Avanpremieră la un succes editorial: „Ce îi încredințăm vântului” de Laura Imai Messina

„Această poveste este inspirată de un loc care există în realitate, în nord-estul Japoniei, în Prefectura Iwate.
Într-o zi cineva a instalat o cabină telefonică în grădina casei sale, la poalele muntelui Kujira-yama, adică Muntele Balenei, în imediata apropiere a orașului Ōtsuchi, unul dintre locurile cele mai grav lovite de tsunami-ul din 11 martie 2011.
În interiorul ei se află un telefon vechi, negru, care însă nu este conectat și care poartă glasurile în văzduh.
Mii de persoane merg în pelerinaj la el în fiecare an”.

Acest anunț este debutul și totodată secretul succesului acestui roman: deoarece el se construiește pornind de la o realitate în sine fascinantă și poetică: existența unui „telefon al vântului”, numit astfel pentru că e lipsit de conexiune, la care, într-un loc izolat din Japonia, mii de oameni vin să-și hrănească iluzia că vorbesc cu oamenii dragi dispăruți, în realitate încredințându-și vorbele vântului. Tema romanului este, în mare, forța vindecătoare a autoiluziei în elaborarea doliului. Însă atare iluzie are anumite caracteristici, importante și tulburătoare, iar aceasta tocmai pentru că ea aparține realității factuale și nu ficțiunii romanești: faptul că este conștientă, că este o contopire de sentiment și voință și că dă naștere unei emoții eliberatoare. Descoperirea acestei realități   și folosirea ei drept centru iradiant al romanului este lovitura de geniu a tinerei autoare a romanului care anul acesta va apărea în douăzeci de limbi, printre care și limba română, la editura Humanitas. Cine este autoarea și pe ce oare se sprijină succesul cărții?

Laura Messina (căsătorită Imai) s-a născut la Roma în 1981 unde și-a făcut și studiile încununate de o diplomă la Universitatea La Sapienza. Dragostea pentru Japonia a început de la frumusețea grafemelor japoneze, a continuat cu interesul pentru limba japoneză și, catalizată de mutarea în Japonia, s-a finalizat cu un nou parcurs existențial: un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies, profesoratul de limba italiană la universități de prestigiu din Tokyo, căsătoria cu un japonez, doi copii italo-japonezi și o producție literară publicată de la început de edituri însemnate din Italia. 

Primul său roman, Tokyo Orizontal (editura Piemme 2014) – istoria a patru tineri care se intersectează la Tokyo în trei zile care le schimbă viața – inaugurează câteva dintre constatele creației ulterioare: prezența determinantă a marii metropole japoneze, tema întâlnirii fortuite care reconfigurează existențele, finalul optimist – după mine, o altă cheie a succesului. În 2018 au apărut alte două volume în Italia: romanul Nu îndrăznesc să-mi rostesc bucuria și bestsellerul WA. Calea japoneză către armonie – o călătorie prin 72 de cuvinte japoneze care închid în ele farmecul și esența Japoniei. Iar în 2020, când a apărut Ce îi încredințăm vântului, urmează să se publice la editura Einaudi, puțin întârziat de coronavirus, volumul Tokyo, tot anul – plimbări literare prin Tokyo, ilustrate de cunoscutul grafician italian Igort.

Cum spuneam, Ceea ce încredințăm vântului se învârte în jurul telefonului terapeutic; el vindecă personajele care îl frecventează; acolo ele se cunosc pe sine și pe ceilalți, acolo își dezvăluie tragediile și speranțele. Protagonistă este o femeie, Yui, care și-a pierdut mama și copila în vârstă de trei ani, în tsunami-ul din 2011. După această tragedie petrecută cu puțini ani în urmă sub ochii ei, Yui e devastată și incapabilă să-și găsească un rost în viață. Continuă totuși să lucreze la un post de radio din Tokyo unde moderează o emisiune în dialog; și tocmai de la unul dintre ascultători află de telefonul vântului. Neîncrezătoare, se hotărăște să-l vadă cu proprii ochi. De aici urmează călătoriile ei regulate la îndepărtata grădină de pe munte, întâlnirea cu diverse personaje care își tratează doliul la telefonul vântului, prietenia, apoi dragostea și căsătoria cu medicul Takeshi (care îi povestea la telefon nevestei defuncte despre fetița lor care refuza să mai vorbească), tatăl viitorului său copil.  Înceata vindecare a lui Yui este veșnic străbătută de viziunile tsunami-ului ucigaș, ale post-tsunami-ul petrecut ca sinistrată alături de alți sinistrați în disperare, de copleșitoarea prezență a absenței fetiței pierdute. Totodată însă Yui luptă cu ea, împotriva ei, ca să se adapteze speranței într-o nouă viață. Dar speranța e însoțită de frică, frica de-a deveni mama fetiței lui Takeshi, frica de căsătorie, în genere frica de a accepta trecutul și, de aceea, de a vorbi la telefonul vântului. Și totuși cititorul știe că urmează un happyend. Pentru că e pregătit: direcția narațiunii e previzibilă, scontată țo parecim convențională. Totuși romanul are multe calități reale: forța descrierilor celor două cataclisme naturale (tsunami-ul și taifunul cu care se luptă Yui ca să salveze cabina telefonului) de o excepțională sugestivitate cinematografică (drept care nu m-am mirat când am citit pe facebook-ul autoarei că este deja în șantier un film după carte); apoi personajele secundare care se perindă la telefonul vântului cu poveștile lor – umane și interesante în sine și care au ecou în trăirile lui Yui. Vă propun un scurt fragment despre un personaj cu totul fugitiv, din vremea când Yui se afla în grupul de sinistrați de după tzunami, personaj care o va bântui și îi va sugera un model de a privi lumea fragmentat pentru a o înțelege și accepta (o va învăța și pe fetița lui Takeshi să privească lumea așa):   

„În școala unde stătuse sinistrată săptămâni la rând, între lădițele cu fructe, conservele de alimente liofilizate, hainele și păturile care veneau din toate părțile Japoniei, Yui scrutase sute de chipuri și toate, fără excepție, îi lunecaseră pe lângă privire. Numai unul revenea zi de zi să o viziteze, în momentele cele mai imprevizibile ale zilei.
Era înfățișarea unui bărbat și totodată a unui obiect.
Trebuie să fi avut în jur de cincizeci de ani. Era înalt și solid, cu o gură dementă și ochi enormi, ieșiți din orbite, ca de pește.
Bărbatul, Yui n-a aflat niciodată cum îl cheamă, ținea în mână o ramă, nu se despărțea de ea nici în somn. Prin ea se uita la cer, la tavan, la orice altceva din sala de sport: la pânzele de pe jos, la maldărele de lucruri, la oameni. Observându-l cu o curiozitate pe care nu i-o acorda nimănui altcuiva, Yui văzu că bărbatul își denumea tablourile, și se convinse că nimeni altcineva nu știa asta. Cu mâna liberă părea că nota ceva de fiecare dată când schimba direcția și fixa, solemn, ce se nimerise să apară în ramă.
În viața obișnuită nebunii sunt poate mai singuri decât ceilalți oameni. Dar în locul acela erau mai puțin singuri. Ceea ce îi înnebunea de durere pe cei sănătoși, pe nebuni oarecum îi elibera, îi făcea să se simtă mai puțin diferiți.
Yui rămase chiar cu îndoiala că era și el un sinistrat. Avu mai degrabă impresia că răul suferit de omul acela nu era unul recent ci unul vechi, și că nicio știre sosită acolo nu l-ar fi mișcat. Toți se duceau cel puțin o dată pe zi la Centrul de Informare ca să aibă vești despre ai lor, el nu; și nimeni vreodată n-a venit să-i vorbească de altceva decât de orele la care venea mâncarea, de programarea la duș, de vizitele medicale la care trebuia să se prezinte, de exercițiile fizice pentru buna circulație. Toți plângeau sau se căzneau să n-o facă de față cu alții, el nu. Venise numai ca să se amestece printre oameni, poate că avea și o casă, dar simțea nevoia să aline pe oricine-i ieșea înainte.
Mai trebuie spus că acolo nimeni nu se îndoia de ceilalți, nimeni nu și-ar fi permis așa ceva. Prea mare era teama că poți spori răul unor oameni deja răniți. Cu toate astea Yui era gata să sară: dacă cineva s-ar fi apropiat de omul acela, dacă i-ar fi cerut socoteală pentru chestia aia dreptunghiulară albastră de plastic cu care segmenta viața, ea ar fi intervenit. «Se joacă, i-a făcut o promisiune nepoțelului» ar fi răspuns. Și dacă altcineva ar fi întrebat ce joc era ăla, și dacă nepoțelul era teafăr, la loc sigur, atunci ea ar fi tăcut, așa că ei n-ar mai fi îndrăznit să insiste.
Adevărul, sau cel puțin adevărul presupus de Yui, anume pur și simplu că privind lumea prin ramă omul se simțea în siguranță, că, văzute așa, toate îi păreau mai ușor de înfruntat, nu i-ar fi liniștit pe ceilalți.
Pe nebuni îi acceptau mai ușor când nu erau pe deplin convinși de nebunia lor”.

Există o profunzime aici și în multe alte locuri. În ansamblu ea însă se diluează, cum spuneam, din pricina traseului previzibil al narațiunii. Dar poate că tocmai previzibilitatea este o altă explicație a succesului cărții. Dar acesta mai are și alte câteva explicații: stilul simplu și curgător; împărțirea în capitole scurte, alternate isteț cu mici inserturi – scurte liste neașteptate, care îl iau prin surprindere pe cititor, îi abat atenția, îl relaxează și adaugă veridicitate narațiunii. Vă propun un singur exemplu – insertul care urmează capitolului în care Fujita-san (Takeshi) se frământă cum să-și educe fetița:      

„Cum îi faci pe copii fericiți că sunt pe lume
După doamna Kuroda, mama lui Sakura (2 ani) întâlnită de Fujita-san la supermaketul Kēio din Kichijōji: «să-i lauzi de tot atâtea ori (plus una) de câte îi cerți, să faci sâmbăta dimineața clătite împreună cu ei, să te uiți la ei când îți spun “Uite!”».
După doamna Anzai, mama lui Tao-kun (3 ani și cinci luni), în timpul unei conversații cu o altă mamă în parcul Inokashira: «să-i lași să alerge în parc în fiecare zi, să-i strângi în brațe când fac capricii, să nu-i duci în magazinele de jucării ca să nu trebuiască să le zici nu».
După domnul Imai, tatăl lui Kōsuke (7 ani), coleg cu Fujita-san: «să citiți împreună cărți despre dinozauri, să-i duci la acvarium să vadă peștii, să le răspunzi la toate întrebările, chiar și la cele stânjenitoare”.

Dacă adăugăm la toate acestea dialogul firesc și frecvent, prezența bine dozată a unor detalii de viață japoneză, care dau un colorit local și exotic poveștii și, dimpotrivă, universalitatea temei (elaborarea doliului) și a psihologiei și comportamentului  personajelor, îi prevăd acestei cărți în România un succes pe măsura celui internațional. 

Smaranda Bratu Elian
(nr. 6, iunie 2020, anul X)