Smaranda Bratu Elian: Mărturii și speranțe, la 10 ani

Iată că ne aflăm în al zecelea an de când, grație inițiativei, perseverenței și competenței Afroditei Cionchin, proiectul Orizonturi culturale italo-române își îndeplinește misiunea declarată de la bun început: aceea de a întinde punți nu doar între cele două culturi, română și italiană, ci și între oamenii a două țări pentru a-i uni într-o singură patrie: a bunei-înțelegeri luminate de cunoaștere, curiozitate, îngăduință. Eu am descoperit proiectul treptat și m-am adăugat colectivului revistei când am crezut că pot să contribui la consolidarea acelor punți. Înainte de a mă referi la experiența mea de colaborator, aș vrea să amintesc pe scurt câteva dintre meritele macroscopice ale revistei: mai întâi formatul: ușor de înțeles și de accesat, logic alcătuit, sobru ca prezentare și ținându-se departe de imagistica năvalnică și adesea sterilă la modă acum online; accesul liber și lesnicios la toată arhiva, fie pornind de la date fie de la tematici; apoi deosebita varietate a subiectelor, începând cu studii de substanță și exegeze și dilatându-se tot mai mult în domeniul umanioarelor și al artelor pe teme ancorate în prezent, dar atacând și subiecte arzătoare ale lumii noastre, cum ar fi emigrația și imigrația, ajungând până la restriștea acestor zile sub semnul pandemiei – și încercând să afle care poate fi rolul culturii în depășirea lor; un alt merit deosebit îl constituie, pe lângă prezența constantă a recenziilor la noile apariții și traduceri în ambele limbi, evantaiul de eșantioane poetice și narative, adesea în versiune bilingvă, care le oferă cititorilor atât o viziune de ansamblu asupra creației literare contemporane din ambele țări, cât și descoperirea singularității fiecărui creator – aici un elogiu trebuie adus Doinei Condrea-Derer care le-a oferit ritmic cititorilor români un amplu și minunat florilegiu din prozele lui Umberto Saba; și pe urmă este excepționalul spațiu Cioran, care strânge o adevărată bibliotecă de mărturii, studii, interpretări, comentarii, și care ar merita să devină un volum cu circulație internațională. Și nu trebuie să uit lucrul cel mai însemnat: numeroșii colaboratori și alcătuitori ai revistei, personalități marcante și specialiști sau tineri în curs de afirmare, oastea de voluntari convinși de rostul revistei, mânați de dorința de a adăuga propria piatră la consolidarea punților pomenite la început.

Hotărârea mea de a mă alătura echipei Orizzonti a început la o terasă din Timișoara, la un pahar de bere și de vorbă cu Afrodita Cionchin, când am înțeles efortul constant, munca uriașă și neretribuită a ei și a echipei ei, susținute doar de încrederea în rostul și semnificația acestei reviste. Aveam o oarecare experiență în zona editorială așa că am putut înțelege cu cât mai greu decât a planifica, îngriji și urmări editarea unor volume este să asiguri apariția lună de lună a unor materiale consistente, hotărând tematici, discutând posibilele contribuții, contactând posibilii autori, urmărind predările, dirijând corectura în ambele limbi, asigurând apoi prelucrarea pentru postarea online, iar pe urmă îngrijind vizibilitatea numărului pe diferite căi – acestea fiind doar principalele activități cerute zi de zi de apariția revistei. Atunci, la acea terasă, ne-am gândit în ce fel aș putea eu ajuta ca revista să fie mai bine cunoscută în mediul familiar mie, cel academic. Contactele mele cu profesori italieni din universități de prestigiu din peninsulă, dar și cu specialiști români din diverse ramuri ale învățământului universitar de la noi erau numeroase și la îndemână. Ne-am gândit că n-ar fi rău ca atâtea personalități de seamă din ambele țări să afle de existența și de consistența revistei și să înceapă să o privească cu simpatie și interes. Și atunci m-am gândit să-i fac actori, nu doar cititori ai revistei. Așa s-au născut cele 22 de interviuri, publicate lună de lună, în ediție bilingvă, alternând cu regularitate o personalitate italiană cu una românească, fiecare dintre ele legată printr-o creație sau un gest anume de țara și cultura celuilalt; fiecare, în felul său, un pilon al punților pe care își propune să le consolideze revista. Sunt majoritatea oameni de litere, critici și istorici literari, dar sunt și poeți, oameni de teatru, regizori, arhitecți, lingviști, astronomi. Fiecare personalitate este prezentată la început prin faptele sale, iar apoi, în dialogul nostru, prin vorbele, ideile, amintirile, dorințele și proiectele sale.

Apoi după 22 de luni mi s-a întâmplat o dublă schimbare: mai întâi am simțit că trebuie să mă opresc cu interviurile înainte de a face din ele o rutină necreatore pentru mine și, poate, o plictiseală pentru cititor; apoi, însă, mi-am dat seama că nu mai puteam renunța de a scrie lunar la revistă: se lipise de mine, devenise un exercițiu obligatoriu al minții și al condeiului. Și din fericire Afrodita m-a încurajat. Acum provocarea nu mai era să conving oameni care să-mi răspundă, ci să găsesc subiecte în linie cu direcția revistei, mereu altele, să fiu mai atentă la evenimentele culturale din ambele țări, să-mi notez idei în bibliotecile ori librăriile din Italia, să particip cu un ochi de ziarist la festivaluri literare sau la saloane ale cărții. Și chiar asta s-a întâmplat. Îi sunt recunoscătoare Afroditei pentru felul în care ne consultăm la fiecare număr, sunt recunoscătoare echipei invizibile care recitește materialele, nativilor italieni care le verifică, și îngăduinței tuturor, sper și a cititorilor, pentru subiectele care lună de lună mă pasionează pe mine.

Nu vreau să închei această mărturie în registru confesiv, ci să adaug câteva lucruri, după mine, esențiale în proiectul global al revistei, și care încă îmi creează frustrări. Iar ca să scap de acestea din urmă, profit de ocazie pentru a lansa și un apel. Pe lângă activitatea publicistică obișnuită, revista oferă, mai ales cercetătorilor, și câteva instrumente de lucru nespus de prețioase: este vorba de bazele de date și de linkurile către un număr impresionant de parteneri culturali și de bloguri colaboratoare. Cu un simplu click acestea din urmă îți deschid o ramificație nețărmurită de teme, probleme, abordări legate de trunchiul comun al relațiilor culturale româno-italiene. Dar marea contribuție sunt bazele de date. Inițiată și coordonată de Afrodita Cionchin și Mauro Barindi (românist excepțional și prețios contributor al revistei), baza de date Scriitori români în italiană încearcă să listeze toate traducerile italienești din autori români începând din anul 1903 și până în prezent și are două subsecțiuni interesante: operele scriitorilor români italofoni și traducerile italienești din Cioran. Sunt liste uimitoare prin bogăție și creștere, care ar trebui să ne mai liniștească îngrijorarea că, româna nefiind o limbă internațională, literatura noastră nu este tradusă în străinătate. Altă bază de date este dedicată studiilor de italienistică de autori români dar și cu o secvență dedicată autorilor italieni – un proiect prea ambițios, care a fost silit să se rezume la un singur an, 2011; în privința acestuia cred, pe de o parte, că el ar trebui regândit și redimensionat, pe de alta, că datele limitate la 2011 constituie un eșantion nespus de îmbucurător. Cea de a treia bază de date e dedicată traducerilor românești din literatura italiană și se referă, deocamdată, doar la intervalul 2011-2019. Apelul despre care vorbeam se referă tocmai la extraordinara utilitate a acestor baze de date și la dificultatea enormă de a le alcătui, completa, aduce la zi. Atâta vreme cât tot ce realizează revista se bazează pe voluntariat, și deci e cu neputință a angaja persoane care să se ocupe constant de această secțiune, apelul meu se adresează colegilor din universitățile noastre, care pot mobiliza, într-o formă sau alta, studenții italieniști să caute, să strângă și claseze aceste date. Asemenea acțiuni, care i-ar deprinde pe studenți cu disciplina de a lucra cu cărțile, pot deveni proiecte individuale sau de grup, pot primi calificative și pot, la unele secții, conduce chiar la lucrări de diplomă sau de master. Dacă am da curs împreună acestui apel cred că am realiza nu doar un lucru de mare folos dar și niște obiective care trec dincolo de cel generic și generos al revistei: el ne-ar uni și mai tare pe noi italieniștii din România, profesori și studenți, ne-ar face mai conștienți și mai responsabili de misiunea și valoarea domeniului nostru. Iar atunci această meritoasă revistă ar putea deveni cu adevărat rețeaua capilară care irigă organismul viu al relațiilor culturale italo-române.