Veșnicia atinsă de „tatăl lui Montalbano”

Cu puțin timp înainte ca Andrea Camilleri să ne părăsească (pe 17 iulie 2019), el, regizor, scenarist, dramaturg, scriitor prolific și povestitor neobosit, cunoscut și iubit în toată Italia și în lume, a vrut să ne lase o amintire unitară, o sinteză vie a sa prezentată de el însuși: monologul Conversație cu Tiresias, scris și interpretat de el în memorabilul spectacol din iunie 2018 în teatrul grec din Siracuza, teatrul în care își reprezenta tragediile Eschil, dinaintea a zece mii de spectatori; el bătrân (avea deja 92 de ani) ca miticul Tiresias, orb de-acum ca și el, timp de o oră și jumătate a refăcut neîntrerupta călătorie a profetului de-a lungul secolelor literaturii lumii, de la Homer la Ezra Pound, de la Dante la Pasolini, împletind-o cu propria-i experiență de artist și cu propria-i viață de om. Un spectacol emoționant și de neuitat care, din fericire pentru noi, a fost filmat. Pe 15 iulie anul acesta, cu două zile înainte de săvârșirea din viață, urma să-i ofere publicului un al doilea asemenea spectacol, o altă grandioasă sinteză de cultură și de viață, anume monologul Autoapărarea lui Cain, la Roma, în Termele lui Caracalla. Se pare că divinitatea n-a apreciat această alegere.

Și totuși, în pofida acestei noi și ultime ipostaze creatoare și artistice a bătrânului patriarh, revistele și ziarele, în ultimul și emoționantul salut pe care i-l adresau, l-au numit unanim „tatăl lui Montalbano”. O facem și noi aici, din solidaritate de breaslă dar și pentru că, după spusele lui Camilleri însuși, Montalbano i-a asigurat lui succesul mondial, trăgând după el restul uriașei sale opere literare. Uriașă pentru că întrunește peste 100 de titluri sub care se află, în afară de celebrele romane polițiste, romane istorice, povestiri fantastice, povestiri pentru copii, opere scrise la patru mâini cu alți scriitori sau jurnaliști, eseuri, cronici etc., și toate acestea în doar 30 de ani. Deoarece Camilleri se dedică cu adevărat literaturii numai începând din 1992 (pe când avea, așadar, 67 de ani, vârstă la care îndeobște oamenii ies la pensie ca să se odihnească), anul în care începe lunga lui colaborare cu minunata Elvira Sellerio și cu omonima editură palermitană. Ce făcuse înainte? Înainte, ani de zile, a lucrat neîntrerupt și cu dedicație: de când aproape adolescent hoinărea prin Sicilia răvășită de război și scria nuvele și poezii, unele dintre acestea inserate de Ungaretti însuși într-o antologie; apoi, ca regizor diletant, iar după absolvirea Academiei naționale de artă dramatică, profesionist, în teatrele din Roma a pus în scenă piese de Strindberg, Adamov, Ionesco, Beckett, Majakovskj, T.S. Eliot, dar mai ales Pirandello, între timp desfășurând și o lungă carieră de profesor de regie la aceeași academie și la Centrul experimental de cinematografie din Roma; iar cu începere din 1957, în paralel cu activitatea teatrală, colaborând intens și cu televiziunea: aici a lucrat cu Edoardo De Filippo aducând comediile lui în televiziune – fapt pentru care îi suntem recunoscători că putem să vedem și acum piesele marelui napolitan – iar în calitate de producător delegat, a păstorit mai multe seriale de televiziune printre care cele polițiste cu locotenentul Sheridan sau Anchetele comisarului Maigret după romanele lui Simenon. Prin urmare, când se decide să se dedice literaturii avea în tolbă o formidabilă experiență teatrală și cinematografică, adică avea experiența dialogului viu și autentic, finețea construcției personajelor, legându-le cu dibăcie de ambient și de context, poseda tehnica montajului și a suspansului etc.

După propria versiune, cariera de prozator și-a început-o la căpătâiul tatălui său bolnav, în spital, când, veghindu-l și încercând să-i ușureze suferința, țesea povești, așa cum îi veneau în minte, împletind realitatea cu ficțiunea, limba cu dialectul. Iar una i-a ieșit atât de bine încât tatăl l-a pus să-i promită că o va scrie. Dar cum s-o scriu, a întrebat fiul; s-o scrii exact așa cum mi-ai spus-o mie, a răspuns tatăl. Iar fiul a promis, iar o promisiune cu limbă de moarte, se știe, trebuie respectată. Poate că istorisirile de viață ale lui Camilleri – le depăna cu plăcere în multe și lungi interviuri – nu trebuie luate ad litteram; fapt este însă că atunci când se decide să devină scriitor face exact ce a promis: împletește viața cu ficțiunea, limba cu dialectul. Și ne grăbim să spunem că farmecul romanelor lui Camilleri vine în mare măsură dinspre limbă, mai ales în faimoasa serie dedicată comisarului Montalbano. Primul roman din această serie a fost publicat la Sellerio în 1994 și a fost imediat un mare succes; așa că apoi au venit celelalte, aproximativ unul pe an (dar în paralel cu multe alte scrie în diverse genuri) care, numărându-le și pe cele care urmează încă să apară, ajung la cifra de 30. Însă succesul seriei s-a înzecit începând din 1999 grație seriei de filme TV inspirate de aceste romane, serie care îl are ca actor protagonist pe Luca Zingaretti, flancat de acea elită de actori care alcătuiesc echipa și apropiații comisarului și care întrupează personaje care au devenit prieteni nedespărțiți ai fiecărui italian. Iar pentru a demonstra succesul proiectului Montalbano sunt de ajuns câteva cifre: treizeci de milioane de exemplare vândute numai în Italia, traducerea în peste o sută de limbi și mai mult de un miliard de telespectatori din toată lumea.

Firește, seria Montalbano a ajuns și în România. Iar aici aș vrea să adresez o mulțumire editurii Nemira din București care a avut intuiția, inteligența și curajul de a oferi publicului românesc o selecție excelentă din romanele seriei, precum și televiziunii române (TVR 2) care a transmis mare parte din filmele comisarului Montalbano în limba originală, cu subtitrare în românește. De ce vorbesc de inteligență și curaj? Pentru că una dintre caracteristicile, meritele, dar și dificultățile operei lui Camilleri constă în limbajul lui absolut personal și inconfundabil: o italiană amestecată cu dialect, dar un dialect care este la rândul său un amestec de graiuri siciliene, un melanj doar al său, care cere fler lingvistic și răbdare, și care trezește în cititor, mai întâi, perplexitate iar apoi o mare simpatie și complicitate, iar traducătorului îi cere un efort nu indiferent de înțelegere și de inventivitate în redare. Și trebuie să recunoaștem că acest efort, în cazul traducătorului român Emanuel Botezatu, a avut un rezultat excelent: pentru că el a știut să desprindă și să redea cele două caracteristici majore ale limbajului lui Camilleri: naturalețea oralității și caracterizarea lingvistică a fiecăruia dintre memorabilele sale personaje.

Bătrânul patriarh, pe care ajunsesem să-l credem etern, el însuși nu se credea etern, ci simțindu-și sfârșitul aproape – cum mărturisea prin gura lui Tiresias – doar încerca o mare curiozitate pentru acea eternitate care se apropia. Cum va fi întâlnit el eternitatea, nu știm; dar pentru noi el a găsit-o în cimitirul acatolic din Roma, unde mormântul său stă alături de marii literaturii din întreaga lume.

 

Smaranda Bratu Elian
(nr. 9, septembrie 2019, anul IX)