Avanpremieră. „Dante. Romanul vieţii” de Marco Santagata

Firește, printre nenumăratele studii dedicate lui Dante nu puține se ocupă și de viața marelui florentin, viață care poate explica nu puține dintre opțiunile sale ideologice și stilistice. Printre cele mai recente și prestigioase se numără și amplul volum Dante. Il romanzo della sua vita de Marco Santagata. Reputat romancier, laureat al unor importante premii literare din peninsulă și membru în juriile altora, Marco Santagata este totuși, înainte de toate, un cunoscut profesor universitar, un remarcabil specialist în lirica italiană de la începuturi, autor al unor studii istorice și critice de referință în același domeniu și a două biografii – una dedicată lui Petrarca, cealaltă lui Dante – printre cele mai complete, documentate și minuțioase până la această dată, fiecare câștigătoare a unui însemnat premiu al criticii. De altminteri cititorilor români interesați de marii clasici italieni ar trebui ca numele acestui autor să le sune cunoscut: deoarece romanul său Copistul, publicat în 2008 de editura Humanitas în frumoasa traducere a Doinei Condrea Derer, roman dedicat cu pătrundere și sensibilitate senectuții lui Petrarca, n-a trecut neobservat; iar în 2011, aceeași editură publica în colecția bilingvă Biblioteca Italiană o nouă ediție a Canțonierului petrarchesc cu o frumoasă prefață semnată de același Marco Santagata.
Prima ediție a acestei biografii a lui Dante, pe care editura Humanitas intenționează să o lanseze în 2021, an centenar dantesc, a apărut la editura Mondadori în 2012, fiind urmată periodic de noi ediții precum și de traduceri publicate de importante edituri străine. În pofida subtitlului și a talentului de narator al autorului, cartea nu este defel un roman. Dimpotrivă, este o cercetare de maximă acuratețe a tuturor arhivelor, documentelor, surselor la dispoziție, pentru a restitui în amănunt și pas cu pas întregul traseu existențial al genialului poet în toate ipostazele sale: nu doar în cea de poet și filozof, de om politic și personaj de curte, ci și de soț, de tată de familie, de ființă umană mânată de pasiuni, ambiții, vanități și iluzii. În afară de minuția documentară, ceea ce, cred eu, izbește în tratarea argumentului este tocmai privirea detașată, nesimpatetică, a autorului, care vrea să ni-l restituie pe Dante ca om, ca pe un om ca toți oamenii. Dar în jurul personajului Dante volumul construiește în amănunțime întreg cadrul istoric al vremii, cadru de altminteri esențial pentru înțelegerea operei dantești. Informația, bogată și precisă, despre om și epocă, este oferită mereu concomitent, un subiect luminându-l benefic pe celălalt.
În continuare le propun cititorilor noștri, în avanpremieră, din primul capitol al cărții, un colaj (fermecător, cred eu) care leagă printr-un fir subtil imaginea Florenței din vremea lui Dante (șocant de diferită de cea pe care o cunoaștem și o iubim noi) de deconcertanta viziune a lui Dante despre orașul său.

„Florența în care a trăit până la vârsta de treizeci și șase de ani Dante nu semăna cu orașul care avea să devină faimos în lume pentru monumentele sale arhitecturale. Evident, nu existau nici clopotnița lui Giotto, nici cupola lui Brunelleschi, nici palatele din vremea Medicilor, nu existau încă nici măcar bisericile Santa Maria Novella și Santa Maria del Fiore. Florența lui Dante este un oraș medieval: o îngrămădeală de străzi înguste, de case din piatră și lemn lipite unele de altele, un ansamblu dezordonat de locuințe, prăvălii și depozite, alternând ici colo cu grădini de zarzavat, vii și grădini cu flori. Biserici sunt multe, dar de mici dimensiuni; turnurile sunt foarte numeroase și uneori deosebit de înalte. Marile clanuri le construiesc în parte pentru a-și semnala puterea, dar preponderent pentru apărarea caselor și a prăvăliilor de dedesubt și ca postări înalte din care puteau lovi pe o mare rază în jur. Să te aperi și să ameninți erau două operațiuni necesare într-un oraș în care rivalitatea dintre locuitori și ura dintre facțiunile politice degenerau aproape zilnic în violențe și ciocniri. Așadar profilul orașului era dat de turnuri și clopotnițe, nu de arhitecturi monumentale, fie ele civile sau religioase. Doar spre sfârșitul secolului vor începe lucrările la câteva mari proiecte de arhitectură reprezentative până astăzi pentru imaginea Florenței. În mai 1279 dominicanii din mânăstirea de la Santa Maria Novella pun piatra de temelie a unei biserici care în intenția lor ar fi trebuit să devină una dintre cele mai mari din Italia; în 1284 este refăcută (poate de marele arhitect Arnolfo di Cambio) vechea biserică parohială, Badia; în octombrie 1295 franciscanii încep și ei construirea complexului Santa Croce; un an după aceea începe transformarea, după proiectul lui Arnolfo di Cambio, a vechii și micii catedrale Santa Reparata în impunătoarea Santa Maria del Fiore; în februarie 1299, tot după proiectul lui Arnolfo, încep lucrările la palatul priorilor (numit apoi al Signoriei, iar în cele din urmă Palazzo Vecchio). Sunt construcții care vor cere ani întregi de muncă, unele chiar secole.
În ultima perioadă în care a locuit la Florența, Dante a văzut șantierele, s-a plimbat pe sub schelele lor. Aceste clădiri impunătoare n-au avut însă timp să se imprime în imaginarul său ca noi simboluri ale orașului – nici măcar domul, Santa Maria del Fiore, care deși departe de a fi terminat, era totuși utilizat (și celebrat drept noua glorie a orașului) în perioada în care Dante trăia încă la Florența. Dante nu-l numește niciunde. În centrul imaginii orașului pe care o ia cu el în exil rămâne numai Baptisteriul San Giovanni. Până la începuturile secolului al XIV-lea «mândru-mi San Giovanni» fusese nu numai clădirea cea mai mare și mai bogat ornamentată din Florența, ci, prin antonomază, și templul orașului, cel în care aveau loc cele mai importante ceremonii liturgice, în care Comuna păstra «il carroccio» și depozita trofeele de război. Nici o altă construcție nu rivaliza cu acest simbol religios și civil al orașului.
Prin urmare, Florența în care se naște și își trăiește prima parte a vieții Dante este un oraș care nu se remarcă nici prin grandoarea monumentelor nici prin eleganța palatelor. Rivala sa istorică, Pisa, oferea prin numărul, dimensiunile și strălucirea edificiilor (să ne gândim numai la ansamblul de marmură constituit din dom și baptisteriu) o cu totul altă priveliște. Însă Florența nu era un oraș mic (în jurul anului 1280 număra între patruzeci și cincizeci de mii de locuitori, așadar era unul dintre cele mai populate din Europa) și mai ales era în plină expansiune, în vreme ce Pisa era în declin.
Încă de pe la jumătatea veacului al XIII-lea zidul orașului, care la sfârșitul secolului anterior înlocuise vechea incintă romano-bizantină, se dovedise neîncăpător: în afara lui răsăriseră mânăstiri, biserici, târguri de dimensiuni nu mici. Astfel, începând din 1285 s-a trecut la construirea unui al treilea zid de incintă, ale cărui lucrări s-au terminat numai în 1333. Odată terminat, zidul avea o lungime de opt kilometri și jumătate; de altfel, la data aceea populația orașului aproape se dublase față de anul 1280. 
Așadar Florența era un oraș dinamic. Ceea ce o mâna înainte era extraordinara sa dezvoltare economică. Inima economiei florentine erau finanțele. Este impresionant câte companii bancare și comerciale găzduia (cele două activități mergeau de obicei mână în mână): toate aveau baza în oraș, însă rețeaua lor acoperea întreaga Europă, și chiar și bazinul Mediteranei, printr-un sistem de filiale și de alianțe capabile să satisfacă piețele cele mai importante, din Flandra până în Anglia, din Franța până în regatul Siciliei și nordul Africii. Iar inima finanțelor florentine era florinul. Această monedă de aur de douăzeci și patru de carate, care pe o față avea crinul, simbolul orașului, iar pe cealaltă, efigia sfântului Ioan Botezătorul, protectorul orașului, a fost bătută cu începere din noiembrie 1252 și foarte curând s-a impus ca principală monedă în schimburile internaționale, un fel de dolar al vremii, care circula chiar și în lumea arabă. Faimosul teolog și predicator dominican Remigio dei Girolami ajunge chiar să numească florinul unul dintre cele șapte daruri făcute de Providență Florenței. Dezvoltarea economică și rolul crescând al Florenței ca putere regională atrage un important fenomen de urbanizare, alimentat nu numai de imigrația mâinii de lucru de la țară, dar și de instalarea în oraș a multor proprietari de moșii cu însemnate drepturi feudale, precum și a unor meșteșugari, judecători, avocați, notari proveniți din alte centre urbane.
Nimic din toate acestea nu-i plăcea lui Dante. Pentru el florinul era «crinu-afurisit» înmugurit din corupție. Era simbolul tangibil al pervertirii societății. Noii potentați, deveniți astfel grație afacerilor, înlocuiseră virtuțile civice și militare ale fostelor familii nobiliare cu câștigul bănesc. Mărimea, zarva, activismul unui oraș în care nobili și oameni din popor deopotrivă se dedicau cu toții activităților economice, trezesc în el regretul după micul oraș din urmă cu o sută de ani, după o Florență care, «în zidurile vechi încercuită», trăia sobru, dar demn, în cumpătare, pace și decență, și-și măsura timpul zilei de lucru după bătaia clopotelor de la Badia. Florentinii simțeau atunci că fac parte dintr-o comunitate restrânsă ce respecta ierarhii sociale imuabile, necunoscând răsturnările produse de venirea străinilor de la țară («veneticii») și de grabnica îmbogățire a familiilor fără trecut. […] Deși, în contrast cu umaniștii de felul lui Petraca, atât de internaționali și super partes, Dante se înfățișează, prin caracter și formație, ca aparținând orașului său, în realitate el nu a fost niciodată în sintonie cu societatea florentină, nici măcar atunci când se bucura de cetățenia ei. El era potrivnic tocmai modernității ei, adică progresului economic și mobilității sale sociale. Atunci când își întoarce privirile spre dinamicile sociale, economice și politice ale epocii sale, același intelectual care dovedește o atât de acută percepție istorică a fenomenelor culturale, ar vrea să blocheze mersul istoriei, sau, mai rău, ar vrea să dea ceasul înapoi. Refuză în bloc organizarea producției bazată pe manufactură, comerț și finanțe, refuză amestecul produs de ele în țesutul social al orașelor, refuză noile forme de cârmuire ale stăpânirii (pe care el le numește «tiranii»), descompunerea jurisdicției feudale, centralitatea finanțelor în raportul dintre stat si guvernare. Dante vede dinamismul social ca pe o degenerare a obiceiurilor și o pervertire a valorilor; pierderea rolului și puterii de către vechile pături sociale dominante o vede ca pe o prăbușire a pilaștrilor ordinii comunității; concurența acerbă dintre orașe și afirmarea instituțiilor signoriei, ca pe o dezordine funestă pentru conviețuirea pacifică a creștinătății.  El este convins că salvarea va veni numai prin revenirea la senina și domestica Florență prenegustorească, la epoca în care creștinătatea se baza numai pe echilibrul dintre cei doi «sori» (papalitatea și imperiul), la o rânduială socială cu o ierarhie stabilă al cărei reper este nobilimea feudală, prin întoarcerea îndărăt și blocarea timpului: avem de a face cu reconstituirea unei lumi imobile, garantată de un proiect instituțional imuabil, asemănător rânduielii nemuritoare a Paradisului. […]

Însă acea Florență în ebuliție, plină de șantiere, acoperită de schele, populată de muncitori și străbătută de care pline cu materiale de construcție, este Florența văzută de Dante doar în ultimii douăzeci de ani trăiți acolo; cu totul alta era însă imaginea de dinainte. Florența îi arăta atunci străzi dărâmate, munți de moloz, locuințe fără acoperiș, turnuri prăbușite sau ciuntite. Ca să nu mai spunem că a existat riscul să n-o vadă deloc. Ceea ce a provocat necontenitele distrugeri și a pus în primejdie orașul de a fi ras la pământ au fost luptele crâncene dintre Guefi și Ghibellini, un adevărat război civil.
În secolul al XIII-lea precumpănirea unui partid sau a altuia nu se prezenta ca o normală alternanță la putere. La Florența, ca și în celelalte orașe italiene, ceea ce numim spoils system în dauna perdanților consta pe puțin în confiscarea bunurilor, dacă nu chiar în pierderea vieții. Dacă reușeau să-și salveze pielea, învinșii erau condamnați la domiciliu forțat sau la surghiun; casele și sediile afacerilor le erau jefuite, confiscate sau distruse. Lucrul se petrecea în urma unor procese cât de cât reglementate. Fără de număr erau însă răzbunările personale și reglările de conturi care aveau loc fără nicio pavăză legală. Din motivul acesta, deseori, chiar și cei care nu sufereau o condamnare la surghiun preferau să se exileze de bună voie. Justiția vexatorie și persecuțiile personale săpau între facțiuni o prăpastie de ură care se mărea tot mai mult pe măsură ce șirul de victorii și înfrângeri repeta spolierile și exilurile. Spirala urii sfârșea prin a dezbina clanurile cele mari și a le fărâmița pe cele mai mici. În oraș conviețuirea era precară, supusă neașteptatelor izbucniri de violență colectivă sau atacurilor din partea unor indivizi izolați chiar și în vreme de acalmie, când facțiunile încercau să colaboreze.
Împărțirea în Guelfi și Ghibellini nu era numai un fenomen al politicii interne. Ambele partide aveau aliați în alte orașe și raporturi strânse cu principalii susținători internaționali ai Imperiului și Bisericii. De aceea luptele intestine se împleteau cu chestiunile de politică externă, iar consecințele nu erau mici. Un exemplu este chiar propunerea de a distruge Florența făcută la jumătatea secolului al XIII-lea, la o reuniune a învingătorilor bătăliei de la Mantaperti,  de către reprezentanții lui Manfredi, regele Siciliei și conducătorul partidei ghibelline;  în acea bătălie, din septembrie 1260, exilații florentini din partida ghibellină, aliați cu senezii și cu armatele imperiale ale lui Manfredi, le pricinuiseră o înfrângere usturătoare florentinilor guvernați pe atunci de Guelfi. Propunerea n-a trecut doar datorită opoziției Ghibellinilor din Florența, conduși de carismaticul personaj Manente degli Uberti, zis Farinata (imortalizat de Dante în cântul X din Infern). Florența n-a fost rasă la pământ, dar pe jumătate distrusă tot a fost. Ghibellinii, reveniți în oraș, i-au condamnat pe învinși la surghiun, la proscripție, la confiscarea sau distrugerea bunurilor imobiliare. Iar cum, cu numai doi ani înainte, Guelfii dărâmaseră casele Ghibellinilor, la sfârșitul anului 1260 Florența trebuie să fi fost în cea mai mare parte acoperită de dărâmături. Dar lucrurile nu s-au terminat acolo. Șase ani mai târziu, ca urmare a înfrângerii lui Manfredi la Benevento (1266), situația se va răsturna. Ghibellinii vor fi cei proscriși și exilați, bunurile lor vor fi confiscate și multe dintre posesiunile lor, distruse. Dărâmăturile acestora și cele precedente aveau să rămână mulți ani vizibile. Tânărul Dante va fi văzut în drumurile sale prin oraș o Florență dărăpănată, plină de răni necicatrizate.[...]
Așadar Dante a locuit într-un oraș cu două fețe, dar cu o trăsătură comună, instabilitatea. Ne putem întreba dacă priveliștea unei Florențe prizoniere a ciclului distrugere-reconstrucție, și deci în permanentă mișcare, nu-i va fi ascuțit oare dorința de stabilitate, contribuind la alcătuirea marii utopii regresive, de întoarcere la Florența aceea din trecut, cu o structură urbană și socială nemișcată.”

Smaranda Bratu Elian
(nr. 9, septembrie 2020, anul X)