Cărţi şi autori de care e rău dacă uităm: L. Sciascia, „Contextul”. Puterea care neagă democraţia

După 22 de interviuri cu oameni de seamă, italieni şi români, publicate în această revistă, mă gândesc că, fără a renunţa de tot la interviuri, e util să fac şi altceva. De aceea propun această rubrică la care îi invit să participe pe toţi colegii italienişti, şi nu numai, care socotesc că trebuie să readucă dinaintea conştiinţei publice texte şi personalităţi necesare aici şi acum.

Şi voi debuta cu Leonardo Sciascia (1921-1989) căruia îmi propun să-i dedic mai multe ediţii ale rubricii. De ce Sciascia? Pentru că îl cunosc bine şi de aceea trag nădejdea că nu-l voi prezenta deformat; pentru că i-am dedicat o monografie apărută atât în România cât şi în Italia care mi-a adus un important premiu literar italian (ei şi?) şi care speram să-l readucă în atenţia editorilor şi, deci, a cititorilor români, lucru care nu s-a întâmplat, drept care eu insist pe această cale; pentru că, aşa cum scriam acolo, există câteva caracteristici ale acestui autor care, cred eu, îl fac necesar şi anume: Sciascia porneşte neabătut de la fapte şi pune mereu în discuţie justificările pe care şi le aduc oamenii pentru a-şi umili şi împila semenii; demersul lui este următorul: el începe prin a pune în dubiu ceea ce la suprafaţă pare limpede, apoi dezvăluie obscurul şi iraţionalul care se ascund de cele mai multe ori în spatele acelei limpezimi, şi abia acestuia caută apoi să-i ofere o explicaţie mai adevărată şi mai raţională, într-o nelipsită aspiraţie iluministă spre raţionalitate; Sciascia are credinţa că literatura este adevăratul loc în care faptele capătă sens, dar pentru asta ea trebuie să se redefinească şi să se reconfigureze cu fiecare nouă situaţie, cu fiecare carte – a pune în discuţie viaţa înseamnă a pune în discuţie literatura şi viceversa – drept care, asemeni altor mari contemporani italieni ai săi, precum Calvino sau Vittorini, Sciascia şi-a creat forme literare proprii – ale lui se plasează într-o zonă intermediară între ficţiune şi cronică, între naraţiune şi eseu, şi fac corp comun cu ideologia fiecărei scrieri.

În perioada 1963-1980 la noi, în România, s-au publicat câteva romane remarcabile ale lui Leonardo Sciascia. Viziunea lui lucidă şi adesea premonitorie asupra realităţii italiene a acelor ani turbulenţi, precum şi polemicile acerbe pe care ea le declanşa în ţara sa (capitalistă) şi chiar şi peste graniţă, erau privite cu interes de către oficialităţile noastre (comuniste), dar şi de cititori (necomunişti). După ’89, adică după aşa-zisa noastră eliberare, prinşi fiind noi de alte aspiraţii şi vâltori şi setoşi de alte recuperări, l-am uitat aproape de tot pe acest scriitor care astăzi, în experienţele recente ale societăţii noastre, se arată de o cutremurătoare actualitate.

Printre genurile literare create sau remodelate de Sciascia, unul de mare impact a fost cel al romanului poliţist. Când se arată cucuveaua, Fiecăruia ce i se cuvine, Contextul, Todo modo, Cavalerul şi moartea, O istorie simplă – şase romane, adică puţine dacă ne gândim la profesioniştii genului. Şi totuşi Sciascia este autorul italian care a contribuit cel mai substanţial în secolul XX la legitimarea romanului poliţist ca gen literar: pe de o parte, pentru că a încurajat o dezbatere teoretică pe tema lui, pe de alta, pentru că, la fel ca la Borges ori Gadda, scrierile sale poliţiste au profunzime metafizică şi politică şi propun totodată o investigaţie asupra statutului literaturii. Preferinţa lui Sciascia pentru genul poliţist se leagă, cel puţin la început, de aderenţa lui la realism. Şi într-adevăr: primele sale romane poliţiste oferă imaginea cea mai clară de până atunci asupra unor realităţi ale Siciliei şi în primul rând asupra mafiei; cele de mai târziu însă redau imaginea putreziciunii şi nevrozei unei societăţi contemporane mai vaste care e Italia şi chiar lumea în totalitatea ei. In această realitate romanul poliţist e genul care îl ajută, simte Sciascia, cel mai bine să pătrundă una dintre problemele majore şi constante pentru el ale realităţii prezente şi nu numai, anume aceea a Puterii. Sciascia se foloseşte de romanul poliţist pentru a semnala caracterul inacceptabil al unui sistem politic şi social. Scopurile acestor romane nu sunt ancheta şi aflarea criminalului, ci căutarea răspunsului la întrebarea: cum e făcută acea societate (siciliană, vezi bine!) în care structural se verifică o interferenţă între delincvenţă şi puterea legală.

Dintre cele şase romane poliţiste ale lui Sciascia unul singur, după ştiinţa mea, nu a fost tradus în română: Contextul. O parodie. Şi tare ar trebui tradus şi cunoscut! Apărut în 1971 la editura Einaudi, romanul capătă, în ediţia definitivă Classici Bompiani  2002, o scurtă notă a autorului din care citez:

„Am scris această parodie […] ca un amuzament. Dar s-a întâmplat altfel: că la un moment dat povestea a început să se mişte într-o ţară cu totul imaginară; o ţară unde ideile nu mai contau, unde principiile – proclamate şi aclamate – erau zilnic batjocorite, unde în politică ideologiile se reduceau la simple cuvinte folosite ca măşti pentru rolurile pe care puterea dorea să le joace, unde importantă era numai puterea de dragul puterii. O ţară imaginară, repet. Putem să ne gândim la Italia, putem să ne gândim la Sicilia [...] dar or fi siciliene şi italiene lumina, culoarea (dac-o exista!), accidentele, detaliile; dar substanţa vrea să fie aceea a unui apolog asupra puterii în lume, puterea care coboară tot mai mult spre o înlănţuire impenetrabilă ce, cu o anume aproximaţie, poate fi numită mafiotă. […] Cum spuneam, am început s-o scriu din amuzament, dar când am terminat-o nu mă mai amuza deloc.”

Iată subiectul: într-un stat imaginar, într-un timp imaginar, este ucis mai întâi un procuror, apoi, unul după altul, un lung şir de judecători cu funcţii tot mai înalte. Inspectorul de poliţie Rogas, protagonistul romanului, este însărcinat cu ancheta. Deşi va dovedi o sumedenie de calităţi detectivistice, Rogas e caracterizat din start de autor printr-o singură trăsătură: „Rogas avea principii, într-o ţară în care principii nu mai avea aproape nimeni”. Analizând, pe de o parte, cu meticulozitatea şi inteligenţa lui Hercule Poirrot, afacerile complicate şi veroase ale victimelor, Rogas ajunge să reconstituie complexa reţea de interese şi relaţii financiare, politice, juridice şi mediatice care îi uneşte pe toţi cei aflaţi la putere, descoperă, cu alte cuvinte, că statul de drept, prin oamenii care îl gestionează, indiferent de culoare politică, este un fel de mafie; pe de altă parte, înţelege, intuitiv, cu flerul unui Maigret, că asasinul trebuie să fie unul singur şi nu din interiorul puterii, ci probabil un psihopat care se răzbuna pe o nedreptate judiciară din trecut. (Nu spun mai mult, căci nu am pierdut speranţa ca romanul să ajungă la un moment dat şi în mâna cititorilor români). Aşadar, în roman investigaţia lui Rogas se bifurcă foarte curând în două direcţii care par să nu se intersecteze: una în interiorul structurilor puterii, cealaltă, în meandrele minţii psihopatului. Aceasta până când dezvăluirile treptate din prima dintre acestea îi confirmă că fărădelegea şi crima nu sunt o excepţie, ci sunt practicate chiar de cei care fac şi reprezintă legea. E firesc de aceea că, pe măsură ce ambele anchete avansează, Rogas începe tot mai mult să-l înţeleagă pe asasin şi să-i dea dreptate: anume că, de fapt, „era vorba de a apăra statul de cei care îl reprezentau, care îl deţineau. Statul deţinut. Care trebuia eliberat.”

Dar dincolo de grotescul situaţiilor şi personajelor, peste ţara imaginară – adică tocmai „contextul” şi totodată tema reală a romanului – pluteşte un aer de periculoasă demenţă, demenţa unei societăţi care tinde să se sustragă în structurile ei alcătuitoare controlului raţional şi responsabilităţii individuale. Ministrul de interne este unul dintre marii dirijori ai nebuniei, care pare însă şi singurul care o domină raţional. El e cel care îi explică cinic lui Rogas, uluit, de ce anume sprijină nu numai puterea, ci şi opoziţia şi grupusculele extremiste. Îl citez (explicând doar că Galano şi Narco sunt bogaţi întreprinzători cu mari legături cu puterea în exerciţiu, iar Amar este capul Partidul Revoluţionar Internaţional, aparent de stânga şi aparent în opoziţie):

„Da, pare o nebunie, spuse ministrul. Dar eu, dragă inspectore, mizez tocmai pe reacţiile lor nebuneşti. Eu stau la mijloc alternând protecţia cu ameninţarea. Cu cât se cred mai ameninţaţi, cu atât eu ridic preţul protecţiei. Pentru că grupări ca cea a lui Galano şi Narco, mai ales a lui Narco, de catolici revoluţionari, mie îmi vin mănuşă. Îmi convin tot atât cât lanţul de magazine Consumul Onest, care cum bine ştii e al lui Narco. Mai pe şleau: dacă sunt şi cu ei, consum (vezi cum se potrivesc cuvintele?!) oul de azi şi găina de mâine. Oul puterii şi găina revoluţiei… Ştii doar cum e politica, vreau să spun politica instituţionalizată. Pot să ţi-o rezum într-o frază: partidul meu care de treizeci de ani guvernează anapoda a avut acum revelaţia că ar putea guverna tot anapoda dar mai cu spor împreună cu Partidul Revoluţionar Internaţional; şi mai ales dacă pe scaunul ăla – şi arătă spre scaunul său, din spatele biroului – s-ar instala domnul Amar. Ce să zic: imaginea lui Amar care de pe scaunul ăla ar trage cu puşca în muncitorii în grevă, în ţăranii care cer apă, în studenţii care cer să nu mai studieze: ca predecesorul meu, odihnească-l Dumnezeu, şi chiar mai dihai; imaginea asta, nu pot să neg, mă seduce şi pe mine. Dar, cel puţin deocamdată, e doar un vis. Domnul Amar nu e un tâmpit: ştie prea bine că pe scaunul ăla e mai convenabil să stau eu decât el; mai convenabil în sensul că toţi o duc mai bine, inclusiv domnul Amar, când acolo stau eu.” 

Şi în continuare explică de ce deocamdată e doar un vis: „Ţara asta nu a ajuns încă să dispreţuiască partidul domnului Amar cât îl dispreţuieşte pe al meu. În sistemul nostru validarea puterii este dispreţul. Oamenii domnului Amar fac tot ce le stă în putinţă ca să-l merite. Şi-l vor avea. Iar când îl vor avea, vor găsi modalitatea de a-l legitima. Pentru că sistemul permite să ajungi la putere prin dispreţ; dar numai ticăloşia, exerciţiul ticăloşiei poate să o legitimeze.”

Chiar şi parodic, romanul Contextul redă fenomenologia unei societăţi dominate de o putere subterană care este negarea punctuală a sistemului democratic. Mai este oare nevoie să atrag atenţia, astăzi, editurilor româneşti asupra lui?

Smaranda Bratu Elian
(nr. 2, februarie 2017, anul VII)