Ochii care ardeau de încredere: prima întâlnire cu Marian Papahagi

Auzisem de Marian Papahagi dar nu îl cunoșteam personal. Auzisem pentru că, îndată după ce terminasem eu facultatea, în acea perioadă de deschidere a anilor ’70, unul dintre capriciile statului ceaușist, dintre capriciile fericite, fusese acordarea unor burse excepționale prin care un student român cu rezultate deosebite la examenul de admitere la facultate avea să urmeze studiile universitare în străinătate. În cazul limbii italiene, dacă bine îmi amintesc, s-a acordat o bursă la Cluj și alta la București. Comisia care avea să desemneze câștigătorii trebuia să aprecieze nu numai cunoștințele din acel moment ale candidaților, dar și să intuiască însușirile lor intelectuale și morale care aveau să le garanteze o bună evoluție personală în cadrul profesiunii și o bună investiție a statului în viitori specialiști care să se întoarcă, după cinci ani, în țară tobă de carte și la curent cu noutățile mondiale în domeniul lor. Profesorul care am devenit mai târziu știe cât de greu și riscant e să prevezi printr-o singură examinare calitățile fundamentale ale unui tânăr încă aproape adolescent și să-i intuiești viitorul parcurs. Comisia, prin urmare, și-a asumat și responsabilitatea și riscul; ceea ce nu putea ști nici prevedea comisia era, în plus, cum avea să se schimbe România și lumea în cinci ani și care avea să fie soarta fericiților aleși odată întorși acasă. Atunci am aflat doar că de la Cluj fusese ales un băietan pe nume Marian Papahagi și, cu gândirea noastră de atunci, am bănuit că o fi fost el bun (căci îmi prețuiam profesorii din comisie), dar o fi avut și vreo pilă unde trebuia. Nu-mi trecea prin cap că la fel credeau alții despre mine – ceea ce mi s-a confirmat – care după anul III de facultate primisem (împreună cu colega și prietena mea, Luminița Beiu-Paladi, care avea să devină șefa catedrei de italiană de la Universitatea din Stockholm) o bursă de vară la Perugia. Sentimentul meu, atunci când am aflat de bursa acelui băietan a fost, așadar, unul amestecat: de neîncredere, cum spuneam, de oarecare invidie, dar și de o anume speranță că, uite, lucrurile se schimbă totuși în bine, deci hai să avem răbdare. Apoi numele lui mi s-a șters din minte. Relațiile mele cu universitatea mamă, unde mă inițiasem ca italienist, s-au rărit și n-am mai avut vești directe. În anii următori, care știm ce au însemnat pentru România, am aflat doar fugitiv că după studii Marian revenise în țară cu adevărat tobă de carte, că la Cluj devenise asistent la Universitate și că era țintuit fără putință de evoluție pe acel post, – iar asta nu mă mira, pentru că timpurile erau de-acum cu totul altele pentru noi toți – și că făcea parte dintr-un cerc de băieți luminați care se încăpățânau să scoată o revistă deschisă spre lume. Atâta tot.

Apoi a venit ’89 și marile schimbări. Viața mea s-a schimbat și ea, adică am ajuns să predau la facultatea pe care o urmasem – visul meu dintotdeauna – și să pun la cale tot felul de proiecte, iar Marian a ajuns secretar de stat în Ministerul Învățământului. Primul meu proiect de anvergură a fost organizarea la noi la Universitate, în vara lui 1998, a unui colocviu internațional dedicat bicentenarului nașterii lui Giacomo Leopardi. Leopardi fusese și încă era marea mea iubire, iar a trece cu indiferență peste o asemenea aniversare mi se părea o impietate. Drept care am început o activitate frenetică de implicare în proiect a mai multor instituții (nu pot să trec sub tăcere nici de această dată ajutorul venit de la Institutul Italian de Cultură sub minunatul Vito Grasso ori Centrul de Studii Leopardiene din Recanati), de strângere de fonduri (ajutorul principal venind de la Fundația Soros), de organizare a studenților, de corespondență cu nenumărații invitați din diferitele țări (nici nu-mi mai închipui cum făceam atunci, fără internet și fără e-mail). Iar colegii mai vârstnici și înțelepți m-au sfătuit să iau legătura și cu Marian Papahagi în importantul său post. Era vremea când Marian tocmai se pregătea să treacă de la minister la conducerea Academiei Române din Roma, după ce izbutise performanța de a reînființa vestitele burse Pârvan și Iorga și de a proiecta o reformare radicală a institutelor române de cultură din străinătate. Cred că era aproape în prag de plecarea la Roma.
Așadar m-am dus la minister. Și a apărut: cordial, direct, rapid și eficient. Ne-am tutuit din prima clipă. Dar ceea ce a preschimbat instantaneu atmosfera din cameră au fost ochii: arzători, direcți, plini de încredere și de siguranță. În zece minute i-am spus ce puneam la cale și i-am cerut sprijinul. Toată experiența mea trecută – și, fără să știu atunci, și cea viitoare – mă făcea să prezint oricărei autorități la care mă prezentam cu căciula în mână tot proiectul ca o dorință, o posibilitate, o ipoteză care, poate, ar trebui ajutată și sprijinită pentru că uite așa și pe dincolo. Nici n-am început eu bine cu optativele mele, că Marian și-a pus farurile pe mine și mi-a spus textual: „Bine înțeles, Smaranda! Sigur că se poate, o facem! Iar în toamnă facem o replică a colocviului tău, cu expoziție cu tot, la Roma, la Academie”. Și așa a fost: colocviul de la București, de o diversitate de manifestări fără egal, a ieșit strașnic, apoi, în toamnă, am făcut colocviul Leopardi italo-român la Roma. Marian, de-acum directorul Accademiei di Romania in Roma – un director pe care aveau să și-l amintească și să-l regrete și cei care nu îl cunoscuseră și nu îl apucaseră, un director pe care orice țară și l-ar dori ca să o reprezinte în străinătate, unul cum România nu mai avusese, cred, de la Pârvan încoace – tocmai terminase un grandios colocviu Traian. Leopardi a venit imediat după el. Marian era electrizat și electrizant: mereu prezent, mereu în mijlocul tuturor invitaților italieni și români, toți aleși pe sprânceană, făcându-i pe toți cei din mica lui echipă administrativă să se miște ca titirezul și imprimând o ținută discuțiilor și relațiilor interumane în care înalta ștachetă intelectuală era necontenit însoțită de o cordialitate firească și spontană. El care mi-a mărturisit atunci, între patru ochi, că nu-l iubește pe Leopardi: pentru că se vaită și n-are încredere în viitor. Din acele câteva zile de vis de la Academie mi-au rămas peste decenii prețioase prietenii cu iluștri profesori și colegi de la La Sapienza, de la Universitatea din Padova și din Auckland.

Au trecut atâția ani: dar peste toate amintirile frumoase de atunci, peste șocul și tristețea veștii căzute ca un trăsnet, la puține zile după întâlnirea noastră leopardiană de la Roma, despre dispariția lui Marian, stăruie în mine ochii lui arzători când m-a întâmpinat la minister și când, privindu-mă, mi-a spus „Sigur că se poate!” Pentru că, plecând atunci de la el, eu pluteam. Și senzația aceea de plutire am cunoscut-o de foarte puține ori în viață.

Marian Papahagi la Accademia di Romania in Roma

Smaranda Bratu Elian
(nr. 10, octombrie 2019, anul IX)