Exodul mamelor şi drama emigraţiei. Două romane de Liliana Nechita şi Dan Lungu

Prilejuită de Săptămâna Culturii Italiene organizată la Universitatea din Bucureşti în intervalul 19-25 februarie 2018 şi de frumoasa conferinţă prezentată pe 10 martie la Institutul Italian de Cultură din Bucureşti de Antonio Ricci, tema emigraţiei a dominat numărul trecut al revistei. Articolul de faţă este o continuare a aceloraşi dezbateri dintr-o perspectivă uşor diferită: perspectiva pe care o oferă asupra temei beletristica românească recentă aşa cum s-a conturat ea, tot în Săptămâna Culturală amintită, la masa rotundă la care au participat autorii a două romane şi psihologul Maria Iordănescu. Romanele – pe care pe această cale le recomandăm cu insistenţă cititorilor revistei – sunt Cireşe amare de Liliana Nechita şi Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu de Dan Lungu.
Dincolo de diferenţele de abordare, se impune, cred, o primă observaţie valabilă pentru aceste două romane şi, în genere, pentru majoritatea producţiei literare pe aceeaşi temă, anume că în ambele experienţa emigraţiei este un eşec: în primul rând pentru cei ce pleacă, dar în mare măsură şi pentru cei ce rămân. Nu încape îndoială că fenomenul emigraţiei, prezent pe toate continentele şi în toate timpurile, văzut la scară mare şi în perspectivă istorică, a produs noi civilizaţii, noi culturi, noi limbi, a făcut, dacă se poate spune, să meargă lumea înainte, iar cei care au făcut-o n-au fost învinşii ci învingătorii, cei care au depăşit drama dezrădăcinării, care s-au adaptat, şi-au reconfigurat propria personalitate şi existenţă şi odată cu ele şi pe ale celor din jur. Ei însă sunt, când sunt, obiect colectiv de studiu al istoricilor, sociologilor, antropologilor, dar rareori al scriitorilor. Literatura, care propune mereu o vedere de aproape, la nivelul individului, al frământărilor şi dramelor lui, are o atracţie magnetică pentru cei învinşi: cuvintele lui Giovanni Verga din introducerea la Familia Malavoglia ar putea fi motto-ul acestei literaturi în general, şi cu siguranţă al celor două romane în discuţie.

Cireşe amare de Liliana Nechita

Cartea Lilianei Nechita a fost publicată de editura Humanitas nu întâmplător în colecţia Memorii/Jurnale, pentru că este o confesiune: a propriei experienţe de emigrantă în Italia, povestită sub forma unor scrisori sau mai degrabă a unor pagini de jurnal adresate unei prietene. La momentul publicării romanului Liliana Nechita trăia şi muncea, ca şi acum, în Italia de mai mulţi ani, iar povestea acelor ani este una de singurătate, de dor, de neadaptare, de umilinţe şi de suferinţă necontenită a despărţirii. Mamă care îşi crescuse copiii singură şi trăia cu ei într-o simbioză vătuită de dragostea, duioşia, sensibilitatea ei, s-a hotărât să-i părăsească atunci când sărăcia de acasă i s-a părut fără leac şi când singura mântuire pentru copiii ei îi păreau a fi banii trimişi de departe. În Italia, ca majoritatea româncelor care pleacă acolo la muncă, îngrijeşte bătrâni, în familii care, pentru că o plătesc şi pentru că vine dintr-o ţară pe care o cred înapoiată, o tratează îndeobşte ca pe o fiinţă inferioară, căreia îi poţi comanda, îi poţi limita spaţiul, timpul şi în genere libertatea. Exilul voluntar al Lilianei este o suferinţă necontenită, incurabilă şi indiferentă la dimensiunile variabile ale restricţiilor obiective.  Mântuirea ei reală, existenţială, – nu metaforică, adică a personajului – este scrisul. Ea reuşeşte să facă faţă suferinţei scriind. (Dar scriitoare adevărată devine – după părerea noastră – de abia la al doilea roman demn de acest nume, Împărăteasa.) De la publicarea Cireşelor amare Liliana Nechita a avut parte de succese şi recunoaşteri (i s-au luat interviuri, i s-au dedicat emisiuni, în baza testimonialului său – Exodul mamelor, Televiziunea Română a realizat un excelent documentar, a început să se implice activ în ajutarea femeilor care trec prin experienţa ei, în 2013 a fost laureată a Galei Premiilor Femeia Anului 2013 pentru promovarea şi apărarea drepturilor femeii, cartea i-a fost publicată şi în Italia de prestigioasa editură Laterza şi s-a reconfirmat ca scriitoare printr-o a doua carte). Interesant, în acest context, este că mesajul adresat de autoare celor prezenţi la masa rotundă, printr-o înregistrare video, a fost acelaşi cu cel al cărţii. Iar acesta poate fi rezumat printr-un citat: „Viaţa emigrantului e o moarte lentă pe dinăuntru. Trupul tău poate fi oriunde, în Italia, în ceţurile Angliei, pe câmpiile Spaniei, mâinile culeg sau şterg, spatele se încovoaie, dar, odată ce ţi-ai lăsat sufletul acasă, înăuntru e moartea”. Comentariul cel mai corect (şi competent) la mesajul depresiv al acestei fiinţe depresive a venit, acolo, pe loc, de la Maria Iordănescu, anume: dacă ar fi avut un consilier psihologic bun n-ar fi plecat niciodată din ţară. Cartea Lilianei Nechita e impresionantă, dar trebuie luată drept ceea ce este: o mărturie subiectivă şi sensibilă a unui suflet incapabil de vindecare.

Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu de Dan Lungu

În jurnalul Lilianei persoanele dragi rămase în ţară, pentru care se săvârşeşte sacrificiul, sunt aproape absente: mereu întoarsă spre sine, spre durerea ei de a fi despărţită de ele, ele se estompează, ba capătă în timp chiar o vagă conotaţie negativă. Cu totul altfel e romanul lui Dan Lungu, unde cei rămaşi acasă devin structura portantă a dramei. Despre cartea Lilianei Nechita e puţin de povestit pentru că ea este esenţialmente o stare de spirit. Romanul lui Dan Lungu, în schimb, ar trebui povestit în toate amănuntele lui, nenumărate şi semnificative, adică ar trebui „recitat”.  Căci Dan Lungu este un scriitor format; el ştie să creeze un întreg univers, rămânând din afara lui; mai exact, două universuri, al celor care pleacă şi al celor care rămân. La amintita masă rotundă Dan Lungu a dezvăluit imboldurile care au dat naştere Fetiţei care se juca de-a Dumnezeu: o provocare personală şi şansa unui proiect avortat. Provocarea era una scriitoricească: să scrie un roman din perspectiva unui copil, mai exact a unui copil sensibil cu suflet curat, o fetiţă. Un pariu greu, câştigat cu brio: cea mai mare parte din roman este experienţa Rădiţei, fetiţa rămasă în grija bunicilor după plecarea mamei în Italia la muncă, văzută prin ochii ei, gândită de mintea ei isteaţă şi inventivă, de copil de opt-zece ani. Mintea Rădiţei nu doar interpretează lumea din jurul ei, complexă, în continuă prefacere, plină de oameni feluriţi şi pentru ea fundamentali, ci inventează şi lumea nevăzută în care trăieşte mama şi făureşte cu tenacitate planul de a pleca după ea: pentru că urgenţa Rădiţei vine din suferinţa de-a vedea că mama se estompează din viaţa întregii familii, devine tot mai mult o voce cu accent străin şi fără consistenţă. Este o minune cum reuşeşte Dan Lungu să ne cufunde pe noi, cititorii, în sufletul şi în cugetul copilei şi să ne facă să vedem lumea prin ochii ei. Al doilea imbold, anume proiectul avortat, venea dinspre Institutului Cultural Român care dorea publicarea unui volum documentar despre emigranţii români. Volumul nu s-a realizat, dar s-a realizat călătoria documentară a scriitorului Dan Lungu însoţit de fotograful Didier Ruel prin lumea pestriţă, săracă, inventivă, neaşteptată, plină de poveşti interesante, de personaje uimitoare, a acelor emigranţi români care trăiesc cum se nimereşte, prin gări, prin vagoane părăsite, care nu doar şi-au reconfigurat existenţa şi aşteptările, dar şi le reconfigurează permanent, agăţaţi de mişcătoarele comunităţi româneşti şi nepierzându-şi cheful de viaţă. Această documentare pe viu hrăneşte cealaltă jumătate a cărţii, văzută prin ochii mamei emigrate. În jurul mamei, Letiţia, se ţese întreg acest univers al emigranţilor români. Tulburătoare în ambele viziuni, a copilei şi a mamei, este percepţia dureroasă că lumea din jurul lor se schimbă, că odată cu lumea se schimbă şi ele, iar schimbarea creează o falie care pe zi ce trece se lărgeşte. Cei de departe şi cei de aproape devin tot mai străini unii de alţii, legătura (frustrantă) între ei reducându-se tot mai mult la transferul de bunuri materiale. Nu este în intenţia articolului de faţă să facă o cronică a romanului. Voi evoca însă şi aici comentariul făcut de Maria Iordănescu: în impresionanta fineţe cu care reconstituie Dan Lungu psihologia fetiţei, există două situaţii emblematice care exprimă răsturnarea ordinii fireşti în sufletul copilei: inventarea jocului solitar de-a Dumnezeu (merită descoperit din carte), prin care copila încearcă să reconstituie singură acel control asupra lumii pe care i-l oferea înainte mama; şi momentul când, în imaginarea vieţii pe care o duce mama în exil, copilei i se face milă de mamă, şi, inversând rolurile, simte că numai ea o poate salva pe mamă de singurătate şi înstrăinare.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 5, mai 2018, anul VIII)