Premiul Campiello 2020, a 58-a ediție - Orizonturi culturale italo-române

Încheiam numerele de vară ale revistei noastre cu o prezentare a ediției 2020 a celui mai prestigios premiu literar italian, Premiul Strega, decernat la Roma. Resimt ca o datorie să începem toamna cu ediția 2020 a altui premiu literar, al doilea ca importanță, premiul Campiello, decernat la Veneția. Insistența mea de a le prezenta cititorilor români ai revistei noastre principalele premii literare italiene are în ochii mei justificări temeinice: mai întâi pentru că ele măsoară pulsul anual al literaturii din Peninsulă, lucru care îi poate interesa atât pe cititori și cercetători cât și – sau mai ales – pe editorii români; apoi pentru că ele reprezintă vârful aisbergului constituit de multitudinea de premii literare italiene, multitudine – așa cum aminteam în articolul pomenit – care sporește viața culturală și prestigiul multor orașe altminteri mici, lucru care poate inspira și breasla literară românească.

Premiul Strega și premiul Campiello au mai multe trăsături comune, dar au și deosebiri majore, care le conferă individualitate. Principalele asemănări țin de: obiectul lor, ambele premiind o operă italiană în proză publicată în anul precedent; de orașul gazdă, amândouă fiind organizate și decernate cu mare fast în două ilustre centre culturale, Roma și Veneția; ambele au mai multe jurii, unul mai specializat, altul mai vast și neprofesionist, denumit juriu popular; ambele au cunoscut o evoluție și o diversificare care vădește efortul lor de a ține pasul cu timpurile și cu transformările publicului. Diferențele pornesc chiar de la actul de naștere al fiecăruia: Strega, așa cum arătam în vară, se naște (în 1947) chiar în sânul breslei, din voința și prietenia unui grup extins de literați; Premiul Campiello, mai tânăr (1962), se naște din voința puternicei asociații a industriașilor, Confindustria, din regiunea Veneto, inițiativă luminată și lăudabilă, ce revigorează, în forme noi, atât mecenatismul cât și ideea de cultură ca imagine a puterii, ale Renașterii. Pentru a-și sublinia legătura cu tradiția și identitatea locală, asociația în cauză și-a botezat premiul după una dintre cele mai venețiene comedii ale lui Goldoni, Il campiello (Piețișoara). Scrutinul și decernarea premiului Strega se face la Roma, în Villa Giulia, într-o atmosferă artistă, selectă dar și populară, adică amestecată și gălăgioasă; decernarea premiului Campiello se face într-un cadru superelegant și cu ștaif (îndeobște curtea de onoare a Palatului Dogilor sau, dacă plouă, distinsul Gran Teatro La Fenice). Ceremoniile de anul acesta au suferit, ambele. din pricina coronavirusului, dar au făcut față suferinței în mod diferit: la Roma (cum se vede și din fotografiile la articolul din vară) fără public, cu puținii și stingherii participanți obligatorii, toți cu mască; în schimb la Veneția, pe 5 septembrie, pentru a respecta rigorile sanitare și pe cea mai dificilă, distanțarea, fără însă a abdica de la fastul și eleganța tradițională, s-a recurs la o maximă dilatare a spațiului și amplificare a sunetului: mai precis ceremonia s-a mutat, cu tot cu președintele Industriașilor din Veneto, cu ministrul pentru afacerile regionale și cu președintele național al Confindustria, în Piața San Marco – cel mai frumos salon al Europei, după spusa lui Napoleon – câștigând o și mai mare amploare și deschizându-se mai mult ca de obicei publicului larg.

Am amintit evoluția și diversificarea pe care au cunoscut-o ambele premii. Dar și acolo gândirea și perspectiva fiecăruia este diferită: în vreme ce Strega s-a orientat către lărgirea continuă a grupurilor de evaluatori, tinzând să includă aprecierea întregii populații, de toate vârstele, cu dorința de a atrage spre lectură un număr cât mai mare de cititori – o orientare (dacă vrem să-i dăm o tentă politică) mai degrabă de stânga; Campiello, în schimb, s-a orientat spre încurajarea creației și a competiției între creatori, competiție propusă și ea mai multor categorii de vârstă și de public – orientare (păstrând criteriul) mai degrabă de o dreaptă liberală. Să explicăm: în 1996 s-a instituit premiul Campiello Giovani care premiază o creație (povestire) scrisă de un concurent cu vârsta cuprinsă între 15 și 22 ani; iar în 2004 s-a instituit premiul Campiello Opera Prima, care se acordă unui roman ce constituie debutul autorului. În plus, din 1997, puternica asociație industrială care guvernează proiectul acordă și un premiu pentru întreaga carieră, fie ea literară (la actuala ediție premiul i-a fost decernat lui Alessandro Baricco), fie (precum premiul acordat în 2019 Președintelui Fundației Il Campiello și director al Confindustria Veneto, Matteo Zoppas) antreprenorială. Evaluarea și decizia au și ele caracteristici specifice: un juriu de 10 specialiști alege din proza literară italiană publicată în anul de dinainte cinci cărți (la cinquina – premio selezione Campiello). Apoi cele 5 titluri sunt supuse aprecierii juriului popular, format din 300 de cititori de diverse categorii. Vă las – dacă aveți curiozitatea – să comparați sistemul de selecție al celor două premii și să cugetați la semnificația diferențelor.

Dar să revenim la subiectul nostru, ediția 2020. Cinquina hotărâtă de specialiști a fost următoarea: romanul Sommersione (Scufundare) de Sandro Frizziero (Fazi Editore), L’incanto del pesce luna (Vraja peștelui-lună) de Ade Zeno (Ed. Bollati Boringhieri), Tralummescuro. Ballata per un paese al tramonto (Întreluminășiumbră. Baladă pentru un sat ce apune) de Francesco Guccini (Ed. Giunti), Con passi giapponesi (În pași japonezi) de Patrizia Cavalli (ed. Einaudi) și romanul desemnat câștigător de către juriul popular, Vita, morte e miracoli di Bonfiglio Liborio (Totul despre Bonfiglio Liborio) de Remo Rapino (ed. Minimum Fax). Premiul Opera prima a fost adjudecat de Veronica Galletta cu romanul Le isole di Norman (Insulele lui Norman) (Ed. Italo Svevo), iar Campiello Giovani i-a fost decernat tinerei de douăzeci de ani din Neapole Michela Panichi pentru povestirea Meduse (Meduze).

Câteva cuvinte despre romanele din cinquina, pentru a putea ghici tendințele de moment ale acestei aparente selecții democratice. Sandro Frizziero face parte din grupul tot mai numeros în Italia al profesorilor care devin romancieri. Originar din pitoreasca localitate insulară Chioggia, cu goldoniană rezonanță, profesor tot acolo, Frizziero, aflat la al doilea roman al său, povestește în Sommersione, ziua unui bătrân pescar din insulă, înrăit și neîndurător, zi în care se perindă toate relele și viciile unui univers uman care se mântuie numai prin aripa de poezie care îl atinge la sfârșit. Ade Zeno (pseudonim), torinez, aflat deja la al treilea roman, este obsedat – după propriile declarații dar și tematici – de moarte, de boală și bătrânețe, lucru care se leagă de ciudata sa ocupație (pe lângă cea de scriitor) de maestru de ceremonii la crematoriul din Torino. Acestea sunt și temele romanului selectat în cinquina, L’incanto del pesce luna, care, prin glisări suprarealiste, ne invită să înțelegem ciudățeniile și urâciunea vieții fără să-i judecăm pe purtătorii lor, și să ne întrebăm până unde ne putem scufunda în rău de dragul iubirii. Francesco Guccini, autorul romanului Tralummescuro. Ballata per un paese che tramonta, este un creator complex și cu o lungă carieră în urmă (a împlinit 80 de ani): de cantautor cu o remarcabilă discografie, de autor de romane autobiografice și romane noir, și de scriitor de benzi desenate. Romanul evocă locuri, oameni, vieți, obiceiuri, meserii, jocuri, sunete ale sătucului de munte Pavana, locul său de baștină, acum aproape părăsit și uitat. E o rememorare duioasă și nostalgică a rădăcinilor sale, care caută în îmbinarea limbii literare cu graiul local tonul potrivit evocării, între baladă și elegie. Patrizia Cavalli, poetă remarcabilă și bine cunoscută, debutează în proză cu acest roman-eseu, Con passi giapponesi. Deja salutat de critică pentru virtuozitatea scriiturii și realismul său vizionar, romanul pare că nu dorește, în esență, decât să înțeleagă ce se petrece înăuntrul nostru când ne confruntăm cu înafara noastră. Deși diferite, cele patru romane au, îmi pare mie, o trăsătură comună nu lipsită de interes: doresc să înțeleagă mai degrabă decât să judece. E modestie? E înțelepciune? E neputință?

Dar să nu uităm premiantul: Remo Rapino cu Vita, morte e miracoli di Bonfiglio Liborio. Fost profesor de filozofie și istorie, Rapino a publicat la mai multe edituri independente mai multe volume de proză, romane și nuvele, precum și două culegeri de poezii. Volumul încununat cu premiul Campiello 2020 a surprins juriul literar și a cucerit juriul popular. Romanul este o parcurgere a secolului XX italian din perspectiva protagonistului, Bonfiglio Liborio, un fel de nebunul satului; o perspectivă dinspre marginea societății asupra unei istorii care durează cât viața protagonistului, adică din 1926 până în 2010 (cuprinzând așadar fascismul, rezistența, reconstrucția de după război, luptele sindicale, până la confuzia „anilor de plumb”). Din fragmentele la care am avut acces pot spune că este vorba de o cronică hazlie și emoționantă, care prinde, cu fantezie și umor, nebunia și curajul secolului; ea trăiește, pe de o parte, printr-o seamă de personaje memorabile, pe de alta, însă, și mai ales, printr-un limbaj original, când stâlcit când inventat, imposibil de tradus, și care a făcut cu siguranță deliciul cititorilor italieni. Cred că premiul popular s-a datorat tuturor acestor caracteristici: savoarea lingvistică, plăcerea de a retrăi istoria la nivelul mărunt în care ne putem simți fiecare dintre noi protagonist, și umanitatea personajului, cu privirea sa îngăduitoare asupra vieții. Iar dacă cititorul italian de azi, cel obișnuit (romanul e finalist și la alte premii literare din Peninsulă), se bucură de asemenea caracteristici, eu zic că încă este bine.