Eveniment editorial: „Sfaturi prietenești de la Papa Francisc” de A. Tornielli şi D. Agasso jr.

Creștinism luptător

Există, în mod evident, mari deosebiri între fostul Papă, Benedict al XVI-lea, demisionat spre surprinderea tuturor, și actualul Papă, Francisc, ajuns aici de pe un alt continent. Sobrietatea nemțească a fost înlocuită de spontaneitatea argentiniană. Ignorarea aulică a problemelor sociale presante, de dragul meditațiilor filosofice, a fost substituită de implicarea hotărîtă în necazurile celor mulți. După un papă teolog, a venit un papă samaritean.
Ar fi greșit să se vadă în setea de acțiune a Papei Francisc o inapetență pentru teorie. Dar meditația lui își caută mereu un estuar spre fapte. Abstracția e acceptată doar dacă oferă ameliorări concrete, rapide. Jorge Mario Bergoglio a știut foarte bine ce face, atunci cînd și-a luat la învestire numele sfîntului din Assisi.    
Doi ziariști, vaticaniști, Andrea Tornielli și Domenico Agasso jr., s-au gîndit să pună cap la cap reflecțiile despre lume și viață ale Papei, așa cum rezultă ele dintr-un șir de predici ținute în diverse momente, în diferite contexte. Cartea a apărut în Italia în martie 2017 (Consigli di un Papa amico, San Paolo Edizioni), fiind acum tradusă şi în limba română sub titlul Sfaturi prietenești de la Papa Francisc. Cuvinte care ne ajută să trăim mai bine (traducere din italiană de Laszlo Alexandru, Cluj, Editura Viaţa Creştină, 2017). Se conturează cu multă claritate direcțiile de interes „ideologic” ale șefului spiritual de azi. El ne oferă sugestii pentru a trăi mai bine, în frenetica lume contemporană: să punem iubirea de oameni mai presus de toate, să evităm îngîmfarea, să pricepem că bogăția și faima sînt zadarnice, să nu rîvnim la puterea lumească, să nu ne terorizăm spiritual semenii prin bîrfă și defăimare, să învățăm inocența de la copii, să fugim de abjecția corupției, să ne implicăm generoși în valorile ecologiei, să reînvățăm bucuriile simple ale existenței, să fim generoși prin dăruire sufletească, să aplicăm regulile toleranței în cadrul familiei, să rezistăm cu încredere în fața suferințelor vieții, să descoperim noi sensuri ascunse în cutele durerii, să nu ne pierdem speranța. Detaliile meditației papale, pe aceste subiecte importante, pot fi descoperite acum de cititori în limba română. Iată cîteva fragmente din cartea tocmai apărută.

Laszlo Alexandru

*

VAI DE CEL ÎNGÂMFAT!

          „Eşti încrezut?
          Ai osteoporoză la suflet”

Papa Francisc atacă „rădăcinile răului”: orgoliul, lăcomia şi vanitatea, considerată cea mai rea dintre toate trei.
Evanghelia îl descrie pe regele Irod neliniştit că, după ce l-a omorât pe Ioan Botezătorul, se simte ameninţat de Cristos.

          Cele două nelinişti ale noastre:
          „Una bună şi una rea”

Observă Pontiful: „În sufletul nostru putem avea două nelinişti: cea bună, pe care ne-o dăruieşte Spiritul Sfânt şi ne îndeamnă sufletul să facă lucrurile bune”; şi apoi „neliniştea rea, care se naşte dintr-o conştiinţă murdară”.
Lumea „care a făcut mult rău, care comite răul şi are conştiinţa murdară şi nu poate trăi în pace, fiindcă trăieşte cu o mâncărime continuă, cu o urzicătură care n-o lasă în pace... Lumea asta a comis răul, însă răul are mereu aceeaşi rădăcină, orice răutate: lăcomia, vanitatea şi orgoliul”. Toate cele trei rădăcini „nu-ţi lasă conştiinţa în pace – avertizează Papa Bergoglio – nu lasă să pătrundă neliniştea sănătoasă de la Spiritul Sfânt, ci te împing să trăieşti astfel: frământat, cu teamă. Lăcomia, vanitatea şi orgoliul – afirmă el apăsat – sunt la rădăcina tuturor blestemăţiilor”.

          Să nu ne jucăm viaţa la cacialma

Vanitatea „nu are viaţă lungă, fiindcă e ca un balon de săpun. Vanitatea nu ne dă un câştig adevărat. Ce câştig are omul după toată osteneala care îl mână din urmă? El se osteneşte să pară, să se prefacă, să lase impresia.. Asta e vanitatea”.
Papa subliniază: „Putem s-o spunem foarte simplu: vanitatea înseamnă să-ţi falsifici viaţa. Iar asta îmbolnăveşte sufletul, fiindcă dacă omul îşi falsifică viaţa pentru a părea, pentru a lăsa impresia şi el face toate lucrurile numai din prefăcătorie, din vanitate, ce câştigă pînă la urmă? Vanitatea e ca osteoporoza sufletului: oasele de afară par bune, dar pe dinăuntru sunt roase”. Cu alte cuvinte, vanitatea „ne conduce la înşelăciune”.
Francisc insistă: aşa cum escrocii „fac semne pe cărţile de joc” pentru a câştiga şi apoi „victoria e falsă, nu e adevărată. Asta e vanitatea: să trăieşti ca să te prefaci, să trăieşti ca să laşi impresia, să trăieşti ca să hrăneşti aparenţele. Iar asta frământă sufletul”.

          Ce rost are să ne fălim,
          dacă vom fi apoi „hrană pentru viermi”?

Pontiful îl citează pe Sfântul Bernard, care le spune îngâmfaţilor: „Gândeşte-te ce-o să fii. Vei fi hrană pentru viermi. Şi toată această falsificare a vieţii este o minciună, fiindcă te vor mânca viermii şi nu vei fi nimic”. Şi apoi, se întreabă Francisc pentru a insista, în ce constă puterea vanităţii? „Să nu permiţi să se vadă o greşeală, să acoperi totul, să ascunzi totul”.
Subliniază el: „Câtă lume cunoaştem care e plină de aparenţe... «Vai, ce om bun! Merge la biserică în fiecare duminică. Face daruri bogate Bisericii». Asta e ceea ce se vede, dar osteoporoza – insistă – este corupţia pe care o au pe dinăuntru. Există astfel de oameni – dar sunt şi oameni sfinţi de asemenea! – care fac asta”.
Iată aşadar de ce-i în stare vanitatea: „îţi zugrăveşte un chip de icoană, dar adevărul tău e cu totul altul”.
Şi atunci unde e „puterea noastră” pentru a reacţiona şi a nu fi victime, „siguranţa, refugiul nostru”? Ȋn „cuvintele lui Isus: «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa»”. Acesta „e adevărul, nu podoaba vanităţii. Dumnezeu să ne ferească de aceste trei rădăcini ale tuturor păcatelor: lăcomia, vanitatea şi orgoliul. Dar mai ales de vanitate, care produce mult rău”.

Referințe:
Predica de la Casa Santa Marta din 22 septembrie 2016.

DACĂ DEFĂIMĂM SUNTEM CA TERORIŞTII

          Criminalitatea bârfelor

Pontiful precizează ce este bârfa: „Înseamnă să ne sfâşiem, să ne facem rău unii altora”. Şi apoi denunţă: „Bârfele sunt distrugătoare”. Papa Bergoglio afirmă că bârfele „produc multă supărare în cadrul comunităţii”. Toată lumea e la fel, când ne referim la tendinţa de a-i vorbi de rău pe ceilalţi: „În loc să cresc eu, îl trag pe celălalt în jos şi mă simt mare. Asta nu e bine! Parcă e frumos să bârfim. Nu ştiu de ce, dar pare frumos. Aşa e bârfa. La început e dulce şi apoi te distruge, îţi distruge sufletul! Bârfele sunt devastatoare”.

          Cele trei păcate ale celui care „bârfește”:
          dezinformează, defăimează şi calomniază

Dar cum se prezintă bârfa? De obicei „facem trei lucruri: dezinformarea: spunem doar jumătatea care ne convine şi nu cealaltă jumătate; restul nu-l spunem fiindcă nu ne convine. În al doilea rând e defăimarea: când un om are cu adevărat un defect, a călcat în străchini, povestim asta, «facem pe ziariştii». Şi reputaţia acelui om e distrusă. În al treilea rând e calomnia: spunem lucruri neadevărate. Cu asta îl omorâm pe fratele nostru!”. Adaugă: „Toate trei – dezinformarea, defăimarea şi calomnia – sunt păcate! E ca şi cum Ȋl pălmuim pe Isus în persoana copiilor Săi, a fraţilor Săi”.

          Bârfa ucide

Papa Bergoglio pretinde – pur şi simplu – „să nu ne ucidem semenii cu limba”. Francisc pleacă de la povestirea evanghelică referitoare la întâlnirea lui Isus cu consătenii săi: oamenii din Nazaret Ȋl admiră pe Cristos, dar aşteaptă de la El ceva uimitor: „Voiau un miracol, un spectacol” pentru a crede în El. Atunci Isus le spune că sunt lipsiţi de credinţă şi „ei s-au înfuriat. S-au ridicat şi L-au împins pe Isus până la munte ca să-L arunce de-acolo, să-L ucidă” (cf. Luca 4, 29-30). „Ia priviţi cum se schimbă lucrurile – observă el – au început frumos, cu admiraţie şi au terminat cu crima: voiau să-L omoare pe Isus. Numai din gelozie, invidie, toate astea... Nu e un lucru care s-a întâmplat cu două mii de ani în urmă: se întâmplă zilnic în sufletul nostru, în comunităţile noastre. Când într-o comunitate se spune: «Vai, ce bun e acesta care a venit la noi!». Lumea vorbeşte frumos despre el în prima zi; în a doua, mai puţin; în a treia, încep să-l defăimeze şi la urmă vor să-l ucidă”.
Despre această dinamică, adesea prezentă în viaţa omului, trăncăneala cu discursuri inutile, răutăcioase, invidioase, bîrfa care devine adesea calomnie, Papa spune: „Cei care într-o comunitate îi defăimează pe fraţii lor, pe membrii comunităţii, vor să-i ucidă. De cîte ori comunităţile noastre, chiar şi familia noastră, sunt un infern unde se întreţine această infracţionalitate a uciderii fratelui şi a surorii cu limba!”. În schimb unde e Dumnezeu, nu există ură şi invidie, deci nu trebuie să existe acele bîrfe care-i ucid pe fraţii noştri.
Francisc vorbeşte despre „criminalitatea defăimărilor”. Comentând Evanghelia în care se citează întrebarea lui Isus „De ce te uiţi la paiul din ochii fratelui tău şi nu vezi bârna din ochii tăi?”, se referă din nou la cei care „îşi judecă semenii”. Cuvinte adresate tuturor, care-i pun în discuţie pe toţi, surprinzând situaţii de care nu sunt scutite nici mediile bisericeşti. Isus, după ce-a predicat umilinţa, se exprimă altfel despre „atitudinea odioasă faţă de aproapele nostru, dorinţa de-a deveni judecătorul aproapelui nostru”. Foloseşte „un cuvânt aspru: ipocrit”. „Cei ce trăiesc judecându-şi aproapele, vorbindu-şi de rău aproapele – spune Francisc – sunt ipocriţi, fiindcă n-au forţa, curajul de a-şi privi propriile lor defecte. Domnul nu risipeşte, cu asta, multe vorbe. Va spune ulterior că cel ce are în suflet un strop de ură împotriva fratelui său este un criminal”. Aşadar când „îi judecăm în adâncul sufletului pe fraţii noştri şi, mai rău, când vorbim despre ei cu alţii, suntem nişte creştini ucigaşi”. „Un creştin ucigaş... Nu spun eu asta, da?, o spune Dumnezeu – repetă – şi în acest aspect nu există loc pentru nuanţe. Dacă îl vorbeşti de rău pe fratele tău, îl ucizi pe fratele tău”. „Bârfele – susţine – ating mereu această dimensiune a criminalităţii. Nu există bârfe nevinovate”. Apoi continuă: cineva ar putea spune că omul respectiv merită să fie bârfit, dar atunci „du-te şi roagă-te pentru el! Du-te şi fă penitenţă pentru ea! Iar apoi, dacă e nevoie, vorbeşte cu persoana care poate remedia problema. Dar n-o spune tuturor!”.

          Bârfele sunt „armele diavolului”

Apelul Pontifului iezuit este lansat cu multă hotărâre: „Să încetăm invidiile şi bârfele, distrug comunităţile”. Francisc îi invită pe creştini să nu „cadă” în gelozii şi defăimări care „despart”. Acestea sunt „armele diavolului”. Papa îşi întemeiază reflecţia pe fragmentul biblic ce vorbeşte despre victoria israeliţilor asupra filistenilor, mulţumită curajului dovedit de tânărul David. Bucuria victoriei devine în scurt timp mânie şi gelozie pentru regele Saul, care vede cum femeile îl laudă pe David fiindcă l-a învins pe Goliat. Iată cum „acea mare victorie – subliniază Francisc – începe să devină o înfrângere în inima regelui”, unde se strecoară „viermele geloziei şi al invidiei”. Şi cum s-a întâmplat cu Cain şi Abel, regele hotărăşte să-l omoare pe David. Astfel procedează „gelozia în sufletele noastre – subliniază el – este o frământare păcătoasă, care nu suportă ca un frate sau o soră să aibă ceva ce eu nu am”. Iar „gelozia împinge la crimă – continuă – invidia duce la moarte. Tocmai pe aici, pe poarta invidiei, a intrat diavolul în lume”. Celui care este gelos şi invidios i se întâmplă „două lucruri foarte limpezi”. Primul este amărăciunea: „omul invidios, omul gelos este un om acru: nu ştie să cânte, nu ştie să laude, nu ştie ce-i bucuria, se uită mereu «ce are ăla şi n-am eu». Şi asta îl împinge la amărăciune, o amărăciune care se răspândeşte în toată comunitatea”. Al doilea comportament îl reprezintă bârfele: „Fiindcă acesta nu suportă ca fratele lui să aibă ceva în plus, soluţia este să-l tragă în jos pe celălalt, pentru ca eu să fiu deasupra lui. Iar instrumentul prin care acţionează sunt bârfele. Uită-te bine şi vei vedea că în spatele bârfei stau mereu gelozia şi invidia”.
Francisc recunoaşte că „şi eu am fost ispitit să bârfesc”.

Referințe:
Predica de la Casa Santa Marta din 12 mai 2013, 2 septembrie 2013, 13 septembrie 2013, 23 ianuarie 2014, 11 aprilie 2014, 27 august 2014.
Întâlnirea din 12 mai 2014 cu seminariştii şi tinerii preoţi de la colegiile pontificale şi mănăstirile din Roma.
Întâlnirea din 7 noiembrie 2014 cu clericii superiori italieni.
Discursul de Crăciun cu felicitări pentru colaboratorii Curiei, 22 decembrie 2014.

PĂCĂTOȘI, DA – DAR NICIODATĂ CORUPȚI!

          Corupția e ca și cum le-ai da copiilor tăi să mănânce pâine murdară

Corupția ucide demnitatea. Pontiful se referă la numeroșii tineri care primesc de la părinții lor „pâine murdară”, adică bani proveniți din corupție și venituri necinstite, și au nevoie de demnitate, fiindcă activitatea ilicită nu le-o oferă.
Francisc pleacă de la pilda ispravnicului necredincios (cf. Luca 16, 1-9), pentru a vorbi de „ȋndeletnicirile lumești, de mondenitate”, de „cum acționează mondenitatea și cât e de periculoasă”. Fiul lui Dumnezeu „se ruga Tatălui ca ȋnvățăceii Săi să nu cadă ȋn ȋndeletnicirile lumești”.
„Aici stă dușmanul – spune Papa. Când ne gândim la dușmanii noștri, de fapt prima dată ne gândim la diavol, fiindcă e tocmai cel care comite răul. Atmosfera lejeră, stilul lumesc de viață ȋi plac mult diavolului și această mondenitate: să trăiești după «valorile» – ȋntre ghilimele – ale lumii. Iar ispravnicul este un exemplu de spirit lumesc”. Pontiful observă că „vreunul dintre voi va putea spune: «Dar acest om [ispravnicul despre care vorbește pilda, n.a.] a făcut ceea ce fac toți!». Dar nu, nu toți! Unii administratori, manageri de firme, administratori publici; unii administratori guvernamentali... Poate că nu sunt mulți. Dar e concepția aceea cu drumul mai scurt, mai comod, pentru a face bani ȋn viață”.

          E zadarnic să ne educăm copiii la școli scumpe
          dacă le dăm apoi gunoaie de mâncare

Stăpânul din pildă ȋl laudă pe ispravnicul necinstit pentru viclenia sa: „Ei, da, asta e lauda bacșișului! Iar obiceiul de-a da mită este un obicei lumesc și un păcat grav. Este un lucru care nu vine de la Dumnezeu. Dumnezeu ne-a poruncit să ne ducem acasă pâinea câștigată cu munca noastră cinstită!”; ȋnsă „acest om, ispravnicul, cum proceda? Le dădea copiilor săi să mănânce pâine murdară!”. Iată pasajul despre copii, „poate educați ȋn școli scumpe, poate crescuți ȋn medii cultivate, au primit de la tatăl lor să mănânce murdărie, fiindcă tatăl lor, ducând acasă pâine murdară, și-a pierdut demnitatea! Iar aici avem un păcat grav! Fiindcă omul poate că ȋncepe cu o mică atenție, dar totul devine ca un drog, vai!”.
Și astfel obiceiul de-a primi o cotă-parte ca ciubuc devine dependență. Dar dacă există „o viclenie lumească”, adaugă el, există și o „viclenie creștină, de-a rezolva lucrurile repede..., nu cu deprinderi lumești”, ci ȋn mod cinstit.
Francisc arată că toate acestea le spune Isus, atunci când ne ȋndeamnă să fim vicleni ca șerpii și naivi ca porumbeii: să unim aceste două dimensiuni, explică Papa, „este un har al Spiritului Sfânt”, un dar foarte prețios.
Papa Bergoglio ȋl amintește „pe celălalt din Evanghelii care avea multe hambare, multe depozite pline și nu știa ce poate face cu atâta belșug: «Ȋn noaptea asta va trebui să mori», i-a spus Domnul. Această lume nenorocită, care și-a pierdut demnitatea afundându-se ȋn corupție, va lua cu sine pe lumea cealaltă nu banii pe care i-a câștigat, ci lipsa de demnitate!”.

Referințe:
Predica de la Casa Santa Marta din 8 noiembrie 2013, 11 noiembrie 2013, 9 iunie 2014.

EȘTI CREȘTIN?
ATUNCI TREBUIE SĂ TE BUCURI

          „Creștinii să fie miei, nu lupi.
          Miei, nu proști.”

Pontiful se inspiră din figurile marilor evanghelizatori din Europa, pentru a medita asupra identității creștine, iar reflectând la Faptele Apostolilor subliniază că un creștin este „un trimis”. Dumnezeu ȋși trimite ȋnvățăceii, le cere să meargă ȋnainte: „Iar asta ȋnseamnă că un creștin este un ȋnvățăcel al Domnului care umblă, merge mereu ȋnainte”.
„Nu ne putem ȋnchipui un creștin care stă pe loc – afirmă Bergoglio –, un creștin care nu se mai mișcă este bolnav ȋn identitatea sa creștină, are o boală ȋn acea identitate”. Creștinul este ȋnvățăcel ca să umble, să ȋnainteze. Dumnezeu ne ȋndeamnă să mergem ȋn lumea ȋntreagă pentru a proclama Evanghelia. Iată: „Prima atitudine a identității creștine este ȋnaintarea, ȋnaintarea chiar și ȋn mijlocul dificultăților, să depășim dificultățile”.
Isus, reamintește Papa, ne ȋncurajează „să mergem la răspântiile drumurilor” și să-i invităm „pe toți, buni și răi”. Așa spune Evanghelia, subliniază Bergoglio: „Și pe răi! Pe toți”. Creștinul, așadar, „umblă”, iar „dacă sunt dificultăți, le depășește, pentru a anunța că Ȋmpărăția Domnului este aproape”.
Al doilea element al identității creștinului „este că trebuie să rămână mereu ca un miel”. „El este un miel – repetă – și trebuie să-și păstreze această identitate”. Dumnezeu ȋi trimite pe creștini „ca pe niște miei ȋn mijlocul lupilor” (cf. Matei 10, 16). Ȋnsă, arată Papa, unii ar putea sugera să se folosească „forța ȋmpotriva lor”.
„Ca niște miei – precizează Papa. Să nu devenim lupi... Fiindcă uneori ispita ne ȋmpinge să ne gândim: «Dar asta e greu, lupii sunt vicleni și eu voi fi ȋncă mai viclean decât ei, nu-i așa?». Ca mielul. Nu prost, dar miel”, precizează. „Miel. Cu șiretenia creștină, dar ȋntotdeauna miel. Fiindcă dacă ești miel, El te apără. Dar dacă te simți tare ca lupul, El nu te apără, te lasă singur, și lupii te sfâșie ȋn bucăți. Ca mielul”.
Al treilea aspect al identității creștine e „stilul creștinului”: care constă ȋn „bucurie”. Creștinii „sunt oameni cuprinși de fericire, fiindcă Ȋl cunosc pe Dumnezeu și-L vestesc pe Dumnezeu”. Chiar „ȋn mijlocul problemelor și al greutăților, chiar printre propriile greșeli și păcate, există bucuria lui Isus, care iartă și ajută mereu”.
Cuvântul Domnului „trebuie să meargă ȋnainte”, vestit de „acești mielușei trimiși de Dumnezeu, care ȋnaintează cu bucurie”.

          Să nu ne plângem de toate,
          ci să cântăm și să mergem ȋnainte

„Nu-i sunt de ajutor Domnului și nici Bisericii – continuă – acei creștini care au un ritm ȋncetișor-tânguitor, care trăiesc mereu așa, plângându-se de toate, cu tristețe... Ăsta nu e stilul unui ȋnvățăcel”. Francisc ȋl citează pe Sfântul Augustin, care „le spune creștinilor: «Du-te, du-te ȋnainte, cântă și umblă!»”. Cu bucurie: acesta e stilul bunului creștin. Să vestești Evanghelia cu bucurie. Iar Dumnezeu face totul”. Dimpotrivă „prea multă tristețe, această tristețe copleșitoare, chiar amărăciunea, ne fac să trăim un așa-zis creștinism fără Cristos: Crucea ȋi vlăguiește pe creștinii care stau ȋn fața Mormântului plângând, ca Maria Magdalena, dar lipsiți de bucuria că l-au regăsit pe Mântuitorul ȋnviat din morți”.

          Ȋn fiecare seară, de cinci ori Tatăl Nostru

Papa Francisc dă și un sfat practic, prin intermediul mărturisirilor lui: „Seara, ȋnainte de-a merge la culcare, spun această rugăciune scurtă: Doamne, dacă vrei, poți să mă răscumperi. Și rostesc de cinci ori Tatăl Nostru, odată pentru fiecare din rănile lui Isus, fiindcă Isus ne-a răscumpărat cu rănile Lui”, adică prin rănile dobândite pe Cruce. Aceasta „o fac eu, puteți s-o faceți și voi acasă și să vă gândiți la rănile lui Isus și să spuneți un Tatăl Nostru pentru fiecare dintre ele: Isus ne ascultă ȋntotdeauna”.

          Avem ȋndoieli ȋn credința noastră?
          Este normal, și Papa le are

„De multe ori mă cuprind crizele de credință, am avut chiar ȋndrăzneala să-L cert pe Isus și să am ȋndoieli”, dar „unui creștin care n-a simțit niciodată una ca asta ȋi lipsește ceva”. Nu ne-o dezvăluie „un om de rând”, ci un Papă. Papa Francisc. Ceea ce spune Isus „o fi adevărat? Sau o fi un vis?”, s-a ȋntrebat adesea. I s-a ȋntâmplat „ȋn copilărie, ca seminarist, ca preot, ca episcop și chiar ca Papă”. Aceste ȋndoieli nu sunt un lucru rău, nu trebuie să ne ȋnspăimânte. Dimpotrivă: „unui creștin care n-a simțit niciodată una ca asta”, unui creștin „care n-a trăit niciodată o criză de credință, ȋi lipsește ceva”. Ȋn legătură cu acestea, Papa adaugă: „Nu cunosc chineza, limba respectivă mi se pare foarte grea. Dar mi s-a spus că ȋn chineză cuvântul «criză» se scrie cu două ideograme: risc și oportunitate”.
„Cine dintre noi – toți, toți! – cine dintre noi n-a simțit nesiguranță, rătăcire și chiar ȋndoială pe calea credinței? – notează Papa. Toți! Toți am simțit asta: și eu. Toți. Ține de calea credinței, ține de viața noastră. Așa ceva nu trebuie să ne uimească, fiindcă suntem ființe omenești, făcute din limitări și ezitări. Cu toții avem ezitări, cu toții avem limitări: nu vă ȋnspăimântați. Cu toții le avem!”. Până și Maica Tereza din Calcutta, „femeia pe care toată lumea o elogia, câștigătoarea Premiului Nobel! Dar ea știa că, ȋntr-un moment al vieții sale, un lung moment, a avut doar ȋntuneric pe dinăuntru”.
Totuși, la fel cum a făcut Sfânta din Calcutta, ȋn asemenea clipe „frământate trebuie să avem ȋncredere ȋn sprijinul oferit de Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii adresate Tatălui nostru și, totodată, e important să găsim curajul și umilința de-a ne deschide sufletul ȋn fața altora, pentru a cere ajutor, o mână de sprijin: «Ajută-mă, am această problemă»”.
Așadar să nu ne speriem dacă ni se ȋntâmplă să trăim o criză de credință!

          Să le spunem nu! „creștinilor ca liliecii”

Există creștini care, ȋn mod ciudat, se tem de Ȋnviere și de bucuria pe care o oferă. Și astfel existența lor parcă e o ȋnmormântare. Ȋn orice caz, Dumnezeu Ȋnviat din morți stă mereu alături de ei.
Evanghelia povestește apariția lui Isus ȋnviat ȋn fața ȋnvățăceilor care, la salutul lui de pace, ȋn loc să se bucure, rămân „tulburați și plini de spaimă”, crezând „că văd o fantomă”. Cristos ȋncearcă să le explice că este o realitate ceea ce văd, o realitate care se poate pipăi: de fapt ȋi ȋndeamnă să-i atingă trupul, le cere ceva de mâncare. Fiul lui Dumnezeu vrea să le transmită „bucuria Ȋnvierii, bucuria prezenței Sale printre ei”. Dar ei, „de bucurie, nu credeau, nu puteau să creadă, fiindcă le era frică de bucurie”.
„Asta este o boală a creștinilor – afirmă Papa. Ne temem de bucurie. Mai bine să ne gândim: «Da, da, Dumnezeu există, dar e acolo, departe. Isus a ȋnviat, e acolo, departe». Un pic de distanță. Ne temem de apropierea lui Isus, fiindcă asta ne umple de bucurie. Și așa se explică nenumărații creștini cu aspect de ȋnmormântare, nu? Viața lor parcă e o eternă ȋnmormântare. Ei preferă tristețea, ȋn locul bucuriei. Se mișcă mai ușor nu ȋn lumina bucuriei, ci pe ȋntuneric, ca animalele care ies doar noaptea din bârlog, ȋnsă la lumina zilei niciodată, fiindcă nu văd nimic. Ca liliecii. Și, glumind un pic, putem spune că există creștini ca liliecii, care preferă ȋntunericul, ȋn locul luminii date de prezența lui Dumnezeu”.
Dar Cristos, „prin Ȋnvierea Sa ne dăruiește bucuria: bucuria de a fi creștini; bucuria de a-L urma ȋndeaproape; bucuria de a merge pe calea Fericirilor, bucuria de a fi cu El”.
„Iar noi – subliniază – de multe ori, fie suntem răvășiți, atunci când apare ȋn fața noastră această bucurie, fie suntem plini de spaimă, sau credem că vedem o fantomă, sau ne ȋnchipuim că Isus este un mod de a acționa: «Păi noi suntem creștini și trebuie să facem așa». Dar unde e Isus? «Păi Isus e ȋn Ceruri». Tu vorbești cu Isus? Tu ȋi spui oare lui Isus: «Cred că Tu trăiești, că Tu ai ȋnviat, că Tu ești lângă mine, că Tu nu mă părăsești!»? Viața creștină trebuie să fie «un dialog cu Isus, fiindcă – asta e adevărat – Isus este mereu cu noi, este mereu cu necazurile noastre, cu greutățile noastre, cu faptele noastre bune”.
De prea multe ori creștinii nu se bucură, „fiindcă ne este frică!”. Și aceștia sunt creștinii care „au fost ȋnfrânți” pe cruce. „Prin ținuturile mele este o vorbă care zice: «Dacă te-ai ars cu lapte fierbinte, plângi și când vezi vaca». Ăștia s-au ars cu ȋntâmplarea dramatică a crucii și au spus: «Gata, ne-ajunge atât; El e ȋn Ceruri; foarte bine, a ȋnviat, dar să nu vină iar ȋncoace, că nu mai rezistăm»”.

Referințe:
Predici de la Casa Santa Marta din 4 februarie 2016, 24 martie 2014 și 14 octombrie 2014, 7 februarie 2014.
Ȋntâlnire la Villa Nazareth, Roma, 18 iunie 2016.
Audiența generală din 30 octombrie 2013.
Predici la Casa Santa Marta din 2 martie 2015, 26 martie 2015, 5 mai 2015, 27 iunie 2013, 14 februarie 2014, 6 martie 2014, 24 aprilie 2014, 9 iunie 2016, 30 ianuarie 2015.
Angelus din 31 august 2014.
Audiența generală din 22 iunie 2016.

SĂ CITIM ȘI SĂ RECITIM
„DIVINA COMEDIE”

          Suntem ȋn „pădurea ȋntunecată” a vieții?
          Să-l căutăm pe Dante

„Este una dintre cele mai ilustre figuri ale ȋntregii omeniri”, un „artist de foarte ȋnaltă valoare universală, care mai are ȋncă multe de spus și de dăruit prin operele sale” tuturor celor care sunt „dornici de-a urma calea cunoașterii adevărate, a descoperirii sinelui și a lumii, a sensului adânc și transcendent al existenței”. O spune Papa Francisc vorbind despre Dante Alighieri. Dante este „profetul speranței, vestitorul posibilității de mântuire pentru fiecare bărbat și femeie”; așadar putem să ne ȋmbogățim „din experiența lui, pentru a traversa numeroasele păduri ȋntunecate, care ne sunt presărate ȋn calea pământească”.

          Astfel regăsim sensul drumului nostru

Ȋn opinia lui Francisc, „Poetul Suprem ne invită să regăsim sensul pierdut sau ascuns al călătoriei noastre omenești și speranța de-a revedea orizontul luminos, unde strălucește ȋn bogăție demnitatea ființei umane”.

          De la sălbăticie la fericire

„Divina Comedie – observă Bergoglio – poate fi citită ca o mare drumeție, de fapt ca un adevărat pelerinaj, atât personal și interior, cât și comunitar, eclezial, social și istoric. Ea reprezintă paradigma oricărei călătorii autentice, ȋn care omenirea este ȋndemnată să renunțe la ceea ce Dante definește ca «brazda de pământ care ne face așa de sălbatici», pentru a ajunge la o nouă condiție, marcată de armonie, pace, fericire”.

Referințe:
4 mai 2015: mesaj citit ȋn Aula de la Palazzo Madama, sediul Senatului Italiei, de cardinalul Gianfranco Ravasi, președintele Consiliului Pontifical pentru Cultură, cu ocazia celebrării celor 750 de ani de la nașterea autorului Divinei Comedii.

FAMILIA
ȘI CELE TREI FORMULE MAGICE ALE SALE:
„ȊMI DAI VOIE?”, „MULȚUMESC”, „IARTĂ-MĂ”

          Pentru a salva o căsnicie
          nu e nevoie de Căștile Albastre

Căsnicia este „icoana iubirii lui Dumnezeu pentru noi”. Ceea ce nu exclude faptul că „ȋn viața familiei există numeroase dificultăți – serviciul, banii insuficienți, copiii au probleme... – iar ȋntre soți apar certurile”, iar uneori „zboară farfuriile”. Dar „pentru a face pace nu trebuie să chemăm Națiunile Unite”, ci să folosim, ȋntre soț și soție, cele trei „formule magice”: „Ȋmi dai voie?”, „Mulțumesc”, „Iartă-mă”. Este rețeta Papei Francisc.
Acest sacrament „ne conduce ȋn inima proiectului lui Dumnezeu, care este un proiect de alianță cu poporul Său, cu noi toți, un proiect de comuniune. La ȋnceputul Genezei, prima carte din Biblie, ca o ȋncununare a povestirii despre creație, se spune: «Dumnezeu l-a creat pe om după asemănarea Sa; după chipul lui Dumnezeu i-a creat: bărbat și femeie... De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și se vor face un singur trup»”. Imaginea Domnului este „cuplul matrimonial, este bărbatul și femeia, amândoi, nu doar bărbatul, nu doar femeia, nu: amândoi. Aceasta este imaginea lui Dumnezeu, iar iubirea, unirea Domnului cu noi e acolo, este reprezentată ȋn această unire dintre bărbat și femeie. Și e foarte frumos, e foarte frumos așa!”. Fiindcă suntem „creați pentru a iubi, ca o reflecție a lui Dumnezeu și a iubirii Sale. Iar ȋn unirea conjugală, bărbatul și femeia realizează această vocație, sub semnul reciprocității și al comuniunii de viață deplină și definitivă”.

          Curajul de a trăi viața ȋmpreună

Dar aveți grijă: adevărata legătură se menține „mereu prin Dumnezeu. Atunci când familia se roagă, legătura se păstrează. Atunci când soțul se roagă pentru soție, iar soția se roagă pentru soț, acea legătură devine puternică. Unul se roagă alături de celălalt”. Pontiful știe că „ȋn viața matrimonială există multe dificultăți, multe, nu-i așa? Serviciul, banii insuficienți, copiii au probleme... multe dificultăți. Și de multe ori soțul, soția, devin cam nervoși și se ceartă ȋntre ei. Cum să nu? Se ceartă! Mereu, mereu este așa: mereu se ceartă oamenii căsătoriți! Ba chiar, uneori, zboară farfuriile! Voi râdeți, dar ăsta e adevărul! Și nu trebuie să ne ȋntristăm din cauza asta. Așa e condiția umană. Dar secretul e că iubirea este mai puternică atunci când cei doi se ceartă”. De aceea Episcopul Romei ȋi sfătuiește pe soți, „ȋntotdeauna să nu-și ȋncheie ziua ȋn care s-au certat fără să se ȋmpace. Mereu!”. Apoi adaugă: „Ca să vă ȋmpăcați, nu trebuie să chemați Națiunile Unite, să vină la voi acasă pentru a face pace! E destul un mic gest, o mângâiere: «Hai, lasă! Pe mâine!». Și mâine se ȋncepe de la zero. Așa e viața: trebuie s-o ducem mai departe astfel, cu curajul de a vrea să trăim ȋmpreună. E un lucru mare și frumos! Și viața matrimonială este foarte frumoasă și trebuie s-o protejăm ȋmpreună, să-i protejăm pe copii”.

          Cele trei formule magice: „ȋmi dai voie?”, „mulțumesc”, „iartă-mă”

Pentru a ajuta viața matrimonială „există trei formule. Trei formule care trebuie mereu pronunțate, care trebuie ținute la ȋndemână acasă: «ȋmi dai voie?», «mulțumesc», «iartă-mă». Cele trei formule magice! Ȋmi dai voie?: ca să nu dai buzna ȋn viața celuilalt. «Ȋmi dai voie? Cum ți se pare? Așa-i?». Mulțumesc: trebuie să-i mulțumești celuilalt. «Mulțumesc pentru ceea ce ai făcut de dragul meu». Frumusețea de a spune «mulțumesc»! Și, ȋntrucȋt toată lumea greșește, cealaltă formulă, care e cam greu de rostit, dar trebuie s-o spunem: «Te rog, iartă-mă! iartă-mă!». Cum ziceam? «Ȋmi dai voie?», «mulțumesc», «iartă-mă»”.

          Smartphone și televizor la masă? Avem o familie sărăcăcioasă

„O familie care nu mănâncă aproape niciodată ȋmpreună, sau ȋn care la masă lumea se uită la televizor, se uită ȋn smartphone, este o familie foarte sărăcăcioasă”. Papa Francisc se referă la „convivialitate, adică la capacitatea de a ȋmpărți bunurile vieții și de-a te bucura de faptul că poți să faci asta. Dar să ȋmparți, să știi să ȋmparți este o virtute foarte prețioasă! Simbolul său, icoana sa este familia reunită ȋn jurul mesei de-acasă”; este „ȋmpărțirea hranei – și prin urmare, pe lângă hrană, a afecțiunii, a poveștilor, a evenimentelor... – e o experiență fundamentală”. Când e o sărbătoare, o zi de naștere, o aniversare, „ne adunăm cu toții ȋn jurul mesei. Ȋn unele culturi se obișnuiește să se adune lumea și ȋn caz de doliu, pentru a-i sta aproape celui care suferă pentru pierderea unei rude. Convivialitatea este un termometru sigur pentru a măsura sănătatea raporturilor: dacă ȋn familie există ceva ȋn neregulă, sau vreo rană ascunsă, la masă se ȋnțelege imediat”. Astfel, o familie care aproape niciodată nu mănâncă ȋmpreună, sau „unde la masă oamenii nu-și vorbesc, ci se uită la televizor, se uită ȋn smartphone, este o familie foarte sărăcăcioasă. Când copiii la masă sunt lipiți de computer, de telefonul celular și nu se ascultă ȋntre ei, asta nu-i familie, e o pensiune!”.
Creștinismul are o „vocație specială pentru convivialitate, toată lumea o știe. Domnul Isus ȋi ȋnvăța pe ceilalți cu plăcere la masă și uneori reprezenta ȋmpărăția lui Dumnezeu ca pe o cină veselă. Isus a ales momentul mesei și pentru a le transmite ȋnvățăceilor testamentul Său spiritual, a făcut asta la cină, condensând totul ȋn gestul memorabil al Jertfei: și-a oferit Trupul și Sângele ca Hrană și Băutură pentru mântuire, ce cuprinde iubirea adevărată și durabilă”. Din această perspectivă „se poate spune cu adevărat că familia este «de-a casei» ȋn jurul mesei, tocmai fiindcă duce la euharistie propria experiență de convivialitate și o deschide spre harul unei convivialități universale, a iubirii lui Dumnezeu pentru lume”. Ȋn vremea noastră, „marcată de atâtea ȋnchideri și de prea multe ziduri, convivialitatea, generată de familie și extinsă de Euharistie, devine o oportunitate fundamentală. Euharistia și familiile hrănite cu ea pot să ȋnvingă blocajele și să construiască punțile de primire și ȋntrajutorare”. Euharistia unei Biserici făcute din familii „este o școală a incluziunilor omenești, care nu se teme de confruntări! Nu există copii, orfani, infirmi, neprotejați, răniți și disperați, părăsiți, pe care euharistia familiilor să nu-i poată hrăni, ȋnzdrăveni, apăra și găzdui”.

          Convivialitatea nu e de vânzare!

Pontiful e ȋngrijorat că ȋn ziua de azi „multe contexte sociale ridică obstacole ȋn calea convivialității ȋn familie”. Dar „trebuie să găsim calea s-o recuperăm – ȋncurajează Episcopul Romei – la masă vorbim, la masă ascultăm, trebuie să dispară orice tăcere, ȋn afară de tăcerea pioasă a măicuțelor, dar nu cea a egoismului, a telefonului celular, a televizorului, să recuperăm convivialitatea, adaptând-o vremurilor noastre”. Convivialitatea parcă „a devenit un lucru de vânzare, dar astfel ȋnseamnă altceva. Iar momentul mesei nu mai e totdeauna o dreaptă ȋmpărțire a bunurilor, capabilă să ajungă la cel lipsit de pâine și de iubire”.

          Cheltuim pentru mâncarea inutilă,
          iar apoi cheltuim ca să slăbim

Ȋn țările bogate „suntem ȋmpinși să cheltuim pentru hrana excesivă, și apoi suntem din nou constrânși să remediem excesul. Iar această «afacere» necugetată ne distrage atenția de la foamea adevărată, a trupului și a sufletului”. Dacă nu există convivialitate, triumfă „egoismul, fiecare se gândește la el ȋnsuși. Mai ales că publicitatea a redus-o la o tânjeală după gustări și la o poftă de dulciuri. Pe când mulți, prea mulți frați și surori rămân neprimiți la masă. Este o rușine!”. Ȋn acest sens, „alianța vie și vitală a familiilor creștine, care precedă, susține și ȋmbrățișează ȋn dinamismul ospitalității sale ostenelile și bucuriile cotidiene, colaborează cu harul Euharistiei, care este ȋn măsură să creeze o comuniune mereu nouă, cu puterea sa care include și salvează”.

          „Azi e un război mondial
          pentru a se distruge căsnicia”

„Căsnicia este cel mai frumos lucru creat de Dumnezeu – afirmă Francisc. Biblia ne spune că Dumnezeu a creat bărbatul și femeia, i-a creat după asemănarea Sa, adică bărbatul și femeia care se fac un singur trup sunt imaginea lui Dumnezeu”. Bergoglio citează „dificultățile care apar ȋn căsnicie, neȋnțelegerile și ispitele” și soluția „cu divorțul: eu ȋmi caut alta, ea ȋși caută altul și ȋncepem de la capăt”. Dar „cine plătește cheltuielile pentru divorț? Le plătesc amândoi? Mai mult, plătește Dumnezeu, fiindă dacă se desparte un singur trup, se murdărește imaginea lui Dumnezeu. Plătesc copiii. Voi nu știți, dragi frați și surori, cât suferă copiii, copilașii, când văd certurile și despărțirea părinților”.
„Trebuie să ne străduim să salvăm căsnicia – continuă el. Dar e normal oare ca ȋn căsnicie lumea să se certe? Da, e normal. Se ȋntâmplă, și câteodată zboară farfuriile. Dar dacă este o iubire adevărată, vine iute ȋmpăcarea. Eu ȋi sfătuiesc pe soți: certați-vă cât vreți, dar nu terminați nicio zi fără să vă ȋmpăcați. Știți de ce? Fiindcă „războiul rece” din ziua următoare e foarte primejdios. Multe căsnicii se salvează, dacă cei doi au curajul, la sfârșitul zilei, nu să lanseze un discurs, ci să dea o mângâiere, să facă pace”.
„Dar e adevărat – mai spune Papa – că există situații complicate, când diavolul ȋși vâră coada și ȋmpinge o femeie ȋn fața bărbatului și ea i se pare mai frumoasă decât a lui. Sau când ȋmpinge un bărbat ȋn fața unei femei și i se pare mai destoinic decât al ei... Cereți ajutor de ȋndată ce apare această ispită!”. Dar cum pot fi ajutate cuplurile aflate ȋn dificultate? „Prin deschidere, prin apropiere, prin ȋnsoțire și includere ȋn trupul Bisericii. Ȋn comunitatea catolică trebuie să ajutăm și să salvăm căsniciile”. Francisc repetă cele trei „vorbe de aur” din viața de cuplu. „Când celălalt a făcut ceva pentru tine, știți să spuneți mulțumesc? Și dacă vreunul din cei doi a făcut o trăsnaie, știți să cereți iertare? Și dacă vreți să realizați un proiect, știți să cereți părerea celuilalt? Trei formule: «ȋmi dai voie?», «mulțumesc», «iartă-mă»”.
Dacă ȋn familie „se folosesc aceste vorbe, căsnicia merge ȋnainte fără probleme”.

          Teoria gender, marele dușman al căsniciei

Un mare dușman al căsniciei e „teoria gender”, acel ansamblu de idei preluate de activismul gay și feminismul radical, după care sexul ar fi doar o construcție socială, a trăi „ca bărbat” sau „ca femeie” n-ar mai corespunde unei situații biologice, ci unei constrângeri culturale. Astfel identitatea sexuală, adică existența ca bărbați și femei, este ȋnlocuită de identitatea de gen: să te „simți” astfel, indiferent de realitatea biologică. Și ne putem schimba, după bunul nostru plac, fie și păstrându-ne nemodificată realitatea biologică. Ne avertizează Francisc: „Azi e un război mondial pentru a se distruge căsnicia, ea nu este distrusă cu armele, ci cu ideile. Se produc colonizări ideologice, care o distrug”. De aceea soții și soțiile trebuie să fie pregătiți „să se apere de colonizările ideologice, dacă există probleme, și să facă pace cât mai repede posibil, ȋnainte de sfârșitul zilei”.

Referințe:
Ȋntâlnire cu preoții și seminariștii ȋn biserica Ȋnălțarea Maicii Domnului, Tbilisi, Georgia, 1 octombrie 2016.
Audiențele generale din 2 aprilie 2014, 28 ianuarie 2015, 11 februarie 2015, 11 noiembrie 2015, 20 mai 2015.
Manila, 16 ianuarie 2015, călătorie apostolică ȋn Filipine, discurs la ȋntâlnirea de la Mall of Asia Arena.
Predică la Casa Santa Marta din 2 iunie 2014.
Tweetul lui @Pontifex din 8 august 2016.

(nr. 11, noiembrie 2017, anul VII)