Sciascia între ştiinţă şi etică: „Dispariţia lui Majorana”

În 1975, an în care Sciascia se angajează cu o rară încredere – ce nu va dura – în viaţa politică, îi apare la editura Einaudi un alt roman-anchetă (despre caracteristicile genului am vorbit în nr. anterior), scris într-o anume circumstanţă: „după ce mi s-a întîmplat să aud un fizician vorbind cu satisfacţie, ba chiar cu entuziasm, despre participarea sa la construirea bombelor care distruseseră Hiroshima şi Nagasaki. Aşadar, din indignare: şi între document şi imaginaţie – documentele ajutându-mă să demonstrez ipotezele imaginaţiei – am făcut din Majorana simbolul omului de ştiinţă care refuză să se îndrepte spre acea perspectivă a morţii spre care – puţin zis cu dezinvoltură – se îndreptaseră alţii”.

Romanul este Dispariţia lui Majorana. Ettore Majorana a fost un tânăr şi genial fizician sicilian care în anii ’30 a lucrat în celebra echipă de cercetători ai lui Enrico Fermi, cunoscută – graţie unui film de după război – ca „Băieţii din strada Panisperna”, care studiau posibilitatea fisiunii nucleare; a devenit apoi profesor de fizică la Universitatea din Neapole pentru ca la doar 32 de ani să dispară misterios la 26 martie 1938 – adică puţin înainte de începutul războiului care avea să se încheie cu bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki. Deşi ancheta este urmărită cu interes de Mussolini însuşi precum şi de Giovanni Gentile, marele filosof, fost ministru al instrucţiunii publice, poliţia încheie repede cercetările, verdictul fiind sinuciderea ca urmare a unei accentuate nevroze. O sinucidere fără cadavru, fără dovezi, fără motivaţie. Această dispariţie era deci, şi este şi astăzi, un mister. Or tocmai misterul îl incită pe Sciascia să înceapă propria cercetare şi să caute sensul unei asemenea dispariţii.

Sciascia procedează cu acurateţea ce-i este caracteristică: reuşeşte să strângă laolaltă scrisorile, fotografiile şi alte mărturii de familie puse la dispoziţie de sora fizicianului, puţinele documente publice aflate în arhivele universităţilor, biografia publicată de Accademia Nazionale dei Lincei, mărturiile cunoscuţilor şi scrierile ştiinţifice ale savantului. El studiază aceste documente cu intuiţia şi experienţa sa de detectiv, adică depistând micile gesturi, micile amănunte, înţelesul ascuns printre rânduri, într-un cuvânt acele „fapte larvale”, „obscure epifanii”, pe care le opune „istoriei scrise şi limpezi pe care toţi o cunoaştem, sau ne amăgim că o cunoaştem”. Mai mult, încearcă să intre în pielea personajului ca să înţeleagă cum ar fi acţionat dacă ar fi fost el. Din această minuţioasă reconstituire a psihologiei şi a gândirii lui Majorana, Sciascia ajunge să elaboreze o ipoteză tulburătoare, care, printre altele, a declanşat o polemică aprinsă cu foştii „băieţi din strada Panisperna”. 

Tânărul fizician era indubitabil un geniu – o spun declaraţiile lui Fermi, ale celorlalţi savanţi care l-au cunoscut, o dovedeşte centrul de cercetări din Erice (Sicilia) care îi poartă numele (cunoscut internaţional sub sigla ILSEAT, adică International Laboratory for Science Engineering and Advanced Technology, faimoasă organizaţie ştiinţifică dedicată studierii urgenţelor planetare, care cuprinde 123 de şcoli postuniversitare din toate domeniile ştiinţei). Convingerea că genialele intuiţii ale lui Majorana nu priveau numai anume ipoteze ştiinţifice, ci şi o viziune globală şi prin urmare filozofică asupra realităţii şi cunoaşterii omeneşti, de altminteri împărtăşită şi de fizicianul Erasmo Recami, era pentru Sciascia o certitudine. Dar Sciascia adaugă acestei convingeri o ipoteză privitoare la o caracteristică nedemonstrabilă a acestui geniu şi asupra ei îşi întemeiază interpretarea misterului.

„Între grupul «băieţilor din strada Panisperna» şi el era o diferenţă profundă: aceea că Fermi  şi «băieţii» căutau, în vreme ce el pur şi simplu găsea. Pentru aceia ştiinţa era un act de voinţă, pentru el era un dar de la natură. Aceia o iubeau, vroiau să ajungă la ea şi s-o posede; Majorana, poate fără s-o iubească, o purta în el aşa cum se poartă un prunc. Pentru Fermi şi grupul său ea era o taină aflată în afara lor – care trebuia ochită, dezghiocată, dezvelită. Pentru Majorana, în schimb, era o taină aflată înăuntrul său, în miezul fiinţei lui; o taină de care nu putea fugi, căci fuga de ea ar fi însemnat fuga de viaţă, fuga vieţii. La geniul precoce – aşa cum era Majorana – viaţa are un soi de măsură de netrecut: în timp, în lucrare. […] el nedesluşit simte în fiece lucru pe care îl descoperă, în orice lucru pe care îl scoate la lumină, cum se apropie de moarte; simte că «descoperirea», deplina revelaţie dăruită de natură despre un mister al ei, va fi moartea”.

Această caracterizare îl conduce pe Sciascia la două concluzii: aceea că pentru Majorana devine la un moment dat limpede că pentru a-şi ocoli moartea trebuie să-şi ocolească destinul de geniu al ştiinţei; a doua, că în virtutea aceluiaşi tip de geniu, Majorana intuieşte ceea ce nimeni la acea oră, în 1938, nu intuia încă, anume posibilitatea şi, mai mult, inexorabilitatea construirii bombei atomice. Cu alte cuvinte Majorana ar fi anticipat nu doar direcţia în care se îndrepta ştiinţa, o direcţie malefică şi apocaliptică, ci şi faptul că această direcţie era inexorabilă; că odată declanşat, procesul cunoaşterii ştiinţifice ar avea un drum propriu asupra căruia oamenii par a nu mai avea putere. Plecând de la toate aceste premise, Sciascia propune ipoteza că Majorana nu s-a sinucis, ci, refuzând să contribuie la armagedonul care se prefigura, a fugit de ştiinţă şi de propria-i moarte, retrăgându-se, neştiut de nimeni, într-o mânăstire. Această ipoteză odată formulată, este susţinută de Sciascia prin numeroase dovezi concrete, ce-i drept greu de combătut şi pe care nu le mai enunţ. De altminteri, acelaşi Erasmo Recami ajunsese la o concluzie similară, cu diferenţa că îl credea pe Majorana fugit în Argentina.

Am pomenit într-altă parte amănuntele polemicii stârnite de interpretarea lui Sciascia şi fascinantele legături mentale pe care Sciascia le stabileşte între personajul său şi lecturile lui predilecte, Pirandello şi Shakespeare, care îl conduc pe autorul nostru chiar la identificarea mânăstirii în cauză. Ce mă interesează să subliniez aici este că Sciascia nu conduce discuţia la nivel epistemologic ci moral: ceea ce îl făcea pe Theodor Adorno să afirme că după Auschwitz nu se mai pot scrie poezii de dragoste îl face pe Sciascia să sugereze că după Hiroshima nu se mai poate face cercetare ştiinţifică moral şi politic neutră. Dar miezul problemei era însă un altul, acela care îi iritase, de fapt, pe nu puţinii fizicieni: imaginând că Majorana s-ar fi retras din proprie voinţă la o mânăstire, Sciascia avansa idee că mersul ştiinţei către bomba de la Hiroshima nu era de fapt inexorabil şi că oamenii de ştiinţă, de-ar fi vrut, ar fi putut să deturneze acea cercetare ştiinţifică. Aici, ca în toate romanele lui Sciascia, apare problema responsabilităţii individuale. Iritarea fizicienilor venea tocmai din recunoaşterea tacită a „băieţilor din strada Panisperna” şi a lui Fermi însuşi, că ei purtau într-adevăr o vină care nu putea fi ştearsă de faptul că până la urmă, şi nu din raţiuni etice, trecuseră din tabăra „răilor” în cea a „bunilor” (etichetă pe care o confirmă doar victoria militară). Iar la acuzaţia fizicienilor că, de fapt, Sciascia „nu face altceva decât literatură”, adică ficţiune, aş răspunde doar atât: că pentru Sciascia adevărul nu e o simplă oglindire a realităţii, ci e o reconstrucţie a ei cu ajutorul inteligenţei şi moralei, iar în această perspectivă (o spune chiar el), „cea mai absolută formă pe care o poate îmbrăca adevărul este literatura”. Este tot una cu a spune că „adevărul absolut” despre dispariţia lui Majorana este putinţa şi datoria oamenilor de ştiinţă de a evita o anume orientare a ştiinţei dacă ea se anunţă a fi malefică.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 5, mai 2017, anul VII)