Avanpremieră românească. Lectura fanta-științifică a lui Galileo Galilei la „Infernul” lui Dante

Avanpremieră pentru că în acest an când pretutindeni se comemorează al șaptelea centenar de la stingerea din viață a părintelui literaturii italiene, Dante Alighieri, editura Humanitas pregătește publicarea pentru prima dată în limba română a micului dar semnificativului text galileian, cuprins în volumul IX al Ediției Naționale a operelor savantului, intitulat  Două lecții ținute la Academia Florentină cu privire la forma, locul și mărimea Infernului lui Dante. Așteptăm o ediție frumoasă, însoțită de imagini, prefațată de un excepțional interpret al lui Dante și bun cunoscător al lui Galilei (al cărui nume deocamdată nu îl dezvăluim). Și am spus lectură fanta-științifică deoarece, dacă literatura științifico-fantastică pleacă de la premise științifice certe, dezvoltându-le apoi dincolo de limitele științei (cunoscute deocamdată) într-un univers ficțional, la Galilei lucrurile se petrec exact pe dos: pornind de la ficțiunea dantescă viitorul savant încearcă să stabilească un univers posibil din punct de vedere științific.
Am spus „viitorul savant” pentru că în 1587-88, la vremea când este chemat de Academia Florentină să țină cele două prelegeri, Galilei are numai 24 de ani. Ce urmărea distinsa academie prin acest apel și de ce îl alegea exact pe acest tinerel ca să-i satisfacă dorința?
Răspundem în ordine începând însă cu premisa care întemeiază toate faptele: anume că Dante își edifică multiplele sensuri ale poemului pornind de la cosmologia și geografia vremii sale, cunoscute cu exactitate de el, la care se adaugă excepționala sa percepție și capacitate de redare vizuală, probabil fără egal în literatura lumii. De aici deosebita precizie a descrierilor lui, urmată în toate veacurile de o adevărată febră a reprezentării în imagini a Divinei Comedii, iar în Renaștere, de străduința de a reprezenta geometric singurul tărâm, anume Infernul, aflat pe, sau mai exact, în planeta care ne e familiară și pe care fiecare epocă a crezut că o cunoaște: Pământul. Curiozitatea matematică stârnită de Infern răzbate, se pare, chiar din primele comentarii ale poemului (de pildă în cel cunoscut sub numele de Ottimo Commento din 1333-1334), dar în Renaștere – când în zare se străvede deja nașterea științei și a modernității (consfințită în secolul al XVII-lea chiar de Galilei) – ea devine preocupare la marele arhitect Filippo Brunelleschi, îndrăgostit de Dante, și cu atât mai mult, la discipolul, prietenul și biograful său, Antonio di Tuccio Manetti (1423-1497). Manetti, care frecventează mințile cele mai luminate ale Umanismului florentin și are o bună pregătire științifico-matematică, se dedică comentării Divinei Comedii dar mai ales studierii și reprezentării geometriei Infernului. Comentariul său, însoțit de desene și calcule, a apărut în 1481 ca introducere la Comentariul la Divina Comedie al marelui umanist florentin Cristoforo Landino, iar în 1506, ca opuscul de sine stătător editat de discipolul lui Manetti, alt dantist, Girolamo Benivieni. Comentariul lui Landino, devenit canonic în tot secolul al XVI-lea, laolaltă cu reprezentarea matematică a lui Manetti, părea de-acum să asigure, încă în vremea lui Galilei, hegemonia florentină asupra studiilor dantești. Iată însă că în 1544 un nobil din Lucca, Alessandro Vellutello (1473-1550), literat, autor de comentarii critice profunde și personale, publică La Commedia di Dante Alighieri con la nuova esposizione di Alessandro Vellutello, un comentariu foarte diferit de cel al lui Landino, însoțit de propria reprezentare geometrică a Infernului. Aceasta nu doar contesta reprezentarea Infernului a lui Manetti, ci o și ironiza, iar odată cu ea ironiza și Academia Florentină, bastionul hegemoniei culturale și lingvistice florentine.
După destulă vreme, adică în 1587, numita academie hotărăște să-și restabilească prestigiul știrbit chemând o persoană demnă de încredere să tranșeze chestiunea. Persoana de încredere fu identificată în tânărul Galilei. De ce el? Pentru că până la vremea aceea Galilei se distinsese deja prin studiile asupra pendulului și prin invenția balanței hidrostatice, era cunoscut ca matematician ce aspira la una dintre catedrele universitare de prestigiu, se știa că avea o bună cultură literară, în plus, la acea dată el se implicase deja, cu spirit bătăios, în polemica privind autorii poemelor cavalerești (Ariosto și Tasso, despre care, puțin mai târziu, va scrie cunoscutele eseuri partizane). Iar interesul era reciproc, deoarece în anii 1587-88 Galilei, care pierduse râvnita catedră de matematică de la Bologna, se bizuia pe influența Academiei Florentine pentru a o căpăta pe cea de la Pisa.
Galilei este, prin urmare, chemat să analizeze comparativ cele două reprezentări geometrice ale Infernului, a lui Manetti și a lui Vellutello, și, pe cât se poate, să demonstreze superioritatea primeia, adică a celei florentine. Și Galilei asta face, cu exact acest țel. Omul de știință care este deja Galilei ne avertizează însă chiar de la început asupra a două rezerve majore: prima, că demonstrațiile matematice ce urmează se bazează pe excepționala arhitectură a unei ficțiuni literare și nu pe probele concrete pe care le poate oferi numai experiența directă (le sensate esperienze pe care el va întemeia mai târziu metoda cunoașterii științifice valabilă până astăzi), și a doua, că topografia Infernului este învăluită de Dante într-o negură, care îndeamnă la presupuneri. Demonstrațiile lui, strict geometrice, pornind de la textul poemului, analizează poziția, forma, mărimea Infernului descrise de cei doi predecesori și divergențele dintre cele două reprezentări, forțând demonstrația în favoarea lui Manetti. Rezervele pomenite înainte ne garantează însă că Galilei e perfect conștient că respectivele demonstrații recurg la aproximații și se întemeiază pe conjecturi, ceea ce, de altfel, îi și permite partizanatul urmărit. Le ofer mai jos cititorilor o mostră de raționament prin conjecturi care ar trebui să lămurească dimensiunea „corectă” a ultimului cerc, de gheață, al Infernului.
Mai înainte însă, în chip de încheiere, propun să vedem de ce merită cunoscute aceste lecții ale lui Galilei. Merită pentru că: în ce îl privește pe Dante, ele demonstrează o dată în plus perfecta rigoare a universului dantesc și interpenetrarea la Dante a științei cu poezia; în ce îl privește pe Galilei, ele demonstrează, pe de o parte, cum conviețuiesc într-o asemenea minte genială științele exacte cu umanioarele, iar pe de alta, excepționala claritate și economie a expresiei galileiene (pe care Leopardi avea să-l considere cel mai mare stilist al secolului); dar probabil lucrul cel mai interesant dezvăluit de lecțiile galileiene privește epoca și citirea pe care ea o face poemului dantesc: în zorii modernității, în Divina Comedie nu se caută Dante teologul, Dante psihologul, Dante poetul, creatorul de metafore, comparații, viziuni, creații lexicale fără egal, ci omul cunoașterii exacte,  traductibile în termeni matematici.
Iar acum promisul fragment dinspre sfârșitul Lecției Întâi:   

„Scopul nostru fiind, așadar, să cercetăm mărimea ghețurilor, și știind că Lucifer se ivește de la jumătatea pieptului în sus din cea mai strâmtă dintre ele (căci despre ea se vorbește în  fragmentul citat), știind de asemeni că buricul [1] lui Lucifer se află în centrul lumii, cum deducem din ce ne spune poetul în același cânt: 

Când am ajuns la coapsă, lângă șale,
unde e șoldul cel mai gros, adică,
suflând cu greu, stăpânu-mi, de-osteneale,
se-întoarse spre picioare, va să zică,
și se-agăță de peri, să urce iară,
de eu credeam că-n iad iar mă ridică. [2]

Atunci, știind cât măsoară Lucifer, vom cunoaște și distanța de la buric până la mijlocul pieptului, și prin urmare și semidiametrul celei mai mici sfere. În ce privește mărimea lui Lucifer aflăm din versurile citate că mai mult seamănă Dante cu un gigant decât un gigant cu un braț de-al lui Lucifer: așadar, dacă noi am cunoaște înălțimea lui Dante și pe aceea a unui gigant, am putea deduce din acestea dimensiunea lui Lucifer. Despre Dante știm, din ce scriu biografii lui, că era de statură mijlocie, ceea ce înseamnă înalt 3 brațe [3]; acum nu ne mai rămâne decât să cercetăm înălțimea unui gigant ca să ajungem la ce ne-am propus, anume să aflăm mărimea ghețurilor; aflând mărimea unui gigant, calculând ne vom putea atinge ținta: căci știind înălțimea unui gigant, vom cunoaște și proporția dintre el și un om, iar de aici și proporția dintre un gigant și brațul lui Lucifer; iar cum proporția dintre un braț și întregul trup ne este cunoscută, ni se va dezvălui și înălțimea lui Lucifer; iar având-o pe aceasta, vom ști și care este distanța de la piept la buric și prin urmare semidiametrul sferei celei mai mici; apoi, plecând de la el, vom stabili în cele din urmă dimensiunile celorlalte ghețuri. Să începem prin a cerceta dimensiunea unui gigant. 

Vorbind despre Nembrot, primul gigant întâlnit de el în puț, Poetul scrie:

Lung era chipul la înfățișare
precum gurguiul [4] lui Sân Petru-n Roma,
și pe măsură brațe și picioare. [5]

Așadar, când chipul unui gigant este cât marele con de pin de la Roma, el trebuie să aibă 5 brațe și jumătate, căci atât are acesta: iar cum de obicei înălțimea unui om este de opt ori mărimea capului –  deși pictorii și sculptorii, printre alții Albrecht Dürer în cartea sa referitoare la proporțiile umane [6], consideră că un trup bine proporționat trebuie să fie cât 9 capete, însă inși atât de bine proporționați nu se găsesc prea ușor – noi vom socoti că gigantul trebuie să fie înalt de opt ori cât capul: prin urmare el va avea o înălțime de 44 de brațe, căci atât fac 8 înmulțit cu 5 ½. Așadar proporția dintre Dante, adică un om obișnuit, și un gigant este de 3 la 44: dar pentru că un om este mai apropiat de un gigant decât un gigant de un braț de-al lui Lucifer, dacă, la fel cum am comparat 3 cu 44, vom compara 44 cu numărul corespunzător, anume 645, vom afla că un braț de-al lui Lucifer trebuie să depășească 645 de brațe. Dar lăsând la o parte depășirea, pe care, neștiind-o cât e, o vom adăuga la sfârșit, putem spune că un braț de-al lui Lucifer măsoară 645 de brațe: dar cum lungimea unui braț este o treime din înălțimea totală a unui ins, Lucifer va avea înălțimea de 1935 de brațe, căci atâta dă 645 înmulțit cu 3. Însă pentru că, așa cum am aflat, un om se aseamănă cu un gigant mai mult decât un gigant cu brațul lui Lucifer, noi, după ce am calculat ca și când proporția ar fi aceeași și a rezultat că Lucifer ar fi înalt de 1935 de brațe, acum îi vom adăuga câtimea aceea neștiută și astfel vom putea aprecia pe bună dreptate că înălțimea lui Lucifer ar trebui să fie de 2000 de brațe; iar dacă acest lucru e adevărat, înseamnă că porțiunea dintre buric și mijlocul pieptului, care măsoară o pătrime din corp, va fi de 500 de brațe; atunci tot atât va avea și semidiametrul gheții celei mai mici. Iar cum nu există niciun pasaj în Dante din care să deducem mărimile celorlalte trei ghețuri, Manetti crede în mod firesc că celelalte au aceeași înălțime: iar cum una stă roată în jurul celeilalte, la fel cum un cer stă roată în jurul altuia, semidiametrul penultimei gheți va fi de 1000 de brațe, al celei de a doua va fi de 1500, și, în sfârșit, prima și cea mai mare va avea semidiametrul de 2000 de brațe.”

Smaranda Bratu Elian
(nr. 10, octombrie 2021, anul XI)

NOTE

1. Dante spune clar că centrul pământului, unde are loc inversiunea direcției de mers a celor doi călători, este „la coapsă, lângă șale”, adică în dreptul sexului. Înlocuirea acestuia cu buricul poate fi o pudibonderie, dar și o agerime de calcul. În fapt Lucifer, nenăscut din femeie, nu avea de ce să aibă buric, lucru de care și-a dat seama cu siguranță extrem de precisul Dante, dar și comentatorii, de vreme ce nici Cristoforo Landino, nici Grolamo Benivieni, și mai ales nici Manetti și Vellutello nu fac o asemenea confuzie. Mai interesant apare Botticelli în respectiva ilustrație la Divina Comedie, unde buricul este marcat, dar centrul pământului e plasat exact unde spune Dante.
2. Inf. XXXIV, 76-81 MP.
3. Un braț florentin măsura 0,573 m.
4. Este vorba despre uriașul con de pin din bronz, datând din epoca romană, înalt de aproximativ 4 metri, care la momentul în care ținea aceste prelegeri Galilei se afla, încă din Evul Mediu, în atriul bazilicii Sfântul Petru, și care în 1608 va fi mutat în curtea interioară a Palatului Vatican, unde se află și astăzi.
5. Inf. XXXI, 58-60 MP
6. De symetria partium in rectis formis humanorum corporum libri, tratat publicat la Nüremberg după moartea lui Albrecht Dürer (1471-1528) în versiune latină și germană. Versiunea latină a cunoscut o rapidă răspândire; pe aceasta trebuie să o fi citit Galilei de vreme ce prima traducere italiană va apărea doar în1591, la Veneția, datorită matematicianului, astronomului și medicului Giovanni Paolo Gallucci.