„Limba română în lume. Traducerile care ne călăuzesc”. Eveniment cultural la Lisabona

Cu puţin timp în urmă am avut şansa de a lua parte la un eveniment cultural important având ca miză sublinierea locului culturii şi limbii române în concertul culturilor lumii; iar cum îl socotesc un posibil model de urmat, cred că merită cunoscut şi de cititorii acestei reviste. Este vorba de cea de-a 5-a ediţie a conferinţei dedicate studiilor româneşti la Universitatea din Lisabona şi colocviul „Limba română în lume. Traducerile care ne călăuzesc: limba română la intersecţia multilingvismului”, desfăşurate în perioada 12-17 mai în solemnele localuri ale Universităţii din Lisabona, eveniment organizat de Institutul Limbii Române din Bucureşti şi de Lectoratul de Limba Română de la Universitatea din Lisabona în parteneriat cu Institutul Cultural Român din Lisabona şi Ambasada României în Portugalia. Evenimentul a fost important prin amploare, prin personalităţile implicate în proiect şi prin substanţa discursurilor. În cele ce urmează voi încerca să-mi argumentez aceste afirmaţii.

Un eveniment de amploare prin participare, organizare şi durată: pentru că, fiind a 6-a întâlnire anuală a lectorilor ce predau limba română ca limbă străină în universităţi din întreaga lume, la el au participat numeroşii lectori de limbă română din diversele ţări, la care s-au adăugat nu puţine personalităţi din domeniul învăţământului, scrisului şi traducerii din România şi din Portugalia. Colocviul a fost organizat în două sesiuni majore: prima, ce a ocupat primele două zile, a fost dedicată, după saluturile oficialilor, conferinţelor plenare ţinute de invitaţi din România şi Portugalia. Cea de a doua, coordonată de directorul Institutului Limbii Române, doamna Corina Cherteş, prezenţă esenţială a evenimentului, a fost consacrată comunicărilor lectorilor români participanţi la colocviu, comunicări cu dezbateri, prezentate în workshopuri grupate în 3 secţiuni. Între cele două sesiuni, organizatorii au oferit tuturor participanţilor o vizită în câteva dintre cele mai frumoase localităţi din jurul Lisabonei, frumoase prin peisaj, prin încărcătura istorică şi bogăţia artistică şi prin evocarea unor personalităţi importante din România (la Estoril am văzut ultima reşedinţă a regelui Carol al II-lea, iar la Cascais casa în care Mircea Eliade şi-a petrecut o parte din anii trăiţi de el cu sentimentul exilului despre care stă mărturie Jurnalul portughez). În plus, în primele două seri, invitaţii au avut prilejul de a participa la vernisajul a două expoziţii de excepţie, de artă românească expusă în două locaşuri culturale ale Lisabonei, despre care îmi propun să scriu pe larg într-un articol viitor. Ce vreau să spun cu această prezentare? Că evenimentul a fost unul complex, bine articulat, unde momentele de agrement nu au fost gândite ca o simplă distracţie ci au avut  o legătură organică cu profilul şi tematica colocviului. Un merit incontestabil în organizarea acestui angrenaj îi revine doamnei Ruxandra Ciolăneanu, lector de limba română la Universitatea din Lisabona, şi Institutului Cultural Român din Lisabona, directorului său, dl. Daniel Nicolescu, şi excelentei sale echipe, dl.dir.arh. Gelu Savonea, dna Marinela Banioti etc. Ţin să îi pomenesc aici cu nume şi prenume, pentru că, dincolo de aportul lor în organizare, cordialitatea şi amabilitatea fiecăruia dintre ei au fost liantul întregului parcurs.

Un eveniment important prin personalităţile implicate: am pomenit deja câteva, dar trebuie spus că semnificaţia instituţională a colocviului a fost subliniată prin prezenţa şi alocuţiunile unor înalte oficialităţi : Ministrul Educaţiei Naţionale şi Cercetării din România, dl.prof.dr.ing. Adrian Curaj, Ministrul Ştiinţei, Tehnologiei şi Învăţământului Superior din Portugalia, dl. prof.univ.dr. Manuel Heitor, Ambasadorul României în Republica Portugheză ES Vasile Popovici, dna Ana Paula Laborinho, preşedinta Institutului Camões, preşedintele Institutului Cultural Român, dl. Radu Boroianu, dna Mirela Carmen Grecu, Director în Ministerul Afacerilor Externe al României, rectorii universităţilor din Bucureşti şi Lisabona etc. Dar vreau să adaug un lucru, după mine, demn de reţinut: mai toate aceste înalte oficialităţi nu s-au mulţumit să-şi rostească salutul inaugural şi apoi să plece – cum se întâmplă în cele mai multe dintre cazuri – ci le-au stat alături participanţilor pe durata colocviului, stabilind cu aceştia un dialog viu, culegând sugestii, nemulţumiri, iniţiative. Iar lucrul acesta ne poate hrăni tuturor speranţa că evenimentul de care vorbesc va avea urmări şi după consumarea lui, prin noi orientări şi prioritizări instituţionale.

Personalităţi de marcă au fost şi conferenţiarii primei sesiuni, scriitorul portughez Rui Zink, istoricul şi criticul literar Liviu Papadima, traducătorul şi traductologul Bogdan Ghiu etc. Fiecare ne-a dăruit o conferinţă demnă de tot interesul, dar aici vreau să evoc pe scurt numai câteva dintre ele, diferite ca temă şi abordare, dar egale prin însemnătatea problemelor ridicate: pe cea a rectorului Universităţii din Bucureşti, prof.dr. Mircea Dumitru, care a analizat un anume impas care preocupă lumea academică din cele mai avansate universităţi ale lumii, anume deprecierea disciplinelor umaniste în sistemele de învăţământ contemporane şi consecinţele ei, pe termen lung, nefaste asupra formării personalităţii viitoarelor generaţii; pe cea a dnei Ana Borca, coordonator al programelor de limba română din cadrul Institutului Cultural Român, care, cu o concreteţe şi o obiectivitate rar întâlnite, a pus în balanţă calităţile şi lipsurile activităţii de răspândire a culturii române prin studiul limbii noastre şi prin formarea şi încurajarea traducătorilor străini; pe cea a prof. dr. Daniel Perdigão care, într-o impecabilă limbă română, a făcut o prezentare exhaustivă şi structurată a imaginii Portugaliei în literatura română datorată traducerilor, contactelor personale ale oamenilor de cultură, viselor literaţilor români despre meleagurile lusitane.  

Privitor la substanţa discursurilor merită să trec de la conferinţele plenare la comunicările lectorilor români din a doua sesiune a evenimentului şi să remarc calitatea ştiinţifică a fiecăreia dintre ele precum şi diversitatea temelor şi abordărilor. Voi detalia pe scurt această diversitate, pentru a nu trezi suspiciunea că ea ar fi devenit un haos. Nu. Comunicările, şi dezbaterile consecutive lor, axate pe varii probleme legate de traducere şi traductologie, pot fi grupate în cinci tematici majore, la care s-ar putea adăuga o a şasea, privitoare la situaţia specifică a limbii române din Republica Moldova. Cele cinci teme au fost: literatura română de secol XX tradusă în limbi străine (cu analize pe traduceri din Cărtărescu, Sadoveanu, Doina Ruşti etc.); momente şi ipostaze din istoria traducerilor (primele traduceri apărute în limba română, traducerea cărţilor sacre cu referire la Dosoftei, apoi Aron Pumnul, traduceri de texte româneşti apărute în Ungaria în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea etc.); varii abordări ale traducerilor operelor străine în româneşte (de la Kalevala la literaturile secolului XXI); teoria traducerii în sensul cel mai vast (rolul traducerii în teoria literaturii, interdiscursivitatea, traducerea ca parte a procesului didactic etc.); şi, în cele din urmă, dar bogat reprezentată, analiza aplicată la situaţii morfo-sintactice şi semantice specifice (de la traducerea unităţilor frazeologice din croată, la traducerea verbelor prefixate din bulgară, la greşeli specifice în traducerile tehnice etc.). Încă un lucru de remarcat şi care poate servi drept model unor viitoare colocvii de acelaşi fel este şi acela că fiecare participant a primit de la bun început un opuscul care conţinea rezumatul fiecărei comunicări în versiune bilingvă, română şi engleză, ceea ce – dincolo de profesionalismul organizării – dovedeşte dorinţa de a pregăti şi incentiva dezbaterile în cunoştinţă de cauză.

Voi încheia această scurtă relatare, neascuns laudativă, cu o scurtă referire la oportunitatea tematicii. Scopul declarat al ei era: „acela de a crea un spaţiu de reflecţie asupra valorilor culturale, literare, lingvistice importate şi exportate din şi înspre limba română”, identificarea unor puncte de reper în dialogul României cu alte culturi europene şi non-europene, pentru a preciza mai bine poziţia pe care cultura şi limba română le ocupă în societatea contemporană globalizată. Fără a prelua lucrurile pe care le-am rostit în propria mea alocuţiune, vreau totuşi să spun că globalizarea, că ne place sau nu, este un fenomen real şi în desfăşurare şi că traducerea, atât cea „tradiţională”, făcută de traducători specialişti, cât şi cea nouă şi neliniştitoare, făcută de computer, este parte componentă şi esenţială a ei. Dacă noi, românii de astăzi, vrem să ne recunoaştem propria voce în concertul globalizării, şi dacă fiecare dintre noi vrea să fie actor în lumea reală de acum (dar ce să mai spunem de cea virtuală!), atunci toţi şi fiecare avem a ne confrunta, volens nolens, cu problema traducerii. Şi dacă tot o facem e bine să fim în cunoştinţă de cauză şi competenţi. Este ceea ce mi-a repetat experienţa de la Lisabona.   



Smaranda Bratu Elian
(nr. 6, iunie 2016, anul VI)