Migraţia românească în Italia: analiza Dosarului Statistic Imigraţie 2017

În fericită sintonie cu Săptămâna Culturii Italiene organizată de curând de Universitatea din Bucureşti, şi mai ales cu cea de a doua zi a sa, dedicată diferitelor perspective din care poate fi abordată tema imigraţiei româneşti în Italia, pe 19 martie 2018 Institutul Italian de Cultură din Bucureşti a consacrat aceleiaşi teme o foarte interesantă conferinţă. În afară de amintita sintonie, un alt prilej de seamă al evenimentului era publicarea ultimului Dosar Statistic Imigraţie, ediţia a 27-ea, cea din 2017, cu datele statistice şi analizele tendinţelor pe 2016 şi ale problemelor care se degajă din ele. Este o amplă culegere de date statistice privind imigraţia în Italia, rod al unei enorme cercetări care are loc necontenit de mai mulţi ani. Iniţiată în 1991, când societatea Caritas din Roma a început seria de analize privind schimbările demografice, sociale şi ocupaţionale produse în Italia şi în Europa de fenomenul migratoriu, această cercetare a atras curând asociaţia Caritas Italiana şi Fundaţia Migrantes, pentru ca în 2004 să ia naştere Centrul de Studii şi Cercetări IDOS. Centrul a apărut în principal pentru a se îngriji de publicarea şi difuzarea Dosarului Statistic Imigraţie, dar şi pentru a-şi putea extinde cercetările şi pentru a promova o serie de activităţi menite să sensibilizeze opinia publică şi pe specialişti cu privire la unele aspecte importante ale imigrării, anume lupta contra discriminării şi protecţia şi integrarea migranţilor. Acest ultim volum al Dosarului, pus cu generozitate la dispoziţia participanţilor la conferinţă, a fost realizat, cum se întâmplă încă din 2015, de IDOS în parteneriat cu Centro Studi Confronti, în colaborare cu Departamentul pentru Oportunităţi Egale de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri (Biroul Naţional împotriva Discriminărilor Rasiale) şi cu susţinerea financiară a bisericilor metodistă şi valdeză. Deja clar ca orientare, prin instituţiile implicate, volumul cuprinde, în afară de preţioase statistici, analize grupate pe secţiuni (Contextul internaţional şi european, Fluxuri şi prezenţe, Integrare şi egalitate de şanse, Piaţa muncii, Contexte regionale) şi introduceri care induc o lectură fără prejudecăţi a datelor prezentate şi semnalează carenţe care, dacă ar fi rezolvate, ar putea crea o mai bună dezvoltare umană şi o societate mai armonioasă.
Cum e şi firesc, Dosarul priveşte fenomenul imigraţiei în Italia în ansamblu, unde românii ocupă o parte semnificativă numai în anumite regiuni şi în anume meserii, de aceea conferinţa, continuând linia interpretativă a întregului volum, s-a referit însă în mod specific la imigraţia românească. Conferenţiarul Antonio Ricci, cercetător senior şi membru al echipei de redactare a Dosarului, personalitate cu o vastă activitate publicistică şi o mare experienţă naţională şi internaţională, a ştiut să decupeze cu exactitate şi să interpreteze inteligent şi fără prejudecăţi sectorul imigraţiei româneşti.
În cele ce urmează vom încerca să rezumăm câteva puncte ale acestei conferinţe,  exemplară prin abordare (cu statistici şi cifre exacte şi cu surse mereu declarate) şi structurare (pe domenii clare de cercetare) şi foarte interesantă prin interpretările pe care le propune.

Migraţia românească în Italia din 1990 şi până la 2017 se poate înţelege în adevăratele sale dimensiuni numai dacă este proiectată pe fundalul mai amplu al diasporei româneşti în lume din aceeaşi perioadă, unde, în generala şi spectaculoasa creştere a emigraţiei româneşti, Italia înregistrează un spor de 25 de ori; de asemeni, în cadrul mobilităţii generale din interiorul Uniunii Europene în 2016, chiar fără a lua în considerare aşa-zişii invizibili (emigranţii clandestini sau temporari neînregistraţi) mobilitatea românească ocupă aproape o jumătate. Aceste numere indică prin ele însele un fenomen important care interesează în egală măsură ambele ţări. Atracţia exercitată de Italia asupra românilor are, pe lângă probabile cauze lingvistice şi psihologice, cauze economice certe, la care se adaugă (urmând studiile făcute de cercetătorul român Dumitru Sandu) şi background-ul religios al unor români din anume regiuni, pe de o parte, iar pe de alta, politicile italiene mai permisive de intrare în ţară.
În fluxul migrator românesc în Italia, deşi continuu, se disting câteva etape determinate de decizii politice internaţionale: în 2002 abolirea vizei de şedere pentru perioade mai scurte de trei luni, iar în 2007 intrarea României în UE, cu accesul condiţionat la libera circulaţie. Sunt două momente urmate de un mare aflux de români în Italia. De atunci tabloul general indică o constantă creştere a prezenţei românilor în Italia deşi în interiorul său se înregistrează un mare dinamism demografic, prin venirea unor emigranţi noi, plecarea unora dintre cei vechi, naşterea copiilor în familiile de emigranţi şi masiva migraţie temporară.
Statisticile privind încadrarea în muncă, statistici ce oferă o hartă satisfăcătoare a zonelor preferate de români (mai degrabă centrul-nord decât sudul) şi a meseriilor care absorb forţă de muncă românească (în principal construcţiile, agricultura şi serviciile domestice), ar putea şi ar trebui să conducă instituţiile statului italian spre concluzii semnificative cu privire la decalajele din interiorul ţării şi la carenţa de forţă de muncă în ţară; în schimb, raportul între femeile şi bărbaţii imigranţi care muncesc legal, faptul că mai mult de jumătate dintre ei lucrează în alte domenii (în genere inferioare) decât cele în care s-au pregătit în România, apariţia unei noi generaţii născută şi crescută în Italia dar lipsită de cetăţenie italiană, ar trebui să preocupe mai ales România, iar asta în plus faţă de preocuparea (insuficientă) faţă de fenomenul emigraţiei în sine. Statisticile privind costurile şi beneficiile Italiei de pe urma imigranţilor români (776 de milioane de euro – taxe vărsate statului italian de către români, şi o contribuţie estimată la 1% din Pib-ul Italiei)  nu fac decât să justifice în plus sporul de atenţie în ambele ţări.
Două dintre aspectele examinate la conferinţă ne par deosebit de importante şi de urgente: fluctuaţia sentimentelor italienilor faţă de imigranţii români şi riscurile de fărâmiţare a familiilor româneşti, mai ales a acelora din care cea care pleacă este femeia, sau mai bine zis mama (devenind, îndeobşte, ceea ce de-acum şi în România are denumirea italienească de „badantă”).
Analiza lui Antonio Ricci a confirmat, cu statistici şi exemple clare, etapele atitudinii precumpănitoare a italienilor faţă de imigranţii români: ea a trecut de la simpatia de după revoluţie la românofobia alimentată de o adevărată „furtună mediatică” imediat după 2007 (an pe care Ricci l-a numit annus horribilis) unde chiar şi cotidiene italiene de renume răspândeau nu numai veşti alarmiste, ci chiar veşti false sau pe jumătate adevărate şi confundau conştient românii cu romii; pentru a ajunge de curând la tendinţa spre o convieţuire paşnică (nu mereu şi nu pretutindeni scutită de xenofobie), încurajată şi de naşterea unui antreprenoriat românesc care schimbă treptat nu numai statutul economic, ci şi cel psiho-social al unora dintre imigranţii români din Peninsulă. Deosebit de interesantă în abordarea lui Antonio Ricci este, în această atitudine a italienilor (dar şi a noastră a tuturor, care astăzi tindem să pierdem sensul istoriei), absenţa memoriei propriul trecut de ţară de emigranţi (demn de remarcat: conferinţa a debutat, cu subtitlul Când românii eram noi, prin statistici privind emigraţia italiană din trecut, inclusiv cea a italienilor în tânărul Regat al României).
Cel de al doilea aspect, cel al dezintegrării familiilor româneşti în urma plecării mamelor, produce schimbări psihologice şi comportamentale atât la persoanele emigrate, cât şi la familiile rămase acasă; îndeosebi la copii efectele sunt de lungă durată, adesea traumatice şi uneori tragice, efecte care de destui ani alimentează nu numai îngrijorările psihologilor, sociologilor şi asistenţilor sociali, ci şi literatura şi cinematografia din ambele ţări. (În viitorul număr al revistei ne propunem să ilustrăm tema aşa cum apare ea tocmai în viziunea unor romane recente). Şi, deşi conferinţa lui Antonio Ricci s-a încheiat cu o rază de lumină proiectată înspre viitor, spre o mobilitate demografică mai bine înţeleasă şi o mai bună integrare, dezmembrarea familiilor şi emigrarea în masă a românilor, adăugate dramaticei scăderi a naşterilor atât în România cât şi în Italia, ar trebui nu doar să alarmeze ci şi să îndemne ambele ţări la politici demografice mai responsabile, imediate şi de perspectivă.   

Smaranda Bratu Elian
(nr. 4, aprilie 2018, anul VIII)