 |
|||
 |
|||
|
Eveniment editorial Machiavelli. „Comentarii la prima Decadă a lui Titus Livius”
În varianta italiană a articolului de față m-am oprit asupra întâlnirii mele cu Gabriel Purghel întru Machiavelli și asupra componenței volumului pentru a-i convinge pe cititorii italieni ai revistei noastre de excepționalitatea ediției de care vorbesc. Cititorilor români, care au la dispoziție volumul și care poate au participat și la frumoasa și via Seară Italiană din 12 noiembrie dedicată apariției traducerii, la librăria Humanitas-Kretzulescu din București, nu intenționez să le prezint volumul, ci să le ofer câteva mici fragmente din textul machiavellian pentru a le arăta pe viu cât de actuală este gândirea lui Machiavelli și cum ea ne privește și pe noi românii în chiar aceste zile în care se dezbat cu aprindere schimbările politice de la noi. Sper în acest fel să le trezesc curiozitatea și apetitul pentru această minunată lucrare. Pentru contextualizarea citatelor ce urmează explic numai procedeul urmat de Machiavelli în această lucrare dedicată cu prioritate formei de guvernământ republicane: aici Machiavelli își expune cugetările politice recurgând constant la două repere: unul antropologic, adică ținând seama de caracteristicile naturii umane, altul istoric, ilustrând fiecare cugetare prin exemple luate din istoria Republicii Romane (pentru el un model neîntrecut de eficiență și longevitate) și din cea contemporană lui. Din Cartea I, cap. 5 (Unde se află în mai mare siguranţă paza libertăţii, în mâinile poporului sau în ale celor mari; cine are mai multe motive să provoace tulburări: cel ce vrea să dobândească sau cel ce vrea să păstreze ), p. 71: „Atunci s-a dezbătut îndelung despre cine e mai ambiţios: cel ce vrea să păstreze sau cel ce vrea să dobândească, pentru că atât una, cât şi cealaltă patimă poate pricinui tulburări foarte mari. Cu toate acestea, de cele mai multe ori tulburările sunt provocate de cei ce vor să păstreze, pentru că teama de a pierde stârneşte în ei aceleaşi dorinţe pe care le au cei ce vor să dobândească, întrucât oamenii nu cred niciodată că pot să stăpânească în siguranţă ceea ce au dacă nu dobândesc mereu mai mult. Pe lângă aceasta, posedând deja mult, au mai multă forţă şi mai mult elan de a provoca frământări. Dar mai e ceva: purtarea lor nedreaptă şi ambiţioasă va aprinde în cei care nu stăpânesc dorinţa de a stăpâni, fie pentru a se răzbuna pe ceilalţi jefuindu-i, fie pentru a putea ajunge, la rândul lor, la dregătoriile şi bogăţiile pe care le văd rău folosite de alţii.” Din Cartea a doua, cap. 22 (Cât de greșite sunt adeseori părerile oamenilor în judecarea lucrurilor mari), p. 248: „Că părerile oamenilor sunt adeseori greşite a văzut şi vede oricine e martor la hotărârile pe care le iau: căci dacă nu sunt luate de către oameni cu cap, contrazic orice adevăr. Iar pentru că oamenii cu cap sunt duşmăniţi în republicile corupte, îndeosebi în vremurile liniştite, atât din invidie, cât şi din alte motive ambiţioase, i se va da ascultare fie unuia care e socotit bun pentru că îi păcăleşte pe toţi, fie altuia scos în faţă de către cei ce doresc mai degrabă favoruri pentru ei decât binele tuturor. Această înşelătorie e apoi dată în vileag în vremurile de restrişte când, de nevoie, se recurge din nou la cei care în vremurile liniştite erau ca şi uitaţi: aşa cum vom cerceta în amănunt la locul potrivit din această carte. Apar însă şi situaţii în care oamenii care n-au mare experienţă se pot lesne înşela, pentru că ceva anume din situaţia respectivă arată a fi adevărat, drept care oamenii se conving de adevărul întregii situaţii.” Din Cartea a treia, cap. 34 (Ce renume, ce cuvinte sau ce părere fac poporul să înceapă să sprijine un cetățean; dacă poporul împarte dregătoriile cu mai multă chibzuință decât un principe), pp. 370-71: „...în împărţirea dregătoriilor poporul ia aminte la ce vorbeşte lumea despre un om şi la renumele său, sau la impresia pe care o are despre el, dacă nu-l cunoaşte prin izbânzile sale. Aceste două lucruri vin fie de la înaintaşii săi, despre care, deoarece au fost oameni mari şi viteji în cetate, se crede că vor avea urmaşi la fel ca ei, până când faptele acestora nu vor dovedi contrariul; fie din purtarea pe care o are acela. Cea mai bună purtare pe care o poţi avea constă în a te înconjura de oameni de seamă, cu moravuri bune, care sunt socotiţi înţelepţi de toată lumea. Iar pentru că nimic nu arată mai bine felul cuiva decât oamenii de care se înconjoară, cel care are alături oameni cinstiţi dobândeşte pe drept cuvânt un renume bun, fiindcă e imposibil ca el să nu semene deloc cu aceia. Altfel, renumele public se poate dobândi printr-o acţiune nemaipomenită şi de seamă, chiar dacă nu e publică, care ţi-a reuşit cu onoare. Dintre toate aceste trei lucruri care asigură o reputaţie bună la început, nici unul n-o face mai bine decât acesta din urmă. Pentru că primul, care se referă la rude şi la strămoşi, e atât de înşelător, încât oamenii nu pun mare preţ pe el şi se uzează foarte repede dacă nu e însoţit şi de iscusinţa celui în cauză. Cel de-al doilea, care te face cunoscut prin oamenii care-ţi stau alături, e mai bun decât primul, dar e cu mult mai prejos decât cel de-al treilea, fiindcă, atât timp cât tu nu dai nici un semn, reputaţia ta rămâne întemeiată pe o părere ce poate fi lesne schimbată. Dar cel de-al treilea, fiindcă ţine de faptele şi de acţiunile tale, îţi conferă de la început atât de mult prestigiu, încât apoi doar făcând multe lucruri potrivnice acestora poţi să-l pierzi. Aşadar, oamenii care se nasc într-o republică trebuie să urmeze această cale şi să se străduiască să iasă în faţă printr-o faptă deosebită. [...] Dar ca să revenim la ce ziceam la început, spun că dacă atunci când încredinţează o dregătorie unui cetăţean, poporul se întemeiază pe cele trei motive numite mai sus, nu procedează greşit; dar procedează şi mai bine apoi, când ia seama la numeroasele exemple de bună purtare ale unui cetăţean devenit cunoscut: pentru că în acest caz nu se întâmplă aproape niciodată să greşească. [...] Bunii întemeietori de republici au rânduit ca atunci când se aleg oameni în cele mai înalte funcţii din cetate, în care ar fi periculos să numeşti inși nepregătiţi, sau când se observă că voinţa poporului se îndreaptă către unul care e nepregătit, pentru ca poporul să poată chibzui mai bine şi în cunoştinţă de cauză, să-i fie îngăduit oricărui cetăţean să dezvăluie cusururile aceluia în faţa adunărilor publice, iar asemenea lucru să fie socotit un titlu de glorie.”
| ||
