Epidemiile din trecut și înțelepciunea uitată a Veneției

Gândindu-mă că în aceste zile nimeni nu stă cu mintea decât la coronavirus, am socotit că literatura și cultura în general pot veni și ele, în felul lor, în ajutorul medicilor și publicului nostru. De aceea cititorilor italieni m-am gândit să le povestesc despre o epidemie din trecut petrecută pe meleagurile românești, din care pot trage oarece învățăminte; cititorilor români ai revistei noastre le propun aceeași temă, dar cu alte învățăminte, venite tot din trecut, de la Veneția. Cred că puțini români, chiar cei îndrăgostiți de Veneția și care au idee despre măreția, puterea și excepționala organizare a Serenissimei Republici în secolele ei de glorie, știu de măsurile pe care și le lua pentru a se feri de epidemii și de structurile construite special în acest scop. Și probabil că mulți știu de existența lazaretelor în Europa de odinioară, dar puțini despre originea venețiană nu doar a termenului ci și a instituției.

Cum bine se știe, Veneția își baza economia cu precădere pe comerțul maritim, drept care era deschisă navelor ce veneau de pretutindeni și care, odată cu mărfurile, puteau aduce și chiar aduceau și boli. Pentru protejarea populației, în 1423, Senatul Serenissimei hotărăște să dedice una din insulele lagunei, în apropiere de Lido, verificării persoanelor și mărfurilor venite din ținuturi infectate, și să asigure celor veniți asistență și îngrijiri medicale. Insula poartă de atunci numele de Lazzaretto Vecchio (Lazaretul Vechi). Numele stabilimentului, iar de la el și al insulei, provine dintr-o contaminare lingvistică: între numele bisericii Santa Maria di Nazareth, construită de ordinul călugăresc al Eremitanilor în 1249, care oferea adăpost pelerinilor care se duceau sau se întorceau din Țara Sfântă, pe de o parte, iar pe de alta, numele Sfântului Lazăr, protectorul ciumaților. Denumirea se va răspândi și va fi preluată timp de câteva secole pe tot teritoriul Europei. Denumirea, nu și înțeleapta organizare venețiană! Pentru că administrația Serenissimei prevede și controlează neabătut ce instituții anume și cum preiau cheltuielile pentru buna funcționare a stabilimentului, cum se desfășoară operațiunile pe insulă și cine răspunde de fiecare. Insula, tăiată în două de un canal, găzduia într-o parte cazarma și depozitul de muniții al soldaților care organizau paza, de cealaltă parte, înglobând precedentul așezământ mânăstiresc, spitalul, adică o întinsă construcție din zidărie, pe laturile unei piațete și ale mai multor vaste curți interioare. Complexul cuprindea, așadar, trei ansambluri comunicante dar distincte, care permiteau separarea locuințelor personalului îngrijitor cu anexele sale (magazii, un mare rezervor de apă etc.), de galeriile rezervate suspecților și de cele 100 de celule dedicate bolnavilor. În complex se aflau și terenurile și șoproanele pentru controlul și dezinfecția mărfurilor, precum și gropile comune pentru cei decedați, descoperite cu prilejul recentelor restaurări. În 1564 spitalul a fost mărit, prin astuparea cu pământ a unei porțiuni din lagună, iar în 1586 s-a amenajat și o dană de carantinare a ambarcațiunilor.



Lazzaretto Vecchio (Lazaretul Vechi)

Socotind acest prim lazaret insuficient în raport cu traficul maritim și, deci, cu potențialul pericol de a importa boli, Senatul Republicii decretează în 1468 instituirea unui nou lazaret, Lazzaretto nuovo, la intrarea în lagună, adică de cealaltă parte a orașului. Acesta este destinat doar carantinării, cazurile deja confirmate de boală fiind imediat trimise la Lazzaretto Vecchio, devenit de atunci aproape in exclusivitate spital. De acum vasele ce sosesc la Veneția, suspecte sanitar, sunt supuse staționării și verificării timp de patruzeci de zile (quarantena) de unde până în zilele noastre termenul (obsesiv în aceste zile) de carantină. Pentru această funcție se realizează o construcție impresionantă,  Tezon Grande, a cărei lungime, de mai bine de 100 de metri, era întrecută numai de halele Arsenalului în care se împleteau  frânghiile pentru ambarcațiuni (le corderie). Iar dacă e să-l credem pe umanistul contemporan Francesco Sansovino, «cuprindea 100 de încăperi, iar de la distanță semăna cu un castel», comparație neadecvată Veneției, explicată prin existența coșurilor de fum prezente în fiecare celulă. Mărfurile erau supuse dezinfecției (în venețiană sboro de la espurgo): în funcție de tipul de material (mătase, bumbac, blană, lână etc.) erau trecute prin fumul unor plante aromatice (rozmarin sau ienupăr), prin oțet, apă clocotită, apă sărată etc. Șeful și responsabilul stabilimentului, priore, nu doar supraveghea personal toate operațiunile, dar ținea și o evidență strictă a bunurilor și a tuturor mișcărilor din lazaret și pedepsea cu severitate și amenda, conform legii, pe cei care nu respectau regulile. Orice îmbolnăvire era înregistrată, iar bolnavul era imediat transportat în Lazaretul Vechi. În perioadele de epidemie declarată, priorul era asistat de un medic, figură emblematică a molimii din pricina costumației specifice (mască cu un cioc lung, pălărie, ochelari, robă neagră largă și baston) menite să-l țină la distanță de bolnav și să-l ferească de contaminare. Masca era prevăzută și cu un filtru conținând substanțe dezinfectante (rozmarin, usturoi, ienupăr).




Lazzaretto nuovo

Ambele lazarete au fost dezafectate în vremea lui Napoleon, în urma abolirii ordinelor mânăstirești (aflate la originea ambelor lazarete și mereu implicate în funcționarea lor); ele au fost reamenajate ca avanposturi militare, garnizoane și cazărmi, până la jumătatea secolului XX când au fost complet părăsite. După câteva decenii de abandon și degradare, in ultimii ani mai multe organizații pe bază de voluntariat și sprijinite de Ministerul Culturii au întreprins o susținută acțiune de cercetare, restaurare și întreținere a lazaretelor, redându-le circuitului cultural și deschizându-le vizitatorilor. Cu acel prilej au ieșit la iveală și au fost studiate și inscripțiile de pe zidurile Lazaretului Nou, dovezi excepționale ale traseului mărfurilor, ale naționalității marinarilor, comandanților, hamalilor, mărturii emoționante ale suferințelor, speranțelor și dorurilor celor aflați în carantină. Am avut privilegiul de a cunoaște și a asculta pe una dintre cercetătoarele care au studiat și catalogat aceste inscripții, venețiana Francesca Malagnini, de la Universitatea pentru Străini din Perugia, care de ani de zile contribuie la organizarea prestigioaselor colocvii anuale de italienistică de la Craiova. Ei i se datorează splendidul volum Il Lazzaretto Nuovo di Venezia. Le scritture parietali (Cesati Editore, 2017).


Volumul Francescăi Malagnini

De ce mi s-a părut interesant și necesar să povestesc în acest moment special al existenței planetei despre lazaretele venețiene? Nu doar pentru remarcabila lor organizare și eficiență, ci și pentru că ele ar putea să ne dea de gândit, acum și aici, la cel puțin patru aspecte: primul, că Veneția nu instituie lazarete, ca majoritatea celorlalte țări contemporane, pentru a stăvili epidemia odată izbucnită, ci pentru a o preveni din timp și a-și proteja cetățenii; al doilea, că ambele lazarete au la origine așezăminte religioase dedicate activ îngrijirii oamenilor, și că odată înființate, lazaretele prelungesc, cu folos, acest gen de colaborare între Biserică și statul laic; al treilea, că, în pofida prevenției și a bunei organizări, Veneția nu a scăpat nici ea de devastatoarele epidemii de ciumă din 1576 și 1630; și ultimul, că din secolul al XIX-lea civilizația occidentală pare să fi căpătat o prea mare încredere în sine care a făcut-o să uite de precauțiile și prevențiile venețiene și să plătească periodic pentru această uitare.


Medicul ciumaţilor



Smaranda Bratu Elian
(nr. 4, aprilie 2020, anul X)