Leonardo Sciascia şi fabulele Puterii

Aşa cum anunţam în numărul anterior, îmi propun ca în câteva numere ale revistei de faţă să readuc dinaintea cititorilor români, dar şi a celor italieni – în cadrul rubricii „Scriitori pe care e rău dacă îi uităm” – pe sicilianul Leonardo Sciascia (1921-1989), conştiinţă vie a Italiei în a doua jumătate a secolului XX. Mai exact îmi propun să aduc în discuţie opere şi aspecte mai puţin cunoscute ale lui, anume cele care îmi par a fi de o tulburătoare actualitate. Astăzi doresc să mă întorc la începuturile literare ale sicilianului, prea puţin cunoscute chiar şi la el acasă. 

Prima lui operă, Fabulele dictaturii, apare în 1950, deci curând după terminarea celui de al Doilea Război Mondial, devastator şi pentru Italia, şi totodată a dictaturii fasciste care târâse ţara în el. E un volumaş ce cuprinde douăzeci şi şapte de scurte fabule în proză, inspirate din Esop, din Fedru, din Animalele vorbitoare ale abatelui Giambattista Casti, un sceptic şi ironic iluminist italian, şi din povestioarele alegorice şi satirice din volumul Esop modernul al ziaristului cu bun condei din perioada interbelică Pietro Pancrazi. Volumul se deschide cu două epigrafe care trimit amândouă nu spre modelele literare ale genului ci spre două realităţi apropiate şi arzătoare – iar pentru că îmi propun ca rubrica aceasta să se bazeze mult pe citate, iată-le:

„Nu era momentul să se întrebe ce se petrecuse cu chipul porcilor. Fiinţele aflate afară se uitau la porc apoi la om, pe urmă la om şi înapoi la porc şi iarăşi la porc şi apoi la om, dar deja nu mai ştiau să-i deosebească” (G. Orwell, Ferma animanelor)

şi următorul:

„În viitor istoricii vor citi ziare, cărţi, vor cerceta documente de orice fel dar nici unul nu va fi în stare să înţeleagă ce ni s-a întâmplat nouă” (L. Longanesi, Vorbind despre elefant)

Scrise când spuneam, micile scenete alegorice pun în evidenţă substanţiala similitudine între două regimuri totalitare (cel de dreapta, recent abolit, şi cel de stânga al lui Stalin pe atunci încă înfloritor), neslăbita lor aroganţă, triumfalismul, minciuna, transformismul şi servilismul, fuga de responsabilitate, adulaţia din partea artiştilor. Modelele literare apar de multe ori explicit şi dau naştere unui joc intertextual în care varianta sciasciană se construieşte ca preluare şi totodată ca o răsturnare sau o critică a modelului. Emblematică este prima, care citează explicit fabula lui Fedru cu lupul şi mielul. La Esop lupul, dorind să mănânce mielul, încearcă să se justifice moral aducându-i acestuia o serie de acuzaţii, iar când mielul le dovedeşte neîntemeiate, lupul declară că el oricum nu intenţionează să rămână flămând şi îl mănâncă. Iată versiunea lui Sciascia, debutând cu incipitul variantei latine a fabulei esopiene:   

„Superior stabat lupus: iar mielul îl zări în oglinda tulbure a apei. Se opri din băut şi tremurând tot, rămase cu ochii ţintă la acea imagine înspăimântătoare. «De data asta n-am vreme de pierdut», spuse lupul «şi am împotriva ta un argument mult mai solid decât cel de odinioară: ştiu ce gândeşti despre mine şi nu încerca să negi». Si dintr-un salt fu în spinarea lui şi-l sfâşie”. 

Fabula cea nouă se constituie ca o rescriere a celei antice, o rescriere însă diferită şi ulterioară: pentru că lupul lui Sciascia cunoaşte argumentele cu care în fabula de odinioară mielul a încercat să scape şi ştie, de asemeni, tot ca şi atunci, că justificările şi teoriile sunt o pierdere de vreme când cel care are puterea are interes să şi-o exercite. Şi lupul şi mielul ştiu că jocul are o singură regulă, anume că regulile le face şi le schimbă cum vrea cel puternic. Învăţătura fabulelor lui Sciascia e cuprinsă toată în această grabă a lupului: omenirea e deja de pe acum locul unde nu poţi fi decât ori miel ori lup, unde nu-ţi rămâne decât – ar spune Manzoni – ori să faci răul ori să-l înduri, locul care nu acceptă nici speranţă nici utopie. Aceasta este în fapt perspectiva pe care o dezvăluie fabulele lui Sciascia, convingerea întunecată că puterea se poate lipsi de argumente ba chiar şi de raţiune. Mai mult, că exercitarea puterii este cu atât mai îmbătătoare şi fascinantă tocmai atunci când se desparte de raţiune, precum în fabula câinelui şi iepurelui:

„Era lună plină; şi câinele grădinarului şi iepurele, despărţiţi de sârma ghimpată, stăteau liniştiţi de vorbă. Spuse iepurele: «Tu nu mănânci zarzavaturi; stăpânul te ţine cu tărâţe şi dă cu piciorul în tine. Noaptea ai putea să dormi în tihnă şi să mă laşi şi pe mine o vreme în pace prin zarzavaturi şi printre pepeni. E adevărat că vâri frica în mine, dar asta nu înseamnă că trăieşti mai bine decât mine. De ce nu recunoşti că suntem fraţi?» Câinele îl asculta tolănit, cu botul pe labe. Răspunse: «E adevărat; dar pentru mine nimic nu egalează plăcerea de a te vedea că tremuri de frică»”.

Criticul Gianni Scalia observa că, asemeni lui Fedru, Sciascia se pune de partea celor învinşi (şi lui Fedru, spunem noi, i s-ar putea adăuga Manzoni, Verga sau,  mai aproape, toată generaţia neorealiştilor), dar că, spre deosebire de Fedru, el elimină morala din încheiere, şi cu ea antifraza ei eliberatoare. Dar să mai citim o fabulă:

«Scotocind cu botul printre boarfele din căruţa unor circari, măgarul dădu peste o ditamai căpăţână de leu din mucava. Îşi vârî capul în ea, şi aproape chiorât de uriaşa căpăţână care se bâţâia în jurul capului său precum o pălărie în vârful unui băţ, ieşi în lume răgând de bucurie. Tot galopând intră de-a-n boulea într-o paşnică turmă de oi, producând zăpăceală şi spaimă. Îndată însă berbecul cel bătrân, pricepând despre ce era vorba, behăi: «Eşti stăpânul nostru, al tuturor; fă cu noi ce vrei».
Măgarul primi omagiul cu un răget de plăcere. Atunci un mieluşel îi spuse berbecului «Bine, dar e doar un măgar». Iar berbecul: «Prostuţule, ştiu bine că e un măgar. Însă dacă nu vrei să încasăm o copită, trebuie să ne purtăm cu el ca cu un leu. Când va veni stăpânul şi-l va lua, o să putem să-i zicem din nou pe nume»”.

Recunosc că în aceste zile alegerile citatelor mele nu sunt inocente şi că sper ca cititorul să treacă dincolo de plăcerea literară a textelor. Însă nu pot uita cu totul nici observaţia pe care, la apariţia acestei cărticele a unui – pe atunci – necunoscut, o făcea Pier Paolo Pasolini cu referire la limpezimea de cristal a stilului lui Sciascia. Cu excepţionala lui sensibilitate lingvistică, Paolini era primul care atrăgea atenţia asupra unui fenomen care pentru ceilalţi avea să devină evident mult mai târziu, anume că la Sciascia stilul se instituie ca singura formă posibilă de optimism şi de mântuire a întunecimii gândirii, ca singura speranţă de a pune ordine într-o lume rău alcătuită.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 3, martie 2017, anul VII)