Centenar Bruno Zevi. Un mare arhitect şi urbanist legat de România

Când ieşi din frumoasa clădire a Academiei României la Roma şi o iei în sus pe via Omero îndreptându-te spre intrarea în parcul Vilei Borghese, după câţiva paşi, se deschide în jos, la stânga, o splendidă perspectivă spre Viale delle Belle Arti către impunătoarea faţadă a Galeriei Naţionale de Artă Modernă şi Contemporană. Perspectiva se naşte din diferenţa de nivel a terenului, tipic romană, exploatată aici cu inteligenţă pentru a da naştere unei ample esplanade înclinate, străbătută de rampe de trepte maiestuoase. Este o sistematizare urbanistică care reflectă o precisă concepţie privitoare la spaţiul comunitar, un spaţiu ce se oferă cu generozitate şi eleganţă cetăţenilor, inspirându-le, poate fără ştirea lor, un sentiment de continuitate istorică şi culturală între două locuri de referinţă ale oraşului. Şi nu este întâmplător că o asemenea sistematizare poartă numele de Scara Bruno Zevi. Anul acesta se sărbătoreşte centenarul acestui personaj excepţional şi este aproape o datorie să-l amintim şi în revista noastră deoarece legăturile lui cu România nu se opresc, aşa cum se va vedea, la apropierea pomenită.    

Bruno Zevi, arhitect şi urbanist, a fost mai presus de toate unul dintre cei mai importanţi teoreticieni şi istorici ai arhitecturii la nivel internaţional, studiile şi atitudinea lui determinând, nu numai în Italia, o nouă abordare a profesiunii, o nouă conştiinţă a puterii şi responsabilităţii celor care o exercită în realizarea concretă a unei societăţi mai bune şi mai democratice. Importanţa personajului rezultă şi din anvergura celebrărilor de anul acesta: numeroase întâlniri organizate în Italia (Palermo, Florenţa, Milano, Roma) de către universităţi, bresle profesionale şi instituţii de cultură, un colocviu internaţional organizat de Harvard School of Design la Universitatea din Cambridge (Massachusetts), altul la Sao Paolo în Brazilia, altul la Haifa, în Israel; „Plimbări Arhitecturale”, un proiect de vizite ghidate prin locurile care amintesc de Bruno Zevi (Florenţa, Matera,  Perugia, Roma, Torino), având ca fir conducător pasaje din scrierile sale; iar lucrul, dacă nu cel mai important, sigur cel mai răspândit şi trainic: reeditarea majorităţii operelor sale, devenite de-acum canonice. Dar cine era de fapt acest om?

Bruno Zevi se naşte la Roma, pe 22 ianuarie 1918, într-o familie de intelectuali israeliţi cu dare de mână. Tatăl său, inginer constructor, lucrează cu importante instituţii ale statului la realizarea unor mari lucrări publice. După terminarea liceului, adolescentul Bruno, împins de noul climat politic care în 1938 ducea la promulgarea legilor rasiale, emigrează întâi în Anglia şi apoi în Statele Unite. Aici studiază arhitectura la Graduate School of Design a Universităţii Harvard, condusă la vremea respectivă de marele Walter Gropius, fondatorul mişcării Bauhaus şi al curentului raţionalist născut din ea. Deşi raţionalismului lui Gropius Zevi va prefera viziunea lui Frank Lloyd Wright devenind un pasionat promotor al arhitecturii organice, el nu se va dezice de exigenţa de moralitate şi de democraţia intrinsecă gândirii şi operei lui Gropius. După ce îşi ia, în 1942, diploma, Zevi revine în Europa unde, din 1943, participă la mişcarea de Rezistenţă în cadrul formaţiunii „Dreptate şi Libertate”. Militantismul său politic, început în febra evenimentelor, nu va înceta nici după război, ci, dimpotrivă, îi va alimenta permanent şi o anume abordare a profesiunii. Reîntors în Italia în 1944, imediat după eliberare va întreprinde, simultan şi neîntrerupt, până la sfârşitul vieţii, un număr impresionant de activităţi în mai multe direcţii: în cea didactică, deoarece va preda până în 1979 istoria arhitecturii la universitatea din Veneţia iar apoi la cea din Roma; în cea editorială şi publicistică întrucât fondează şi conduce timp de 50 de ani revistele „Metron” iar apoi „Architettura. Cronache e storia”precum şi „La Cultura della Vita”, totodată ţinând şi o rubrică fixă de arhitectură în revistele „Cronache”, iar apoi în „L’Espresso”; în cea de organizator şi activist, deoarece creează Asociaţia pentru Arhitectura Organică (APAO), întemeiază, sprijină şi pentru o vreme conduce, în calitate de vicepreşedinte, Institutul Naţional de Urbanism (INU). Dar în paralel şi mai presus de toate acestea studiază şi scrie lucrări de referinţă în critica şi istoria arhitecturii. Ca recunoaştere a tuturor acestor merite, în 1979 este ales preşedinte emerit al Comitetului Internaţional al Criticilor de Arhitectură (CICA). Prodigioasa sa activitate cunoaşte o continuare chiar şi după moartea lui, în 2000, graţie Fundaţiei „Bruno Zevi” care posedă o importantă arhivă şi promovează, prin colocvii, premii şi publicaţii, gândirea şi cercetările maestrului.

Legătura lui Bruno Zevi cu noi, românii, ţine de lucrările sale de teorie şi istorie a arhitecturii: timp de câteva decenii, în România comunistă – datorită inteligenţei unor profesori care introduceau în bibliografia obligatorie câteva din marile cărţi ale lui Zevi, datorită abilităţii unor rectori de a obţine aprobarea de a le importa şi datorită timpurilor, când limba italiană se studia serios de către viitorii arhitecţi şi când studenţii învăţau pentru examene în bibliotecă – Facultatea de Arhitectură şi Urbanism din Bucureşti le-a transmis studenţilor săi esenţa gândirii lui Bruno Zevi. Astfel, şi de la Zevi, din celebra sa Saper vedere l’architettura  ei au învăţat să conceapă arhitectura nu ca formă ci ca spaţiu, un spaţiu cu rol hotărâtor în calitatea viţii. Şi de la Zevi, din Storia dell’architettura moderna, au învăţat că istoria arhitecturii, în materialitatea ei, nu poate fi despărţită de istoria gândirii arhitecturale şi de istoria gândirii şi a societăţii în general. Şi de la Zevi, din a sa Controstoria e storia dell’architettura, au absorbit ideea de critică militantă – dar atât de diferită de militantismul la care obliga regimul – care vedea în critic un soi de medic dator să identifice bolile unei societăţi şi să recomande terapia de urmat în domeniul său. Din cartea sa Saper vedere l’urbanistica au înţeles cum în Ferrara Renaşterii se elabora conceptul modern de oraş. Însă în paralel cu aceste cărţi recomandate la curs şi cerute la examen, mai era şi gura de aer oferită tinerilor de revista „Architettura. Cronache e Storia”, la care facultatea era abonată: din paginile ei studenţii culegeau informaţii despre ultimele tendinţe internaţionale în meseria lor, aflau noutăţile lansate la Bienala de la Veneţia sau la Trienala de la Milano, la care atunci nu aveau acces direct, pe scurt, reuşeau să iasă din izolarea şi din corsetul ideologic impuse de regim. Şi este de ajuns să ne gândim că studenţii arhitecţi români de atunci sunt profesorii studenţilor de acum pentru a înţelege persistenţa învăţămintelor lui Zevi şi pentru a-i aduce acum un omagiu din îndepărtata Românie.


 

Smaranda Bratu Elian
(nr. 2, februarie 2018, anul VIII)