleampăt al unui bărbat înalt şi atletic nu s-a dovedit a fi mai maleabil şi mai ... vorbăreţ.

Dario Fo nu a fost neapărat inovator în arta sa (mai curând artele sale), ci a fost un mediu propice de întâlnire a multe elemente artistice deja existente, unele uitate sau considerate minore, nedemne de Artă, pe care el le-a descompus şi realcătuit în forme noi cu acelaşi scop: expresia scenică. Misterul medieval, gen teatral şi literar de lungă şi glorioasă tradiţie în Italia şi în occidentul european, a renăscut în monoloagele lui Fo, altoit pe lumea de azi, gândit să explice şi chiar să motiveze existenţa lumii de azi. Fo vorbea mult, citea enorm, scotea la lumină texte savante şi le repovestea, le împăna atât de bine cu invenţiile minţii sale prolifice încât nu mai puteai distinge adevărul istoric de „adevărul” lui Fo, ba chiar erai dispus să te îndrepţi spre acest din urmă adevăr, pentru că era mai frumos. Mai frumos spus, mai frumos pus în viaţa ta. Tehnicile Commediei dell’Arte, un gen care şi-a păstrat dintotdeauna canoanele de reprezentare şi care chiar în secolul XX a cunoscut o acţiune de conservare şi revigorare a formelor expresive, au fost pentru Fo un continuu banc de lucru, le-a mutat într-un teatru epic, de povestire populară, le-a împins la graniţele suprarealului, ale grotescului, ale circului.

Ca mulţi dintre marii artişti italieni ai secolului XX, Dario Fo a avut imensa şansă, deşi de scurtă durată, să plece de la teatrul de varietăţi, probabil cea mai înaltă şcoală de actorie posibilă. Acolo a descoperit şi mai apoi a tot perfecţionat lucrul cu propriul trup, cu faţa maleabilă ce, cu vremea, a devenit o mască uşor recognoscibilă, cu vocea imperfectă, cu glasul melodios; acolo a învăţat că ai la dispoziţie doar trei minute să cucereşti publicul, care îţi „spune” întotdeauna unde, cât, când trebuie să corectezi ca el să te accepte. Ceea ce avea să vină, întreaga operă dramatică a lui Fo, a fost rezultatul direct al acelei ucenicii scurte şi rodnice: Dario Fo a scris în principal pentru el, pentru materialitatea lui – trup, spaţiu scenic. Pentru limba ireproductibilă pe care o folosea, amestec de dialecte din câmpia Padului, dar, în proporţie uriaşă, onomatopee, interjecţii, foneme aruncate într-un jet verbal de neoprit, expresivă cât zece limbi naturale.

Nici când, din anii ’60 textele sale se fac tot mai corozive social, iar angajarea sa şi a Francăi sunt tot mai declarate şi asumate, parodia şi satira nu îi părăsesc textele în favoarea unui ton dramatic sau didascalic. Adevărurile, chiar şi atunci când au fost doar ale lui Fo, iar el a greşit imens în alegerile politice şi militante, au continuat să fie spuse cu falsă uşurinţă, cu jucată indiferenţă, dar cu arzătoare convingere. Terorismul anilor ’70, chestiunea palestiniană, liberalizarea drogurilor uşoare, a pilulei anticoncepţionale, veşnica iminenţă a unei lovituri de stat, problemele din sânul PCI sunt subiecte care au urcat pe scenele soţilor Fo. Adică acolo unde apărea tot mai des şi mai năvalnică şi poliţia ca să întrerupă reprezentaţiile, ba chiar să îi şi aresteze pe autorii spectacolelor.

Dario Fo a fost oricum, dar nu indiferent. Şi nici moderat, în nimic. Nici în artă, nici în politică. Nu de puţine ori prima a avut de suferit de pe urma celei din urmă, pentru că este şi acum nu greu, ci imposibil să se separe cele două activităţi. Militantul gata să se alăture oricărei cauze în care el credea, nesupus vreunei ideologii declarate, neînscris vreodată în vreun partid era mereu prezent şi activ în oricare text al lui Fo, chiar şi atunci când părea să spună poveşti inventate din Evul mediu. Iar militanţii sunt incomozi. Textele sale au fost cenzurate şi de dreapta, şi de stânga. Interdicţia de a vorbi sau de a apărea în public i-a venit şi dintr-o parte, şi din alta. În egală măsură a intrat în conflict cu autorităţile americane ca şi cu cele din blocul sovietic. Dar, mai ales, a fost incomod unei Italii postbelice care nu a ştiut unde să îl aşeze pe acest artist-militant atât de înflăcărat, la fel de contestatar faţă de toate partidele şi care s-a văzut dintr-o dată nevoită să îşi modereze vocalitatea în faţa unui Nobel, ba chiar să înceapă să se laude cu el. Adică acea Italie pe care Fo o critica încă de la începuturile carierei sale de dramaturg, în Il dito nell’occhio: „o ţară în care toate lucrurile se fac pe jumătate, chiar şi stripteas-ul”.

Roxana Utale
(nr. 11, noiembrie 2016, anul VI)