La Roma, un muzeu în bibliotecă

Cine intră în moderna clădire a Bibliotecii Naționale Centrale din Roma nu poate sau n-ar trebui să traverseze distrat și în fugă primul mare hol grăbindu-se către cel de al doilea, funcțional pentru toate serviciile oferite de bibliotecă. Ci ar trebui să observe marea inscripție aflată pe dreapta, Spazi 900, care îl îndeamnă să pătrundă în expoziția dedicată literaturii italiene a secolului XX. Expoziția parcurge literatura ultimului secol prin scriitorii care, menționează organizatorii, „au marcat profund prin scrierile lor acel secol, scrieri ale căror mărturii documentare și autografe se află în număr mare în colecțiile Bibliotecii Naționale”. Expoziția este compusă din două galerii consecutive, dedicate, una, primei jumătăți a veacului, începând cu D’Annunzio și continuând cu Pirandello, Svevo, futuriștii, Onofri, Sbarbaro, Ungaretti, Saba, Montale, Quasimodo; cea de a doua „pornește de la scriitorii și poeții prieteni cu Pier Paolo Pasolini”: Moravia, Ginsburg, Bertolucci, Caproni, Penna. Dar Pasolini, pivotul unei mari părți a culturii italiene din a doua jumătate a secolului, revine și în epoca succesivă, cea a lui Vigolo, Calvino, I novissimi, Fortini, Zanzotto etc. până la Dario Bellezza și Amelia Rosselli. Locul central în concepția organizatorilor l-a ocupat legătura organică a literaturii cu Biblioteca Națională, cu documentele, colecțiile, autografele pe care aceasta le deține; de aici și invitația adresată cititorilor de a „atinge cu mâna” ființa concretă a literaturii secolului în toată vitalitatea ei. O asemenea centralitate, naturală în acest loc, este încă și mai firească dacă observăm că inițiativa și proiectarea expoziției îi aparțin chiar directorului instituției, Andrea De Pasquale. Mai puțin firești și așteptate sunt flerul de rafinat muzeograf, inteligența și bunul gust vădite de întreaga amenajare, în stare să stârnească pe loc o neașteptată emoție iar în timp o amintire rezistentă.

     Ideea de a dota marile biblioteci publice cu spații expoziționale și, prin urmare, cu expoziții, este mai degrabă obișnuită și destul de răspândită în lume. De aceea interesul care justifică îndemnul nostru de a poposi anume în această expoziție, adresat chiar și unui cititor grăbit, nu derivă din originalitatea ideii ci tocmai din sensibilitatea și inteligența amintite. Pătrunzi în expoziție printr-un soi de spațiu mistic, un coridor în care o lumină misterioasă luminează fascicular mari panouri roșii care explică intențiile și concepția organizatorilor, în stânga derulându-se imagini cu figurile celor mai iubiți scriitori din secolul XX, în vreme ce sub picioarele tale se aprind și se succed citate care te invită să le parcurgi și astfel te atrag pe furiș înăuntru. Iar acolo se produce imediat o minune: te trezești în camera de lucru a Elsei Morante, în camera ei cea adevărată, din via dell’Oca 27, în aticul ce se deschide spre Piazza del Popolo: iată rafturile cu cărțile ei, iată biroul, scaunul, ultima ei mașină de scris, colecția de discuri; obloanele sunt lăsate iar lumina filtrată prin ele cade pe portretele de pe pereți, pe chitara uitată într-un colț, pe Elsa însăși: stă la fereastră și privește afară; lângă ea sunt cele două pisici – personaje în poeziile ei – și ea pare vie în fotografia aceea în mărime naturală. În liniștea din jur se aude țăcănitul mașinii de scris și din când în când un mieunat; pe scurt, pătrunzi cu totul în fascinantul și secretul laborator al uneia dintre cele mai profunde și frământate conștiințe literare ale secolului XX.

     La stânga, însă, se deschide parcursul generațional al celor două galerii amintite: spații care compendiază personalități, opere, fotografii, manuscrise și ediții princeps, însoțite de excelente și bine calibrate explicații. Ultimele alveole, dedicate literaturii recente, folosesc intenționat o aparatură adecvată vremii: două televizoare pe care se perindă scurte filmări cu scriitorii în situații oficiale sau conviviale, conversând, făcând declarații. Asemenea săli care îndeplinesc funcția, pe cât de necesară pe atât de așteptată, de a informa și documenta, nu sunt nici ele lipsite de aura magică, aceea care caracterizează întreaga expoziție: iar aceasta grație unei dibace și subtile folosiri a luminii, a culorilor, a sunetelor. Însă marea magie are loc în spațiile ce reînvie câteva figuri deosebite, spații inserate în succesiunea cronologică a expoziției, fiecare dintre ele în acord cu firea și opera dedicatarului său: Grazia Deledda e așteptată, parcă, de scaunul ei vetust, la micul birou de scris, în dreapta cu paravanul de secol XIX și cu păpușa dragă ei; în spațiul dedicat lui Saba, în clarobscur, se disting fotografii, tablouri, mobile și, chiar în mijloc, în mod ciudat, o băncuță – care parcă te invită să poposești. Și o faci: iar atunci se petrece o altă minune: ești învăluit, timp de zece minute, în poezia lui Saba, citită de autorul ei; iar între timp, pe întunecimea peretelui se desenează, în ciripitul câte unei vrăbiuțe sau lătratul unui câine singuratic, rând pe rând, efemere contururi albe, o casă, un orășel, o terasă, librăria lui Saba din Triest, profilul lui cu pipa în gură, siluete care se estompează odată cu vocea. Spațiul Carlo Levi, îmbrățișat de rafturile cu dosare din biblioteca lui, e tapetat cu portrete pictate de el: Pavese, Calvino, Montale și un autoportret. În mijlocul cămăruței lumina cade pe un vas de ceramică, o oală parcă, înăuntru cu ceva ce pare a fi un polonic. Lumina te invită să-l atingi, iar de o faci se aprinde pe perete o fereastră prin care pătrund imagini și cântece din Basilicata și zgomote și vântul care mișcă perdeaua și ierburile aurii care unduie – secvențe din filmul Cristos s-a oprit la Eboli, făcut după celebrul său roman-document – și voci care redau fragmente sugestive din el.

       Dar pentru ca vizitatorul să nu uite că această expoziție permanentă este dedicată nu numai literaturii și bibliotecii care o găzduiește, ci și Romei, spațiul cel mai mare, mai complex și emoționant este consacrat fiului cel mai iubit al Urbei, care nu era roman, Pier Paolo Pasolini: un spațiu generos tăiat în două de o reproducere a Arcului de Travertin din Roma – adică a unei bucăți din apeductul împăratului Claudius, construit din travertin și aflat într-un cartier periferic și plebeu al Romei, prezent în romanele și filmele lui Pasolini. De o parte a arcului: gigantografii care îi arată pe “ragazzi di vita”, tolăniți în stradă la cafenea, sau pe Pasolini însuși jucând fotbal cu puștii din mahalalele Romei; un televizor pe care se perindă imagini cu el sau din filmele lui; un pupitru electronic la care poți parcurge sau doar răsfoi, pagină cu pagină, manuscrisul la Ragazzi di vita. De cealaltă parte a arcului, un colț dintr-o mizeră bucătărie de țară, cu o spărtură în zid prin care trec imagini inspirate de atmosferele pasoliniene; iar pe pereți fotografii și citate. Dar mai ales sunete! Vocea lui, alte voci, cântece, zgomote, vântul: sunetele vieții. Iar printre citate și acesta, răscolitor: „Independența mea, care este forța mea, implică singurătatea, care este slăbiciunea mea”.

Inscripţia Spazi 900

Holul de la intrarea în Spazi 900

Camera Elsei Morante

Elsa la fereastră

Profilul lui Saba pe perete

Spaţiul Carlo Levi

Sala informativă

Spaţiul Pasolini

În spaţiul Pasolini

Motto-ul lui Pasolini

Smaranda Bratu Elian
(nr. 11, noiembrie 2019, anul IX)