Semnalări. „Frumuseţea Medusei și alte chipuri mitologice” de Sabina Colloredo

Semnalăm Frumuseţea Medusei și alte chipuri mitologice de Sabina Colloredo, recent apărută la Editura Paralela 45 în traducerea Afroditei Carmen Cionchin. Cartea aduce cititorul în lumea mitologiei greco-romane, propunând o altă perspectivă asupra miturilor, văzute în general prin ochii zeilor și ai eroilor. Dar dacă ar fi povestite de vocile cărora nu li se dă îndeobşte ascultare? De vocile celor învinşi, ale celor căzuţi: Medusa, Minotaurul, Pandora, Polifem, Persefona, Faeton. Am putea vedea atunci, sub pletele de şerpi ale Medusei, ochii înflăcăraţi ai unei femei care îşi caută dreptatea. În spatele faptelor Minotaurului ne-ar apărea un prizonier care tânjește după libertate. Iar în strigătul lui Polifem am auzi durerea celui care a fost înșelat. Poveştile de forţă ale Sabinei Colloredo, poetice şi revelatoare, redau pasiunile şi suferinţele unor personaje descrise dintotdeauna doar în tuşe reci.
Publicăm în continuare începutul poveştii lui Polifem, care ne introduce în stilul Sabinei Colloredo, una dintre cele mai iubite scriitoare din Italia, autoarea câtorva zeci de cărţi inspirate din mitologie şi istorie, traduse în mai multe limbi.


Polifem

Eu sunt aşa cum sunt – un dar al zeilor, cum îmi șoptea mie mama, însă un monstruos munte în mișcare pentru toți ceilalți.
Acum nu mă mai interesează ce cred ei. S-au spus multe lucruri despre mine și aproape toate au fost minciuni. Acum, că sunt bătrân, iar o zi în plus îmi pare lungă şi un an parcă e prea scurt, am hotărât să îmi spun povestea. Vocea mea îi va face să tacă pe cei care abia dacă mă văzuseră dar pretindeau că mă cunosc.
Stând în faţa muntelui însorit, înconjurat de behăitul familiar al oilor, pot spune că sunt fericit. Sunt orb, este adevărat, dar nu vederea bună ne face oameni, ci capacitatea de a vedea dincolo de ceea ce e în faţa noastră. Iar eu văd, în ciuda întunericului care mă înconjoară. Oh, şi încă cum! Văd chiar foarte bine.
Mă cheamă Polifem, „cel care vorbește mult”, după cum spune chiar numele. Sunt fiul zeului mării, Poseidon, și al Thoosei, nimfa curenţilor. Prin naștere sunt un semizeu şi totuși un biet om, un Nimeni care a intrat în istorie ca urmare a faptului că toţi şi-au bătut joc de mine. De aceea, acum, că am atâta timp, voi spune cum au stat cu adevărat lucrurile. Nu sunt un povestitor, nici gânditor şi nici măcar un erou, pentru că am pierdut bătălia cea mai importantă. Dar un lucru am învățat, aşa că vă sfătuiesc şi pe voi – să nu lăsaţi pe nimeni să spună povestea vieţii voastre. Oricum ar fi, voi şi numai voi sunteţi protagoniştii propriei vieţi. Mai bine o voce mai puţin plăcută, dar sinceră, decât una melodioasă, dar falsă – precum cea a lui Ulise, Marele Înșelător.

Odată aveam o insulă numai a mea, străjuită de ape atât de adânci, încât la apusul soarelui se făceau violet. Și din acele ape, când îi chemam, ieşeau la suprafaţă părinții mei.
Tatălui meu, Poseidon, îi plăcea să-mi spună povești despre începuturile lumii, acea lume pentru care s-a luptat împreună cu fratele său Zeus împotriva tatălui, Cronos, dar şi a titanilor care îi erau aliați.
- Să le povesteşti şi tu copiilor tăi, îmi spunea el, ca să nu se piardă nimic!
Îmi era greu să mă gândesc până şi la ideea de a avea copii. Îmi părea ceva foarte îndepărtat.
- Iar în ceea ce privește rasa umană, a continuat el, să nu ai pic de încredere în ea!
- De ce să mă tem de oameni? l-am întrebat într-o zi în naivitatea mea. Sunt de trei ori mai mare decât un om, am forța unui zeu, unicul meu ochi vede dincolo de orizont... ce-mi pot face? Nu te teme, tată! Dacă oamenii vor veni vreodată pe insula mea, voi ști cum să mă fac respectat.
- Oamenii nu ne respectă nici pe noi! a strigat Poseidon. Noi i-am creat, dar nu putem să-i şi dominăm.
Am izbucnit în râs și un stol de păsări şi-a luat zborul de frică.
- Nu au nici puterea, nici nemurirea zeilor. Cum de nu îi puteți ține în frâu?
- Ei au emoții, fiule, iar emoţiile îi fac să fie imprevizibili.
- Ce sunt emoțiile?
- Cele pe care, din păcate, le vei încerca şi tu, mai devreme sau mai târziu, fiindcă ești pe jumătate muritor.
Am rămas să privesc soarele ascuns dincolo de linia orizontului, gândindu-mă la cuvintele tatălui meu care, odată cu întunericul, îmi sunau mai amenințător.
Și aveam dreptate să mă tem.

Afrodita, zeița iubirii, şi-a îndreptat privirea asupra mea. Era, însă, o priviremaliţioasă. Ştiu, o  îngrozeam pentru că eram un afront viu la frumusețea și armonia pe care o reprezenta ea. Pentru a mă pedepsi, i-a poruncit fiului său Eros să mă străpungă cu săgeata cu vârful de bronz, aceea care transformă dragostea în boală și distruge victima încet, fără milă. Eros avea o simpatie pentru mine, dar nu putea să nu-şi asculte mama. Îmi place să cred că a simțit milă atunci când a luat săgeata, a ridicat arcul și a țintit. M-a străpuns chiar pe când mă uitam pe furiş la nimfa Galateea, care se întinsese pe nisip pentru a se odihni.
Galateea este o nereidă, una dintre cele cincizeci de fiice ale lui Nereu și Doris, vechii stăpâni ai mării. Avea plete lungi de culoarea cerului, ochii de un verde tulbure și o piele diafană, transparentă. Când razele soarelui o luminau într-un anumit fel, parcă puteai să treci cu privirea prin ea, atât era de străvezie. Era o creatură a mării – de neatins şi la fel de imprevizibilă ca apele.
Imediat ce săgeata m-a străpuns mi-am simțit inima făcându-se bucăţi, însă durerea s-a transformat subit într-o dorinţă incontrolabilă. Trebuita să fug la Galateea şi să o iau atunci în brațe. Lovind tufișurile și dezrădăcinând copacii în frenezia de a ajunge la ea, m-am trezit imediat pe plajă. Umbra mea uriașă a trezit-o pe nimfă din somn. Ea a deschis ochii, scoţând un ţipăt îngrozit.
- Cine ești? a îngăimat ea, dându-se înapoi spre mare, cu brațele întinse în faţă. Nu te apropia de mine, te implor!
- Eu sunt Polifem, tatăl meu este zeul mării, am asigurat-o repede. Nu vreau să-ţi fac rău.
Galateea a râs isteric. Ea a încetat să se mai îndepărteze, iar eu nu am mai înaintat. Distanța dintre noi a rămas aceeaşi.
- De ce ţi-e atât de frică de mine? am întrebat cu blândeţe.
Ea mi-a râs în faţă.
- De ce mă întrebi? Nu te-ai văzut cum arăţi?
- Nu înțeleg.
- Ești o ființă monstruoasă, Polifem, un uriaș care ar zdrobi pe oricine doar cu o îmbrățișare. Ai un singur ochi, iar părul tău este o pădure în care degetele mele s-ar pierde. M-ai distruge doar cu respiraţia ta dacă aș îndrăzni să mă apropii de tine.
- Tu însă ești frumoasă.
Ea şi-a astupat urechile cu mâna.
- Iar vocea ta este atât de puternică încât îmi provoacă dureri de cap.
Şi dacă tot nu am plecat de acolo, mi-a dat lovitura de graţie.
- Nu mă mai privi așa, nu îți este rușine? Pe zeii din Olimp! Doar nu crezi că aş putea simţi pentru tine altceva decât dezgust?
Apoi s-a aruncat imediat în valuri și a dispărut.

Sabrina Colloredo
Prezentare şi traducere de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 11, noiembrie 2020, anul X)