Lorenzo Marone: Napoli, o declarație de dragoste

Lorenzo Marone este în prezent unul dintre scriitorii italieni de mare succes, volumele sale, multipremiate în Italia, fiind traduse deja în zeci de limbi și treptat ecranizate de talentați regizori italieni. La noi romanele Tentația de a fi fericit (La tentazione di essere felici), și Mâine poate am să rămân (Magari domani resto), publicate de editura Humanitas fiction, în colecția Raftul Denisei, în frumoasa traducere a Gabrielei Lungu, s-au bucurat de un succes nesperat. Iar, din câte știu, remarcabila colecție de literatură universală a Denisei Comânescu continuă să fie cu ochii pe acest scriitor și pe succesele lui care se adaugă aproape anual. Cartea pe care o prezint în continuare nu este un roman și nici nu are șanse, după mine – așa cum voi arăta mai jos – să apară în traducere românească. Este vorba de volumul lui Marone Cara Napoli (Dragul meu Neapole), apărut la editura Feltrinelli în 2018 – un soi de ghid sentimental al orașului în care se împletesc impresii, experiențe, amintiri, țesute pe urzeala dragostei și  îngăduinței cu care privești locul care îți este consubstanțial.
Lorenzo Marone este într-adevăr un napolitan DOC. S-a născut la Neapole în 1974 dintr-o familie napolitană, la Neapole trăiește împreună cu soția, băiatul și cățeluşa Greta, din atmosfera, mentalitatea și modul de viață al Neapolelui prind viață romanele sale,  spiritul Nepolelui i-a insuflat acea îngăduință, empatie, blândețe și, în ultimă instanță, optimism care răzbate din toate scrierile lui. Licențiat în drept și avocat în prima tinerețe, a avut ocazia dar și inteligența de a pătrunde, și prin acea profesiune, în intimitatea vieții concetățenilor săi, pe care apoi o replăsmuiește în proza sa. 
Cara Napoli este un eseu sui generis: el își trage seva din articolele publicate constant de către autor în ediția napolitană a cotidianului „La Repubblica” unde el are o rubrică fixă intitulată „Granelli” (Grăunțe). Din grăunțe este compus și eseul dedicat orașului, adică din tablete scurte care evocă culori, mirosuri, zgomote ale orașului, care te poartă prin străzile, piețele, barurile partenopee, care amintesc de oameni minunați din trecut, de Totò și de marile comedii ale anilor ’60, apoi de muzicile și idealurile generației ’70,  de pasiunea napolitanilor pentru fotbal, de solidaritatea lor în fața calamităților (precum  cutremurul din 1980), de superstițiile care le hrănesc religiozitatea, de mândria unui trecut ilustru, de întunecimea viziunilor lui Caravaggio etc. Marone ne transmite o trăire directă și personală a tuturor acestor fațete ale orașului pe care însă le trece prin filtrul autoironiei binevoitoare și al dispoziției glumețe specifice napolitanilor. Neapole este înfățișat drept orașul cel mai puțin echilibrat din lume, orașul contrastelor în fiece domeniu al vieții și al artei,  zdrențăros și aristocratic, rafinat și grobian, un oraș care este amalgamul mai multor orașe și care, mai presus de toate, este o filozofie de viață. În ansamblul lor, „grăunțele” care surprind diversitatea orașului alcătuiesc, în fapt, fățișa declarație de dragoste și de apartenență a autorului. Iar viziunea aceasta inspirată de iubire vine, cred eu, să compenseze în mod fericit cealaltă imagine a orașului, cea întunecată, dominată de sărăcie, violență, nedreptate și ticăloșie, imaginea orașului stăpânit de camorra, acea Gomora pe care ne-au transmis-o cărțile lui Roberto Saviano, cunoscute de-acum și românilor. 
Spuneam că nu cred ca acest volum luminos să apară în totalitatea sa în versiune românească, iar aceasta deoarece el este înțesat de amănunte spațiale și istorice care nu pot fi gustate decât de un bun cunoscător al orașului, amănunte care, pentru a deveni transparente unui cititor străin, ar trebuie să fie explicate într-o necontenită înșiruire de note – ceea ce nu doar ar îngreuna lectura, dar ar și distruge lejeritatea aeriană a stilului, atât de potrivită orașului. Dar pentru că este o carte fermecătoare am ținut totuși să o semnalez măcar pe această cale cititorilor români și totodată să le ofer un eșantion, cred eu, grăitor din sufletul textului.

Smaranda Bratu Elian

Dragoste și răbdare ca să putem trăi

Iată o istorioară povestită de un prieten. El și partenera lui obișnuiesc să-și închirieze una dintre camerele casei lor minunate (la doi pași de Dom și de strada Tribunalelor) turiștilor care doresc să se cufunde pe deplin în vintrele orașului, în atmosfera napolitană. Mulți dintre aceștia la sfârșit n-ar mai vrea să plece și le lasă bilețele pline de iubire; sunt și unii însă care rămân ceva mai reci dinaintea haosului dănsăreț pe care-l oferă străzile și oamenii. Dar puțini sunt cei care, deși vor, nu reușesc totuși să se lase în voia șuvoiului care se perindă aici, ce-i drept, fără vreo direcție precisă, drept care rămân înțepeniți în ale lor, în parte îngroziți de obiceiurile noastre ciudate, de orarele noastre, de capacitatea noastră înnăscută de a face față problemelor, nedreptăților, dezordinii și abuzurilor ridicând pur și simplu din umeri.
Într-o seară la „casa celor doi” (așa scrie pe tăblița de la poartă) își face apariția o americancă, infirmieră, în jur de cincizeci de ani. Ei o întâmpină cu obișnuitul zâmbet și îi dau cheile, printre care și cea de la poarta dinspre stradă, o străveche poartă mastodontică de secol XV încadrată de enormul arc de piatră cenușie care străjuiește intrarea tuturor palatelor nobiliare din centru.
„Are un pic de joc, trebuie doar să răsuciți cheia și în același timp să împingeți”, îi spun ei, dar americanca nu înțelege. Atunci el o însoțește până jos și îi arată cum să deschidă: bagă cheia în broască, face o mișcare rapidă din încheietură, simulând de două-trei ori cum trebuie răsucită cheia, timp în care apasă ușor cu genunchiul drept în poartă, care în cele din urmă cedează. Femeia îl privește năucită, totuși apucă cheile și încearcă. Degeaba!
„E nevoie de puțină răbdare”, comentează el, dar doamna nu pare să aibă nici un pic de răbdare. Încearcă încă de două ori, apoi se întoarce cu o mutră buimacă și spune: „Nothing, I can not...”.
„Închipuiți-vă că luați sânge cuiva, că trebuie să-i căutați vena, mișcați-vă cu aceeași blândețe...” replică el, însă infirmiera nici măcar nu întoarce capul.
Exact în clipa aceea apare o tânără în jur de treizeci de ani. „Barbara, te rog, vrei să-i arăți tu doamnei cum se deschide poarta?” „E ușor, îi dați un picior, dar nu tare, doar o împingeți ușor, și pe urmă învârtiți ușor cheia până auziți un clic”. Barbara deschide și pleacă. Turista privește în jur dezorientată în vreme ce obloanele prăvăliilor coboară unul după altul iar pe trotuar nu rămân decât ei doi și un câine, unul de prin cartier, zice lumea, care tot dă târcoale pe-acolo pentru că e îndrăgostit de o cățelușă de la etajul patru. După alte zece minute de încercări, imobilul regurgitează un alt locatar. „Don Cì, ești bun să-i arăți  dumneata doamnei cum se deschide poarta?”
„Poarta? Cum să nu, uitați-vă aici, doamnă, trebuie s-o luați încetișor, s-o ajutați. Știți și dumneavoastră, e bătrână, și cu bătrânii e bine să ai răbdare, trebuie să fii drăgăstos”.
Femeia nu pricepe o iotă și rămâne cu ochii țintă la mâinile masive ale lui don Ciro care umblă la încuietoare. După câteva clipe se aude clasicul clic care îi anunță că s-a deschis. „Ați văzut? E chestie de obișnuință. Și de dragoste. Trebuie s-o mânuiți cu dragoste, poarta trebuie mângâiată, ca o prietenă dragă, și-atunci se deschide. Dacă vă enervați, nu faceți nimic!”
De-acum felinarele luminează slab caldarâmul de tuf, umed, iar de la ferestrele deschise răzbat zgomotele farfuriilor și crătiților din bucătării. Napolitanii cinează, doamna, în schimb, rămâne pe poziție, încăpățânată. Nu înțelege că nu e vorba de un război, că aici dacă vrei să obții ceva, trebuie să ceri cu gentilețe, nu să te pui de-a curmezișul. Că la Napoli drepturile nu sunt niciodată drepturi absolute, și că de vrei să-i câștigi pe ceilalți ai mai mari șanse dacă zâmbești decât dacă ridici vocea. Aici dacă traversezi pe zebră iar o mașină se oprește să te lase, îi faci oricum semn că-i mulțumești, pentru că suntem gentili și nu ne place aroganța de a-ți etala drepturile.     
După încă o jumătate de oră de încercări, prietenul meu, sastisit, hotărăște să suie în casă, deschide poarta și dispare înăuntru. În stradă rămâne numai americanca frenetică zgâlțâind isteric mânerul vechii porți, având alături doar un cățel îndrăgostit care o privește cu plictiseală.
E nevoie de dragoste și de răbdare, i-ar striga bătrânica din palatul de vizavi, dacă ar avea putere.
Dragoste și răbdare.
Așa ne-am învățat noi să trăim.”

Lorenzo Marone, Cara Napoli
(Feltrinelli, Milano, 2018, p. 44-46)


(nr. 2, februarie 2021, anul XI)