Raffaello Sanzio 500. Scrisoarea adresată Papei Leon X: traducere în avanpremieră

Faima și arta de pictor a lui Raffaello Sanzio (1483-1520), în românește Rafael, sunt prea cunoscute pentru a le mai prezenta aici, însă destinul său are anume caracteristici care îl disting dintre incredibil de numeroșii și valoroșii artiști ai Renașterii italiene. Cea mai importantă dintre ele este soarta lui după moarte, când stilul lui de a picta a devenit un model care a dominat pictura europeană timp de patru secole, influențând până și picturile bisericești ale lui Nicolae Grigorescu, iar în Anglia secolului al XIX-lea determinând răzvrătirea care a dat naștere curentului prerafaelit. O altă caracteristică este aura mitică care l-a înconjurat încă din timpul scurtei sale vieți, așa încât, spuneau contemporanii, moartea sa prematură a fost însoțită de semne care aminteau de moartea Mântuitorului. Recunoscut în epocă și ca mare arhitect – e destul să pomenim, pe lângă câteva palate și vile considerate capodopere, faptul că, după Bramante, lui i-a fost încredințat proiectul bazilicii Sfântul Petru din Roma, iar aceasta păstrează până azi forma dorită de el – posteritatea l-a omagiat ca arhitect mult mai târziu. Iar tardivul omagiu a venit în bună măsură și din pricina scrisorii pe care o oferim pentru prima dată în traducere românească cititorilor revistei noastre.

În 1515, când Rafael se afla deja de șase ani la Roma, pictase de-acum mare parte din capodoperele sale din Vatican și devenise protagonistul și răsfățatul vieții artistice romane, papa Leon X îl numește și prefect al antichităților romane. De aproape un secol umaniștii se dedicau studierii și reînvierii antichității greco-romane, iar Renașterea, ajunsă la apogeu în vremea lui Rafael, se considera moștenitoarea și continuatoarea acelei zestre. Totuși, în pofida interesului și respectului pentru antichitate, nu apăruse încă ideea modernă de conservare și protejare a patrimoniului artistic. Rafael, deja fascinat de vestigiile antice ale Romei, abordează noua funcție într-un mod nu doar revoluționar, ci și fundamental pentru tot ce a urmat. Studiază cu inteligență de teoretician tratatul lui Vitruviu și cu minuție de topometru și pricepere de arhitect ce mai rămăsese din mărețele monumente antice ale Romei. Rezultatul va fi întemeierea unui nou domeniu al artelor și al civilizației, anume prezervarea și protejarea patrimoniului artistic, în cazul lui, cel arhitectural. Dacă vreți, Raffaello stă la temelia a ceea ce în secolul nostru întreprinde UNESCO. Documentul care atestă această întemeiere este scrisoarea de față.

Scrisă în 1519 la patru mâini, adică în colaborare cu marele cărturar Baldassar Castiglione, prietenul său, și menită să prefațeze albumul de desene ale monumentelor Romei imperiale, scrisoarea dedicată papei – cel mai important document care atestă fundamentala cotitură în atitudinea față de patrimoniul istoric – n-a ajuns în mâinile papei, ci s-a rătăcit printre manuscrisele lui Castiglione. Găsirea ei, oarecum întâmplătoare, în secolul al XVIII-lea, a nimerit cum nu se poate mai bine: în plină fervoare neoclasică, drept care a declanșat – abia atunci – o vie dezbatere și o importantă temă de reflecție.

Scrisoarea are trei părți: o primă parte, în care se justifică istoric, teoretic și artistic, proiectul de reconstituire prin desen a arhitecturii Romei antice, și două părți strict tehnice: una care descrie cu precizie instrumentul perfecționat de Rafael pentru a întreprinde relevee exacte, și o a treia, în care se înfățișează modul corect de a reprezenta grafic respectivele relevee. Scrisoarea în versiunea ei românească urmează să apară integral acolo unde îi este locul, anume în „Revista monumentelor istorice”, în numărul din decembrie anul curent. Oferim aici cititorilor revistei noastre numai prima parte, cea care, afirmând valoarea excepțională a monumentelor antice romane și deplângând    degradarea lor de-a lungul secolelor, inclusiv din cauza incuriei și a jafului întreprins de papi, este, cum spuneam, primul apel la conservarea și protejarea trecutului artistic.

  


Din Scrisoarea adresată de Rafael Papei Leon X


Dar de ce ne-am plânge noi de Goți, de Vandali și de alți asemenea dușmani ticăloși dacă cei care trebuiau să apere ca niște adevărați părinți și ocrotitori aceste sărmane relicve ale Romei, multă vreme s-au străduit chiar ei să le distrugă? Câți papi, Preasfinte Părinte, care aveau aceeași misiune ca Sanctitatea Voastră, dar nu și aceeași înțelepciune, nici aceeași înălțime și măreție sufletească, nici acea clemență care vă face asemeni lui Dumnezeu: câți papi, spun, au avut grijă să dărâme templele antice, statuile, arcurile de triumf și alte construcții glorioase! Câți dintre ei, pentru a scoate piatră puzzolană, n-au îngăduit să se sape la temeliile clădirilor astfel încât în scurtă vreme acestea s-au prăbușit! Cât var nu s-a făcut pisând statui și alte ornamente antice! Încât aș îndrăzni să spun că Roma cea nouă, cea pe care o vedem astăzi și constatăm cât e de mare și de frumoasă, cât e de împodobită de palate, biserici și alte clădiri, e în întregime făurită cu var din statuile antice. Și cu nespusă jale îmi amintesc că de când am venit eu la Roma, adică de mai puțin de unsprezece ani, atâtea monumente frumoase, precum Piramida de pe via Alessandrina [1], nenorocosul Arc de triumf și atâtea coloane și temple au fost dărâmate în principal de către messer Bartolomeo della Rovere [2].
Așadar, Preasfinte Părinte, fie ca grija de a ocroti puținul care a mai rămas din această antică mumă a gloriei și măreției italiene, mărturie a valorii și virtuții acelor spirite divine care, prin memoria lor, îndeamnă încă și astăzi oamenii la virtute, să nu rămână ultima dintre preocupările Sfinției Voastre și să nu fie dată la o parte nici vătămată de cei răi și neștiutori; căci, din păcate, până acum prea mult s-au necinstit acele spirite care cu sângele lor aduc atâta glorie lumii. Încerce mai degrabă Sfinția Voastră ca, menținând în viață emulația cu anticii, să-i egaleze și să-i întreacă, cum de altfel și faceți construind clădiri mărețe, alimentând și încurajând virtuțile, stimulând talentele, premiind truda cu rost, năsădind printre principii creștini sfânta sămânță a păcii. Deoarece așa cum prăpădul războiului iscă distrugerea și ruina tuturor disciplinelor și artelor, la fel pacea și concordia zămislesc fericirea popoarelor și tihna lăudabilă care ne îngăduie să le practicăm și să atingem desăvârșirea la care, grație înțelepciunii Preasfinției Voastre, cu toții sperăm să ajungă veacul nostru. Căci aceasta însemnă a fi cu adevărat un Păstor preamilostiv, preabunul Părinte al întregii lumi. Iar cum Preasfinția Voastră mi-a poruncit să fac desenele Romei antice, atât cât o putem cunoaște din ceea ce mai vedem astăzi, eu m-am ocupat pe cât mi-a stat în putere de acele edificii ale căror ruine ne îngăduie să le reconstituim fără greș întocmai cum erau odinioară, refăcând acele părți care acum sunt complet ruinate și nu se mai văd în consonanță cu cele care se află încă în picioare și pe care le putem vedea, în așa fel încât Preasfinția voastră să aibă o imagine limpede și să fie mulțumit sufletește.
Și, deși pentru a ajunge la ceea ce vreau să demonstrez, am consultat mulți autori latini, dintre toți l-am urmat cu precădere pe Publius Victor care, fiind unul dintre ultimii, poate oferi mai mult ca alții amănunte despre lucrurile mai recente. Iar pentru că Sanctitatea Voastră s-ar putea să considere că nu e ușor de deosebit edificiile antice de cele moderne, sau cele foarte vechi de cele mai puțin vechi, nu voi ocoli căile bătute, ca să nu Vă sădesc în minte nicio îndoială.   
Mai mult, spun că lucrul poate fi făcut fără mare caznă, pentru că Roma are trei feluri de clădiri: unele pe deplin antice și străvechi, ce au durat până când Urbea a fost ruinată și prăpădită de Goți și de alți barbari; altele, din vremea în care Roma s-a aflat sub stăpânirea Goților și încă o sută de ani după aceea; iar altele încă, ridicate de atunci începând și până în zilele noastre.
Clădirile moderne și cele din timpurile noastre ne sunt bine cunoscute, fie pentru că sunt noi, fie pentru că nu sunt construite la fel de minunat ca cele de pe vremea împăraților și nici la fel de stângaci ca pe vremea Goților, așa încât, deși ele sunt îndepărtate în timp și spațiu de celelalte, sunt totuși, în ce privește calitatea, asemănătoare primelor, situându-se oarecum la mijloc între ele. În vreme ce acelea din vremea Goților, deși mai apropiate în timp de ale împăraților, sunt de o cu totul altă calitate, cele două extreme între care se situează construcțiile moderne.
Prin urmare nu e greu să recunoaștem clădirile din timpul împăraților, fiind ele cele mai desăvârșite, făurite cu o artă supremă și cu deplină măiestrie arhitecturală; iar eu numai pe acestea vreau să le arăt: totuși nimeni nu trebuie să bănuiască că, dintre clădirile antice, cele mai puțin vechi ar fi mai puțin frumoase sau mai puțin cumpănite, deoarece toate erau construite în același spirit. Și deși adesea multe clădiri au fost transformate chiar de antici – cum citim că pe locul în care se ridica Domus Aurea a lui Nero au fost apoi construite termele, casa și amfiteatrul lui Titus – toate erau făurite în spiritul clădirilor de dinainte de Nero, același cu cel al casei lui aurite. Și deși la vremea aceea literele, sculptura, pictura și aproape toate celelalte arte erau deja în declin, iar până în vremea ultimilor împărați s-au tot înrăutățit, în arhitectură se respecta și se menținea calea cea bună și se construia la fel ca la început. Iar dintre toate artele aceasta, adică  arhitectura, a fost ultima care s-a pierdut – ceea ce se poate vedea în mai multe lucruri, printre altele, în arcul lui Constantin, care este frumos și bine alcătuit în tot ce ține de arhitectură, dar sculpturile adăugate lui în aceeași vreme sunt neîndemânatice, lipsite de meșteșug și de frumusețe. În schimb cele preluate din forul lui Traian și al lui Antoninus Pius sunt minunate și desăvârșit lucrate. Același lucru se vede la termele lui Dioclețian, unde sculpturile sunt cât se poate de stângace, iar resturile de pictură de acolo n-au nimic de-a face cu picturile din vremea lui Traian și a lui Titus: și totuși arhitectura lor e nobilă și bine gândită.
Dar după ce Roma a fost arsă și distrusă de barbari, s-ar zice că pârjolul și dureroasa  năruire au pârjolit și năruit, odată cu clădirile, și arta de a clădi. Așa încât, schimbându-se cu totul soarta romanilor, iar nesfârșitelor victorii și triumfuri urmându-le nenorocirile și jalnica servitute, s-ar zice că celor subjugați și ajunși sclavi ai barbarilor nu li se mai cuvenea să locuiască în felul măreț din vremea când ei erau cei care îi subjugau pe barbari și că odată cu soarta li se schimbase și felul de a clădi și de a locui; își făcu atunci apariția o manieră de a clădi atât de depărtată de cea de dinainte pe cât este sclavia de libertate, o manieră conformă mizeriei în care se ajunsese, lipsită de orice meșteșug, măsură și grație. S-ar zice că oamenii acelor timpuri își pierduseră, odată cu libertatea, și tot talentul și toată arta, de vreme ce deveniseră atât de nepricepuți de nu mai știau nici măcar să ardă cărămida, darămite să modeleze ornamente, ci doar jupuiau zidurile antice ca să scoată piatra și fărâmițau marmura statuilor și cu acestea apoi zideau, legând cu mixtura aceea pereții de piatră, așa cum putem vedea astăzi la așa-numitul turn al Miliției. Și așa continuară multă vreme, cu neștiința pe care o vedem în toate lucrurile vremurilor acelea; dar se pare că groaznicul și nemilosul prăpăd al războiului și distrugerii nu s-a abătut numai asupra Italiei, ci și asupra Greciei, unde odinioară viețuiau inventatorii și maeștrii desăvârșiți ai tuturor artelor. Așa că și acolo s-a născut un soi de pictură, de sculptură și arhitectură cât se poate de rău și de lipsit de valoare.
Pare-se însă că mai apoi nemții [3] au început să redeștepte întru câtva această artă, dar în ce privește ornamentele au rămas tot stângaci și foarte departe de frumoasa manieră a romanilor care, în afară de alcătuirea frumoasă a întregului edificiu mai aveau și cornișe, frize și arhitrave minunate, coloane împodobite cu capiteluri și baze și măsurate după proporțiile bărbatului și femeii; nemții însă (al căror stil încă mai dăinuie în multe locuri) puneau adesea drept ornament un omuleț chircit și urât în chip de consolă pentru a susține o grindă, și animale ciudate și figuri și frunze pocite și departe de orice rânduială a naturii. Și totuși arhitectura lor și-a avut obârșia în natură, în copacii încă netăiați, în ramurile lor îndoite și legate laolaltă care au dat arcurile lor ascuțite. Și deși o asemenea origine nu este întru totul de disprețuit, ea e totuși lipsită de forță, pentru că mult mai bine s-ar ține construcțiile făcute din grinzi întrețesute și stâlpi, și cu acoperișuri în ape (cum descrie Vitruviu începuturile epocii dorice), decât din arcuri frânte, care au două centre. Deoarece, calculând matematic, un arc semicircular, unde toate liniile de forță țin de un singur centru, susține o greutate mult mai mare decât un arc frânt care, pe lângă că e mai slab, nu este nici atât de plăcut ochiului nostru care iubește perfecțiunea cercului, încât s-ar zice că natura nici nu caută altă formă.
Dar n-avem nevoie să vorbim de arhitectura romană comparând-o cu cea barbară, deoarece diferența este cât se poate de vădită, nici să-i descriem ordinea, pentru că a  descris-o deja în chip desăvârșit Vitruviu. 
E de ajuns să știm doar atât: că până în vremea ultimilor împărați, clădirile Romei au fost întotdeauna ridicate după o dreaptă gândire arhitecturală, mereu în consens cu cele de dinainte. Drept care nu e deloc greu să le deosebim de cele ridicate în vremea goților și mulți ani după aceea, pentru că cele două specii constituie două extreme total opuse. Și nu sunt greu de deosebit nici de cele moderne, ale noastre, datorită multelor calități, dar mai ales datorită originalității lor, prin care sunt vestite.” 

(Traducere după ediția Baldassarre Castiglione, Le lettere, a cura di Guido La Rocca, vol. I, Mondadori, Milano 1978, pp. 531-539).





Papa Leon X








Smaranda Bratu Elian

(nr. 11, noiembrie 2020, anul X)





NOTE

1. În vederea Jubileului din 1500, Papa Alexandru VI Borgia a dispus tăierea unei străzi noi care să ducă dinspre Tibru drept la Catedrala Sfântul Petru, în ax cu portalul. Pentru realizarea acestui proiect papa nu s-a sfiit să demoleze în 1499 o serie de construcții, culcând la pământ jumătate dintr-unul dintre mausoleele antice în formă de piramidă, cunoscut drept Meta Romuli, presupus a fi mormântul lui Romulus, întemeietorul mitic al Urbei. 
2. Bartolomeo della Rovere (1447-1503), episcop, nepot al lui Francesco della Rovere, papă (între 1471 și 1484) sub numele de Sixtus IV și frate cu Giuliano della Rovere, papă (între 1503-1513) sub numele de Iulius II. E îndrăzneț din partea lui Raffaello că se referă la un della Rovere, papi care avuseseră relații mai degrabă bune cu familia Medici, ajutându-i chiar să revină la putere în Florența în 1512.
3. Sub acest nume Raffaello se referă la făuritorii artei gotice.