In memoriam: Alexandru Balaci, Profesorul care începea fiecare zi citind un cânt din Dante

Joi, 16 iunie 2016, Academia Română a comemorat în şedinţă publică desfăşurată în solemna şi minunata sa aulă, o sută de ani de la naşterea lui Alexandru Balaci, italienist şi academician. Au evocat principalele sale contribuţii aduse culturii româneşti, anvergura sa intelectuală, gentileţea şi eleganţa sa umană academicienii Eugen Simion, Dan Berindei, Răzvan Teodorescu şi subsemnata, în calitate de italienistă şi fostă studentă a celui care pentru toată generaţia mea era, prin antonomază, IL PROFESSORE.
Am mai scris şi în alte rânduri despre Profesorul meu. Aş relua aici, pentru colegii mai tineri şi pentru studenţii mei, care poate ştiu prea puţine despre el, câteva note privind experienţa sa umană şi culturală adăugând gândurile inspirate de această ocazie.

Alexandru Balaci s-a născut în 1916 în satul Aurora din judeţul Mehedinţi. A urmat liceul la Craiova care, în perioada  interbelică trăia o intensă viaţă culturală, mai exact la liceul „Traian” si apoi la prestigiosul Colegiu Naţional „Carol I” unde excelenţii săi profesori de discipline umaniste şi nu numai i-au deschis un vast orizont de lecturi şi l-au îndrumat spre litere şi spre limbile străine, dar i-au transmis totodată o concepţie despre cultură de tip iluminist: conform ei cultura nu ţi-o faci pentru tine însuţi, stând doar în bibliotecă, ci ca s-o răspândeşti, scriind la ziare şi reviste, vorbind la radio, participând la dezbateri, deschizându-te lumii, pe scurt făcând politică culturală. Şi, într-adevăr, uriaşa sa operă (peste 3000 de titluri) cuprinde pe lângă numeroasele volume de autor, o infinitate de articole, prefeţe, conferinţe, comunicări, precum şi coordonarea unor monumentale lucrări colective (istoria şi antologia literaturii italiene a catedrei de italiană din Universitatea din Bucureşti, marile dicţionare italian-român şi român-italian etc.)  

După liceu s-a mutat la Bucureşti pentru a urma universitatea. Aici direcţiile amintite mai sus au căpătat contururi precise: cea a studiilor se îndreaptă spre limba şi literatura italiană, cea a politicii, spre antifascism şi comunism. Balaci nimereşte la Bucureşti într-o atmosferă deosebit de propice italienisticii: fusese deja creată – la începutul secolului – catedra de italiană şi se formase o viguroasă şcoală de tineri italienişti, de iluştrii cercetători şi profesori; luau naştere catedrele de italiană de la Iaşi şi Cluj, italiana era disciplină de studiu aproape în toate liceele din România, studiile de italianistică şi contactele cu intelectualii italieni erau încurajate etc. Nu încape îndoială, contextul cultural era favorabil studierii limbii şi literaturii italiene. Balaci l-a absorbit, îmi pare mie, într-un fel foarte personal: el a făcut din cultura italiană un spaţiu spiritual privilegiat, un locus amoenus al minţii, care trebuia respectat şi iubit mai degrabă decât receptat critic. În plus, iluştrii intelectuali care i-au fost profesori (Alexandru Marcu, Nicolae Iorga, Ovid Densusianu, Al. Rosetti, Dumitru Caracostea, George Oprescu etc.) i-au inspirat, cred eu, două trăsături devenite apoi, după mine, definitorii pentru el: convingerea, conştientă sau nu, că cercetarea şi profesoratul sunt lucruri inseparabile. Aceasta poate explica de ce, în paralel cu importante alte ocupaţii şi funcţii, a predat timp de 50 de ani literatură italiană la Universitatea din Bucureşti (şi, cine ştie, poate că explică şi faptul că după 1989, înlăturat de universitatea sa din raţiuni politice, a acceptat, deşi era deja foarte în vârstă, să predea la noile universităţi private). Cea de a doua trăsătură era necesitatea aproape vitală de a frecventa intelectuali de cel mai înalt nivel: Balaci a trăit în comunism, mai mult, a fost un politician al culturii comuniste, dar ambientul său a fost întotdeauna cel al înaltei culturi: toată viaţa s-a mişcat printre intelectuali de elită din întreaga lume, a fost prieten cu mulţi dintre ei, iar recunoaşterea şi preţuirea lor se reflectă în numeroasele titluri academice şi înalte distincţii acordate lui de  multe universităţi şi instituţii de prestigiu din toată lumea. Balaci respira numai în această lume şi, în pofida concepţiilor sale comuniste, era convins că ceea ce rămâne după trecerea istoriei, ceea ce cu adevărat contează pentru umanitate, sunt operele intelectualilor de seamă. Lucrul este dovedit şi de proiectul său cultural cel mai important, şi oarecum irosit, anume scrierea unei istorii a literaturii italiene prin monografii dedicate marilor creatori: Dante, Petrarca, Boccaccio, Machiavelli, Ariosto, Tasso, Foscolo, Leopardi, Carducci, Pascoli, Pirandello. Poate că nimeni altcineva pe lume nu a realizat de unul singur o asemenea paletă de volume monografice. Am spus însă că a fost şi un proiect oarecum irosit, şi am datoria de a explica acest calificativ. În galeria marilor italienişti români de după al doilea Război, Balaci stă alături de Nina Façon, de Eta Boeriu şi Marian Papahagi, dar îi depăşeşte pe toţi prin întinderea operei sale. Asemenea lor, el s-a ambiţionat să umple numeroasele lacune ale culturii noastre în materie de literatura italiană, scriind, traducând, vorbind de ea şi transmiţând-o mai departe. Spre deosebire de ceilalţi, pentru Balaci, ţelul principal, cred eu, era tocmai transmiterea, penetrarea ei în cultura de masă, o mare cantitate pentru marea cantitate, care consideră că rigoarea filologică sau în genere rigoarea este secundară. Ce conta era ca transmiterea să fie făcută cu pasiune, chiar cu patos, sporind statura scriitorului şi ridicându-l pe acesta la rangul de model. În toate monografiile Profesorului se simte nevoia, aş zice, organică de a propune modele, adică de a transforma informaţia despre scriitor şi opera sa într-o călăuză spirituală şi existenţială a cititorului. Dorinţa de a înfăţişa personalităţi exemplare, uşurinţa cu care scria şi vraja cuvintelor fac ca o parte din uriaşa operă a Profesorului să fie lipsită de obiectivitatea şi distanţarea necesară cercetătorilor de profesie. Cred că din acest punct de vedere, Balaci seamănă oarecum cu Vincenzo Monti: într-o epocă de mari prefaceri politice şi de dificil echilibru etic, plăcerea erudiţiei şi arta stilului par să le fi oferit amândurora un refugiu şi o justificare. Ca Monti (dar nu oportunist ca acesta), Balaci are un anume cult pentru cuvântul frumos şi un soi de indiferenţă faţă de acurateţea conţinutului. Totuşi, deşi Balaci a lăsat puţin material de studiu profesioniştilor, a oferit în schimb câteva decenii bune o deosebită vizibilitate culturii italiene în pe atunci numerosul public de cititori români.

Revenind la cealaltă direcţie a formaţiei sale, cea politică, adeziunea sa la grupul tinerilor intelectuali de stânga (grupaţi în jurul revistei „Cadran”) în anii tulburi şi violenţi care premerg intrarea României în Război, devine, după război şi odată cu venirea la putere a comunismului, un impuls în cariera sa de politician al culturii. A face carieră culturală şi politică sub comunism putea însemna (ca întotdeauna) lucruri foarte diferite: Balaci a ales, cred eu, calea cea mai selectă şi mai curată: să-şi urmeze cariera universitară iar în paralel să fie, rând pe rând, redactor şi director adjunct la Radio România, director adjunct al editurii ESPLA (strămoaşa celebrei şi minunatei edituri Univers), prorector al Universităţii din Bucureşti, vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, vicepreşedinte al Federaţiei Mondiale pentru Naţiunile Unite, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor etc. Într-un interviu observa amuzat că nu a fost niciodată un conducător plin, ci mereu doar vice. Faptul de a fi fost un etern vice poate că uneori îl va fi amărât, dar în sine, lucrul acesta, zic eu, reflectă un anume mod de a fi acceptat de nomenclatură: cu rezervă, cu prudenţă, niciodată cu deplină încredere. Şi trebuie spus imediat că de la înălţimea numeroaselor sale vice-funcţii Balaci s-a luptat pentru publicarea operelor complete ale clasicilor români şi universali, l-a readus la lumină pe Arghezi, a înlesnit publicarea unui mare număr de opere italiene în limba română, a ţinut nenumărate conferinţe şi emisiuni de radio despre cultura italiană, iar în momentele de dramatică restrângere a limbilor străine în universităţi, a intervenit pentru a salva de la pieire catedrele de italiană.

Timp de patru ani, între 1969 şi 1973, a fost directorul Academiei României la Roma. În acea vreme România avea o politică externă ambiguă şi puţini bani, şi este limpede că, pentru a conduce un institut de cultură în străinătate, aveai a te confrunta cu ambele restricţii. Îmi e greu să apreciez cât a făcut Balaci în acea funcţie faţă de ceea ce putea sau trebuia să facă. În anii aceia ieşeam rar din România şi în mod programatic nu puneam piciorul în Academie; dar mai târziu, când am început la rândul nostru să ieşim în lume şi să frecventăm intelectuali şi instituţii de cultură din Italia, am descoperit că mulţi asociau România cu persoana rafinată, cu comportamentul elegant şi vasta cultură a lui Balaci. Ori pe unde trecuse el, noi, cei care veneam după, nu ne temeam că vom fi trataţi ca lumea a treia.

L-am vizitat de mai multe ori pe Profesor în locuinţa sa frumoasă şi poetică, plină de cărţi şi de amintiri de oameni iluştri ai culturii europene, trecute şi prezente. Rămăsese incredibil de tânăr, la spirit şi la trup. Povestea cu farmec iar memoria sa impecabilă evoca cu patos sau cu ironie lucruri, fapte, oameni din Italia, din România, de pretutindeni, din antichitate şi până în acel moment. Totul devenea prezent şi real în amintirile lui limpezi, pline de viaţă şi de substanţă. Înainte să se fi alcătuit Europa unită, Balaci era deja cetăţeanul ei, un cetăţean ideal pentru că lega tot ce e european de universal, dar şi de vernacular şi de specific. Balaci cita din memorie întregi pasaje din poezia italiană şi nu numai din ea. Dar cât de adânc pătrunsese în fiinţa lui cultura cea mai înaltă a Italiei (şi a lumii) am înţeles numai când, într-una din vizitele de neuitat, mi-a povestit, cu stropul acela de vanitate şi autoironie care-i era caracteristic, că programul său zilnic începea fără excepţie la ora şase dimineaţa prin a se aşeza la birou şi a citi un cânt din Dante. Era exerciţiul său de deşteptare şi de purificare intelectuală care îi dădea siguranţă şi-l apăra întreaga zi.

  



Smaranda Bratu Elian
(nr. 7-8, iulie-august 2016, anul VI)