„Pornosîmbăta de la «Splendor»”. Umor garantat Stefano Benni

Publicăm două proze în stilul caracteristic lui Stefano Benni, cu traducerea lui Laszlo Alexandru.


Pornosîmbăta de la „Splendor”

Şi eu mi-s din Nebuneşti, un sat mititel care odinioară era şi mai mic. Pe atunci eram tînăr şi erau alte vremuri. În satul nostru lucrurile cele mai păcătoase erau calendarele de la frizer şi de la mecanic. Unele erau celebre, cum e calendarul pentru cauciucuri Fazioli, în care miss Ianuarie avea un bikini din lanţuri antiderapante, iar miss Iulie se bronza ungîndu-se cu ulei de frînă. Noi, băieţii, mergeam pe rînd în atelierul mecanicului să le vedem şi era o înghesuială ca la Luvru. Odată, cînd un reprezentant a adus de la Roma faimoasa poză a lui Marylin goală pe o bucată de catifea, s-au irosit în zonă şase sute de ore de muncă şi a trebuit s-o rupă în patru pentru a satisface atîtea cereri.
Lucrurile au continuat tot aşa pînă cînd s-a deschis la Nebuneşti primul local într-adevăr modern şi lipsit de prejudecăţi, cinematograful „Splendor”.
Pe dinafară nu arăta nu ştiu cum: intrarea parcă era cabinetul unui dentist, casa de bilete era o masă de bucătărie, iar barul era mereu deschis, în sensul că dacă din geam cereai o bere de la barul de peste drum, ţi-o aruncau îndată. Interiorul, opera geometrului Portogalli, era în schimb de un gust rafinat. Pe lîngă scaunele de un delicat verde de culoarea broaştei şi pardoseala din plăci de marmură, deosebit de frumos era tavanul. Geometrul, după ce auzise vorbindu-se de „luminile roşii ale rampei”, spînzurase acolo douăzeci şi opt de globuri monstruoase şi purpurii, unul lîngă celălalt, într-o structură imitînd lanţul molecular. Însă aceste globuri nu ardeau niciodată mai mult de trei deodată, şi aproape la fiecare proiecţie un glob începea să se înfierbînte şi pocnea, acoperind sonorul, iar atunci mascota striga „fereşte bila!” şi toţi îşi găseau adăpost pe sub scaune.
Am spus „mascota”. Într-adevăr, patronul sălii, aflînd că orice cinema care se respectă are o mascotă, îşi îmbrăcase fiul de doisprezece ani în Zorro. Zorro îi ajuta pe oameni să-şi găsească locul şi-i invita să nu se descalţe, cel puţin la seria întîi.
Primul program de la cinema „Splendor” a fost variat, trebuind să mulţumească pe toată lumea. Primul afiş era scris în întregime de mînă şi, dacă-mi amintesc bine, cuprindea următoarele:
Duminică – Filmul Scurtă întîlnire cu Trevor Ovard şi Celia Gionson. Sentimental american pentru toţi.
Luni – Misiune disperată – cu Gary Cooper – Război, acţiune şi bombardamente pentru cine nu s-a săturat de ele.
Marţi – Cei şapte samurai – Pentru persoane de o anumită cultură.
Miercuri – Odihnă.
Joi – Bambi – de Walt Disney – O delicată poveste pentru cei mari şi cei mici.
Vineri – Maciste contra Minotaurului – cu Maciste. Pentru toţi.
Sîmbătă – Jocuri secrete cu fetiţe grozave – de Adults Only – interzis spectatorilor sub 16 ani.
Apariţia afişului a suscitat comentarii multe şi diverse. Bigoţii din sat au zis că am ajuns o sucursală a Sodomei, despre care cei mai mulţi dintre noi credeau că e în provincia Parma. Proprietara barului, Rita zisă Ritona, lider de opinie al femeilor, a obiectat că „ori e vorba de nişte fetiţe, ori se petrec jocuri secrete”, ea nu era moralistă dar zicea asta numai „pentru un plus de precizie”.
Mulţi au întrebat cine e Adults Only şi patronul sălii a răspuns că e un regizor american specializat în filme porno şi că numele lui e pe multe pelicule.
Dante, agentul comercial, s-a certat cu geometrul în legătură cu numele englezeşti, mai ales dacă Gary Cooper se pronunţă Coper sau Cuper.
- Prostule, zicea geometrul, nu ştii că doi de o se pronunţă „u”?
- A, da? – răspunse Dante – dar tu cum zici, cooperativă sau cuperativă?
Şi el a avut dreptate.
Debutul cu filmul sentimental american a avut un mare succes, dar fiindcă au venit toate babele surde din sat, din cînd în cînd se ridica una în picioare şi zicea: - N-am înţeles ce-au spus, daţi vă rog înapoi. – Şi operatorul trebuia să repete scena. Aşa, Scurtă întîlnire a durat exact cinci ore şi jumătate.
Şi cu Misiune disperată au fost cîteva probleme. Trebuie să ştiţi că pe atunci era imposibil să apară pe ecran un avion, fără ca toţi să încerce să-l doboare cu gura. Cei mai grozavi creatori de zgomote în cinema erau cei trei fraţi Miti, care erau în stare să emită orice sunet, de la secerătoare la coropişniţă. De aceea, îndată ce a apărut pe ecran escadrila japoneză, din sală a pornit o contraofensivă care a cutremurat tavanul şi a spart patru globuri.
Au început să zboare sticlele şi pantofii, iar cînd a apărut amiralul Yamamoto, din ultimul rînd s-a ridicat în picioare Bigattone, fost partizan, şi a tras o lungă rafală în ecran. La ieşire cînd întreba cineva cum s-a terminat filmul, publicul răspundea în cor „Nu ştiu, dar noi am cîştigat”.
La filmul de marţi era un public amestecat. Intelectualii din zonă, dar şi mulţi cîrnăţari şi comercianţi, fiindcă se răspîndise zvonul că filmul se numeşte „cei şapte s-au murat”, viaţă, iubire şi moarte în lumea sordidă a mezelarilor.
Cînd Bigattone i-a văzut iarăşi pe japonezi, s-a plîns că n-a fost anunţat să-şi aducă flinta. La început ruptura în sală a fost netă. Din rîndul cîrnăţarilor zburau sunete dubioase de dispreţ, iar din cel al intelectualilor strigăte mînioase de „gura!”. Apoi, încet încet, filmul i-a cucerit pe toţi. S-a sfîrşit cu publicul în picioare, învîrtind scaunele şi îndemnîndu-l pe Toshiro Mifune. Au urmat două luni de japonezizare a zonei. De fiecare dată cînd mergeai să cumperi o sută de grame de salam, vînzătorii de mezeluri dădeau spectacole de spadă cu răcnete şi era unul, Maramotti, care şi-a schimbat numele în Maramoto şi şi-a obligat nevasta să mănînce mămăligă cu beţişoarele.
Odihnă a fost un mare succes, pentru că vreo treizeci de persoane au plătit biletul şi s-au dus înăuntru să doarmă.
Joi, la Bambi, s-au vîndut şaizeci de bilete şi trei sute de îngheţate.
Vineri, pentru Maciste, se cumpăraseră toate biletele. Cineva venise de-a dreptul îmbrăcat în Maciste, adică fără maiou. Transpiram ca nişte animale, pentru că era vorba de o adevărată participare şi de fiecare dată cînd Maciste ridica măciuca, se auzea răcnetul „Dă-i! Omoară-l!”, iar cînd împingea o stîncă, jumătate de sală se scula în picioare, îşi încorda muşchii şi din solidaritate ridica în aer care un scaun, care nevasta. La sfîrşitul seriei întîi mulţi nu mai puteau de dureri de şale şi încă mai trebuia să înfruntăm Minotaurul.
Seria a doua a început cu dansul din buric executat de balerina sud-americană Chelo Alonso, o artistă foarte îndrăgită pe la noi. Scena a fost subliniată de şuiere entuziaste şi încercări de imitare din partea doamnelor prezente, care însă, avînd o circumferinţă mult mai mare decît a artistei, au buimăcit cu lovituri de fund pe diverşi spectatori.
La scena cea mai importantă, intrarea în peştera Minotaurului, nu se mai auzea nici musca. Dar cînd a apărut monstrul a fost totuşi oarecare dezamăgire. Unul zicea că seamănă cu vaca lui Alfredo, altul cu Alfredo însuşi. Mai ales nu eram de acord cum să-l lichidăm. Unii propuneau sulfatul de cupru, alţii o undiţă mare cu momeală de porumb. Cînd Maciste l-a făcut zob cu măciuca, a fost îndelung fluierat pentru că nu aşa se omoară un biet animal.
Filmul se termina cu Maciste care se îndepărta călare, pronunţînd faimoasa frază: „Oriunde cel slab este strivit de cel puternic eu voi fi prezent”. Ceea ce a provocat zece minute de aplauze şi celebrul comentariu al lui Bigattone: „Atunci ai ce umbla, Maciste”.
Apoi a sosit ziua fatală: pornosîmbăta care a schimbat soarta sătucului nostru. La ora două după-masa deja vreo cincizeci de bărbaţi se învîrteau prin preajma cinematografului unde urma să ruleze Jocuri secrete cu fetiţe grozave.
Unii purtau eşarfe pînă pe nas, deşi eram în plină lună mai. Jumătate din ei au fost capturaţi şi duşi acasă de consoarte. Altor nouă le-a lipsit curajul şi ajunşi la casierie s-au răzgîndit şi au spus: - Nu l-aţi văzut cumva pe Enea, că aveam întîlnire cu el aici, în faţă? – şi au rupt-o la fugă. Încît atunci cînd Enea Baruzzi a intrat primul în cinema, a fost întrebat cum de nu i-i ruşine să-şi lase toţi prietenii să-l aştepte? După ce Enea a spart gheaţa, a intrat o mînă de curajoşi: eu, Bigattone, Ettore, Dante, instalatorul Cîrtiţă, geometrul Portogalli, fraţii Miti, Spiedino, moş Celso şi, ultima, vînzătoarea de ziare Iris cu fiul Cesarino, fiindcă era convinsă că se dă iar Bambi şi nimeni n-a avut curajul să-i spună adevărul.
S-a aşternut întunericul în sală şi, încă de la prima scenă, faimosul duet dintre instalator şi chelneriţă, au curs comentariile. Instalatorul Cîrtiţă a obiectat că în film colegul lui avea o cheie engleză defectă, dar ceilalţi l-au potolit. Cu toţii ne-am sculat în picioare şi am început să ne exprimăm aprecierile cu gîfîieli şi fluierături răsunătoare. Enea s-a plîns că interpretul masculin îl acoperă mereu pe interpretul feminin şi urla: „Fugi de-acolo, dă-te să vedem şi noi!”. Moş Celso, care văzuse ultima coapsă în 1936 şi nici măcar nu-şi mai amintea dacă era de curcan, a rămas cu gura căscată şi cu mîna în buzunar, în ziua aceea şi-n următorii şaisprezece ani. Dante, agentul comercial, făcea pe cunoscătorul şi zicea că la Roma vezi chestii d-astea pe stradă în fiecare seară. Cea mai în dificultate era desigur Iris, pe care Cesarino o-ntreba mereu dacă asta-i chiar Bambi.
- Cum să nu – răspundea mama.
- Dar unde-i?
- Acuma vine.
Şocul a fost aşa de puternic încît Cesarino şi astăzi, cînd are patruzeci de ani, de fiecare dată cînd se culcă cu nevasta, lasă uşa deschisă fiindcă, zice, poate că vine Bambi.
S-a terminat seria întîi, semnalată de o ploaie deasă de beri de la fereastra barului de vizavi. Cînd a început seria a doua, din sală s-au auzit urlete inumane şi aplauze. S-a adunat ceva lume în stradă şi Ritona, de la bar, a comentat că după scandalul dinăuntru probabil că e un film grozav. Şi puţin mai tîrziu ea şi alte patru prietene au intrat în sală. După un minut, de la geam le-au făcut semne şi celorlalţi să vină imediat, pentru că era ceva nemaipomenit. Şi au intrat bătrînii şi bătrînele şi copiii, încît notarul şi croitoreasa democrat-creştină s-au dus să cheme preotul.
- Don Calimero – strigară – Sodoma şi Gomora! Tot satul s-a dus să vadă filmul porcografic. Au intrat pînă şi femeile şi minorii!
Don Calimero a fugit într-un suflet pînă la „Splendor” şi a auzit cu oroare dinăuntru un cor de fluierături, urlete şi exclamaţii de încurajare „Aşa, aşa, dă-i bătaie că-i bine aşa!”.
- Doamne Dumnezeule, în ce hal a ajuns parohia mea – s-a gîndit, s-a întors în fugă la biserică, a luat cădelniţa cea mai grea pe care o avea şi s-a dus iute să evacueze sala cu gaze lacrimogene.
A apărut în uşa cinematografului, învîrtind sfîntul instrument şi strigînd:
- Porcilor, nu vă recunosc! Afară cu toţii de-aici! Nu voi permite în parohia mea acest josnic spectacol de funduri şi coapse şi…
Deodată, don Calimero a amuţit uitîndu-se la ecran. Din verde s-a făcut alb, apoi roşu congestionat. O expresie de încîntare i s-a aşternut pe chip. Apoi a răcnit cît l-a ţinut gura:
- Haide Coppiiiiiiiii!
S-a întîmplat că, din greşeală, operatorul proiectase în locul seriei a doua jurnalul de cinema cu victoria lui Coppi în turul Italiei. L-am pus să ni-l mai proiecteze de trei ori şi încă de şase ori sosirea la Stelvio.
A doua zi acesta a fost comentariul:
„Coppi e mare de tot. Închipuie-ţi, în prima serie fute o oră întreagă, apoi sare pe bicicletă şi cîştigă cursa”.



Matu-Maloa


Să beau doar apă sărată o mie de ani, să nu mai văd puntea unui vapor şi să mor căzînd dintr-un balansoar, dacă ceea ce vă voi povesti nu e adevărat, pe cît e de adevărat că mă numesc Jim Guinea.
Vă jur pe coarnele diavolului: în patruzeci de ani de cînd navighez n-am mai văzut aşa ceva, ce i s-a întîmplat căpitanului Charlemont.

Cu ani în urmă mă aflam în portul Cape Heat, în Africa de Sud. Eram după o îmbarcare foarte agitată, pe o balenieră americană, Holy Moses. Un an de furtuni, oameni la apă şi balene ticăloase ca nişte predicatori. În plus pierdusem o ureche, în urma unor discuţii tranşante cu un nostrom. Am mers de aceea la un chinez care avea tot portul în mînă, cerîndu-i o îmbarcare mai liniştită.
- Am una unde o să-ţi meargă strună, Guinea – mi-a spus chinezul rîzînd – dar va trebui să-ţi cumperi un costum nou.
Mi-a explicat totul. Nava care se pregătea de plecare era Fidele, o goeletă nouă, strălucitoare, o bijuterie de ambarcaţiune. Transporta plante rare şi animale pentru grădinile zoologice. O comanda un nobil englez, căpitanul Charlemont. Un căpitan ciudat, după cum zicea chinezul. Ducea cu el în toate călătoriile o garderobă completă. Cabina lui era, după spusele celor care au văzut-o, mai frumoasă decît a amiralului Queiray, cu stofe preţioase, tablouri de autor şi două statui ale lui Neptun, din abanos polinezian, care constituiau stîlpii patului cu baldachin.
Întreaga navă era construită din lemn preţios şi nu avea o traversă, un cui, o ţeavă care să nu fie strălucitoare. Bucătarul era francez, ofiţerii secunzi erau aleşi dintre vlăstarele cele mai nobile ale Marinei Regale şi plata pentru marinari era de trei sute de guinee la îmbarcare, dublul faţă de normal. Dar atîta lux nu era de nasul oricui: căpitanul căuta marinari demni de Fidele. Îi voia înalţi, cu înfăţişarea mîndră şi elegantă. Echipajul lui trebuia să semene mai mult cu un regiment englez decît cu acele adunături de derbedei pe care porturile tropicale le cunosc atît de bine.
- Pentru trei sute de zurgălăi – i-am spus chinezului – sînt gata să iau lecţii de bune maniere şi să dorm lîngă un butoi de rom, fără să mă ating de el.
Aşa că m-am dus la un frizer care m-a scalpat de barba de şase luni, mi-am legat părul într-o codiţă cu o sfoară galbenă şi mi-am ascuns urechea mutilată sub o beretă de lînă. În noaptea aceea m-am întîlnit cu doi negustori francezi şi, cu vîrful cuţitului la gît, l-m rugat politicos pe unul să-mi împrumute nădragii, iar pe celălalt – vestonul. Nu m-am uitat în oglindă, a doua zi dimineaţa, înainte de a merge la mol. Dar probabil că arătam cu adevărat grozav, fiindcă toţi îşi dădeau coate şi se întorceau să se uite după mine. Cînd am ajuns la coada pentru îmbarcare, am tresărit: chiar în faţa mea erau doi foşti colegi de pe balenieră. Se numeau Buck Shan şi Victor Fernandez şi vă asigur că ar fi putut jefui pe oricine doar ridicînd din sprîncene, aşa mutre de bandiţi aveau.
Încercaseră şi ei să-şi îmbunătăţească aspectul. Buck Shan, un negru înalt de aproape doi metri, îşi făcuse rost de un ţilindru cenuşiu şi de o manta largă, albastră, care-i venea cu greu pînă pe la jumătatea coapsei. Fernandez şterpelise nişte cizme de militar şi o jiletcă de piele cu arabescuri, peste o cămaşă care la naştere probabil că fusese de mătase albă. Trăgeau din pipă mulţumiţi şi scuipau pe jos ca nişte adevăraţi gentlemeni. Îndată ce m-au văzut au izbucnit în rîs, aproape la fel de tare cum am rîs eu văzîndu-i pe ei. Ehei, băieţi, ce nu face omul pentru trei sute de guinee!
Am aşteptat un pic să înaintăm cu rîndul şi, după mutrele plouate pe care le vedeam că se întorc, am înţeles că într-adevăr căpitanul e foarte exigent. A venit în sfîrşit rîndul nostru şi iată-l pe căpitanul Charlemont, între doi ofiţeri piperniciţi şi strălucind îmbrăcaţi în atlaz, ca nişte colibri. Căpitanul, în schimb, părea o focă mare, îmbrăcat în haine negre de piele, o pălărie cu pană verde şi mănuşi pînă la coate. Era alb la faţă ca unul ce s-a înecat, cu păr lung şi blond, mustaţă subţire şi îngrijită şi un cioc în formă de virgulă, aşa de bine sculptat încît îţi venea să-ţi spînzuri jacheta de el. Parcă era un tablou dintr-un muzeu, cum am văzut o dată unul în Cuba. Ne scria numele fluturînd o pană de gîscă în registrul de bord şi din cînd în cînd priza tutun dintr-o tabacheră de stridie Katan. Iată cum arăta un nobil englez!
Primul dintre noi care s-a prezentat în faţa Domniei Sale a fost Fernandez.
- Numele? – a întrebat căpitanul.
- Victor Hemanuel Fernandez.
- Domnule…
- A, nu, n-ar fi rău să fiu domn, da-s numai un biet marinar.
Rîsete printre ofiţerii colibri.
- Căpitanul – explică unul dintre ei – vrea să spună că trebuie să ne zici domnule, cap pătrat…
- Da, să trăiţi, domnule cappătrat.
Fernandez nu era un specialist în bune maniere, dar era isteţ.
Căpitanul Charlemont l-a privit de sus pînă jos şi apoi l-a întrebat:
- Care a fost ultima ta îmbarcare, marinar?
- Pe Holy Moses, domnule. O balenieră, domnule…
- Şi ce munceai acolo?
- Eu tai, domnule.
- În ce sens?
- În sensul, domnule, că cînd balena îi prinsă şi trasă la bord, domnule, îi băgăm un fierăstrău mişto în gaura curului, domnule, şi-i scoatem inima şi măruntaiele, domnule, pînă cînd o facem toată ulei şi friptură, domnule.
Un frumos limbaj colorat, la gentlemanul Fernandez. Charlemont a strîmbat puţin din sprîncenele bine desenate şi a început să-l măsoare din ochi pe parlagiu.
- Nu cumva eşti tatuat? Nu vreau marinari decoraţi cu scîrboşenii în echipajul meu…
- Vai, nu, domnule, adică numai cîte ceva, domnule, pe ici, pe colo.
- Dezbracă-te şi arată-ne.
Fernandez şi-a scos cămaşa cu un suspin. Pe torace avea o sirenă cu două ţîţe imense, gata de abordaj, pe un braţ un zmeu cu trei capete, care pe fiecare gură scuipa înjurături în chineză, malaeză şi malgaşă, pe celălalt braţ un şir de Mary Ellen şi Mary Ann cu inimioare străpunse şi, în încheiere, mai jos, o balenă cu buricul lui ca ochi.
- Respins. Următorul – a spus căpitanul.
Fernandez n-a căzut în disperare, i-a şparlit tabachera şi a dispărut.
Iată-l pe gentlemanul Buck Shan.
- Numele?
- Buckingham Shan, domnule.
- Ultima îmbarcare?
- Şi eu pe Holy Moses, domnule.
- Şi ce făceai acolo?
- Eram pescar cu harponul. Cînd balena se nimerea la ţanc, eu îmi făceam datoria, domnule, şi îi băgam harponul exact acolo unde mi se poruncea, domnule.
Cînd Buck vrea, e un adevărat dandy.
- Şi ce mai ştii să faci pe o navă?
- Tot ce ştie şi diavolul, domnule, adică toate muncile mici şi mari care mi se poruncesc, domnule, dacă trebuie spălată puntea, atunci e bine, dacă trebuie cineva să urce în gabie sau să gătească, Buck nu se dă înapoi, dacă trebuie să stau la timonă, iată-mă-s, dacă mi se porunceşte…
- Am înţeles, am înţeles – a spus Charlemont. L-am auzit şoptind cu primul ofiţer: are un fizic plăcut, îmbrăcat şi pieptănat va face o figură bună.
- Admis – a spus în sfîrşit Charlemont.
- Vă mulţumesc, domnule – a spus Buck şi, trecînd pe lîngă mine, mi-a dat cu tifla. Era rîndul meu.
- Numele tău, marinar?
- Jim Guinea, domnule.
- Ciudat nume…
- Sînt orfan, domnule… Nu mi-am cunoscut nici tatăl, nici mama… dar m-am născut în Guinea şi asta e tot ce ştiu, domnule.
- Nu pretindem să avem viconţi printre marinari, dar măcar… mă rog… ia să vedem… ultima îmbarcare? Să nu-mi spui că şi tu…
- Aţi ghicit, domnule.
- Şi tu pescar cu harponul, pun pariu… dar n-o să mergem după balene cu Fidele… şi-mi închipui că nu ştii să faci altceva decît să-ţi mînuieşti instrumentul…
Rîsete printre filfizoni. Dar ce fel de oameni sînt ăştia? Mă hotărăsc să joc totul pe o singură carte.
- Eu mă pricep la plante şi animale, domnule căpitan.
- Spui adevărul?
- M-a crescut un vrăjitor din tribul Anamande, care m-a învăţat tot ce ştia…
- Mda… asta ar schimba lucrurile… dar nu ştiu dacă pot să te cred.
- Pana pe care o aveţi la pălărie este de ororoko, domnule… o pasăre care face ouă doar o dată la şapte ani.
Charlemont şi filfizonii se consultară şi căzură de acord. Admis! Da, chiar că sînt proşti. Cineva nu poate să navigheze printre insulele din Pacific fără să fi văzut vreodată o pană de ororoko. În ce priveşte ouăle tot la şapte ani, mde, am încercat şi eu marea cu degetul şi mi-a reuşit figura. Să mă ia dracu’ dacă am habar cîte ouă face pasărea aia afurisită!
Am plecat într-o dimineaţă de iunie. Eram strînşi pe punte. Căpitanul ne pusese să ne bărbierim şi să ne pieptănăm. Aveam chipiuri şi cizme noi şi o jachetă albastră cu inscripţia galbenă Fidele. Niciodată nu s-a mai văzut aşa o porcărie pe o corabie, iar pe bănci marinarii se tăvăleau de rîs şi ne făceau bezele. Ce ruşine! Dar pentru trei sute de guinee mă îmbrac şi-n fazan!
Căpitanul Charlemont s-a prezentat în uniformă de gală, cu medalii şi o spadă imensă de tăiat varza. Ne-a controlat unul cîte unul, aranjîndu-ne guleraşele şi nasturii. Ca o dădacă! Apoi s-a aşezat într-un mic fotoliu, cu o poză studiată, cu cotul sprijinit de o cravaşă de narval.
- Marinari – ne-a spus – ştiu că sînteţi obişnuiţi cu disciplina. Dar ceea ce vă cer eu pe această navă nu e doar disciplina… e stilul! Vreau să vă văd întotdeauna impecabili, chiar şi în furtună. Nu există ocean care să-l facă pe un bărbat să uite că este un gentleman! Fidele este cea mai frumoasă corabie a companiei Smithson. E cunoscută în toate porturile lumii pentru eleganţa sa, iar noi vom menţine înaltul său prestigiu. Transportăm plante şi animale rare pentru grădina botanică din Londra. E inutil să vă spun că toate acestea pretind o delicateţe şi o grijă cu totul diferite de cele necesare pentru a spinteca o balenă. Va trebui, de aceea, să fiţi demni de Fidele. Şi va fi vai de voi dacă vă vor veni în minte obiceiurile voastre marinăreşti, certurile, înjurăturile şi glumele obscene. Atîta am avut de spus! Şi acum, să plecăm. Pentru gloria lui Fidele şi pentru trei sute de guinee.
Aluzia la răsplată a înseninat cu greu mutrele îmbufnate. Vlăjganii care trecuseră prin furtuni şi abordaje, cu un cuţit într-o mînă şi cu cealaltă agăţată de sarturi, erau desigur prea puţin entuziasmaţi la ideea de a călători într-un „salon englezesc”.
Am hotărît să nu-l luăm în serios. Pe punte se auzeau discursuri de acest tip:
- Binevoiţi, rogu-vă, gentleman Shan, să vă înălţaţi piciorongul de urangutan de pe fungă, pentru a putea domnia mea să ridice vela!
- Dar vă rog, gentleman Guinea, lua-v-ar naiba, cu toată politeţea domniei voastre.
- Binevoiţi, rogu-vă, gentleman Macaulay, în pizda mamii dumneavoastră, şi nu vă mai scuipaţi balele scîrboase şi pline de tutun contra vîntului, ca să-mi jegoşiţi uniforma! Deoarece, dacă nu încetaţi, mîna mea preastimabilă îi va zbura domniei voastre toţi dinţii din gură…
- În acest caz, nobile domn, nimic nu mă va împiedica să încerc rezistenţa acestei splendide tinete cu căcat, izbind-o de respectabila dumneavoastră căpăţînă de ticălos.
Astfel a ieşit Fidele din port, îndreptîndu-se spre aventură. Încă nu părăsiserăm golful, cînd pe coverta inferioară şi-a făcut apariţia un bărbat cu ochii mari şi holbaţi, îmbrăcat în negru. Foarte politicos, ni s-a prezentat fiecăruia pe rînd. A spus că se numeşte profesorul Gwiskard, că este specialistul consilier al expediţiei şi că suferă groaznic de rău de mare. Pentru ochii holbaţi şi culoarea sa verde a fost pe dată poreclit „Şopîrla”. Şi cu această ultimă surpriză, ne-am avîntat în larg în timp ce Charlemont se precipita spre pupă ca să-şi bea ceaiul.
- Deh! a suspinat filosoful de bord, olandezul Huysmans – să nu cădem în disperare. Nu arată, dar poate că e un bun căpitan.

Huysmans se amăgea. După puţine zile de navigaţie, noi, marinarii, ne întrebam cine naiba l-a învăţat pe căpitanul Charlemont să conducă o navă. Parcă se temea să n-o obosească. Naviga numai cu un vînt de trei-patru noduri, cu jumătate din vele strînse. Îndată ce se pornea un vînticel de mai mare dragul, ca să ne mîne din spate, o punea pe Fidele la adăpost în vreo radă şi aştepta să se potolească vîntul. Astfel, pentru a ajunge din golful Guinea în insulele Bijagos, ne-a trebuit de două ori mai mult decît în mod normal. Dar căpitanului nu părea să-i pese: singurele lui preocupări erau uniforma noastră, lustrul corabiei şi ceremoniile de înălţare a drapelului. Pentru a calcula ruta, el şi ofiţerii lui colibri pierdeau dimineţi întregi, în timp ce noi o făceam îndată, după ochi, căci oricum navigam pe lîngă coaste. Masa era decentă, serviciul comod, dar riscai mereu să fii pedepsit pentru o înjurătură sau un guler nearanjat. Un marinar grec a primit douăzeci de lovituri de bici pentru că a fost surprins întinzîndu-şi la uscat şosetele pe un sart.
În iulie am ajuns pe insulele Cabo Roto. Căpitanul Charlemont a acostat la Hugue Bay cu o manevră pe care un mus ar fi executat-o cu mai multă dibăcie. Dar coborîrea lui în uniformă de gală, cu cei doi colibri alături şi Buckingham care-i purta umbrela a rămas în legendele locale pentru ani de zile.
Insula era locuită de tribul Cabu, al cărui şef era Mahu Cabu, vechi prieten de-al meu. Eu cunoscînd limba Cabu, ne-am tocmit cu el ca să luăm nişte plante rare. Împreună cu Şopîrla, m-am dus în junglă şi ne-am pomenit în mijlocul unui adevărat paradis natural. Şopîrla îmi spunea denumirea latină a plantelor, eu îi povesteam legendele pe care le auzisem. I-am povestit că ourogoro este o plantă carnivoră, dar mănîncă numai animalele bolnave. Ca să ştie cum stau cu sănătatea, indigenii trec prin faţa plantei şi îşi apropie o mînă. Dacă ourogoro o înhaţă, e un semn rău. I-am spus că arborele de pîine dă un singur fruct pe an, dar atît de bun şi delicat, că păsările stau la coadă chiar şi o lună ca să pună ciocul pe el. Şi că hawazawai, tăiat în bucăţi şi băut pe lună plină, îl transformă pe bărbat într-un bondar. Iar wama conţine un afrodisiac atît de puternic, încît cu o singură petală dacă atingi fruntea unei femei, o transformi toată într-o izbucnire de plăceri.
Am cules cu grijă plantele în nişte vase mari şi seara a fost o cină în onoarea noastră, în cortul şefului Mahu. Noi mîncam ca sparţii.
Căpitanul Charlemont, în schimb, mofturos nevoie mare, abia gusta din mîncare şi nu părea deloc recunoscător pentru acea ospitalitate. Şeful Mahu Cabu mi-a spus să-l întreb pe căpitan unde vor ajunge plantele acelea, pe care insulă şi în care grădină. Cînd căpitanul a răspuns că vor fi închise într-o cuşcă de sticlă, şeful Mahu a fost contrariat şi a spus că vrea să rupă înţelegerea.
- Spune-i sălbaticului tău – a răspuns căpitanul – că tot ceea ce am cerut pînă acum politicos vom putea cere şi cu armele.
Bineînţeles că n-am tradus cuvintele lui dispreţuitoare, ci i-am spus lui Mahu că plantele vor fi tratate cu cea mai mare grijă şi că vor fi duse la copiii de pe insula noastră, care nu mai văzuseră niciodată aşa ceva.
Şeful Mahu a clătinat din cap neîncrezător. Apoi a vrut să ştie ce crede căpitanul, lucrurile au suflet sau nu.
Căpitanul a explicat rîzînd că în ţara lui numai oamenii au suflet, şi poate nici ei toţi.
Atunci şeful Mahu a întrebat cum poate căpitanul Charlemont să călătorească pe mare, dacă nu crede că marea are suflet.
Căpitanul a părut mai degrabă mîniat şi nu a răspuns.
- Marea are un suflet care se numeşte Matu-Maloa şi dumneavoastră îl veţi cunoaşte – a spus şeful Mahu.
- Nu vreau să mai pierd vremea cu aceşti sălbatici – a spus căpitanul şi s-a ridicat foarte nepoliticos.
Ne-am întors la navă. În timpul drumului cu şalupa, l-am auzit pe Şopîrlă criticîndu-l cu asprime pe căpitan şi pe acesta răspunzîndu-i cu mînie:
- De un lucru sînt sigur. Între cultura unui gentleman englez şi aceste legende stupide nu există nici o legătură posibilă. Singurul lucru care ne uneşte, pe această mare, este bogăţia pe care o putem scoate din ea, pentru gloria măreaţă a Angliei.
Navigaţia continua încet, iar căpitanul devenea tot mai insuportabil. Fixaţiile lui erau tot mai rele. Lustruia el însuşi în fiecare noapte alămurile de pe punte. Îndată ce vedea un pic de spumă, începea să mormăie: - Ce mare imposibilă, ce vreme infamă – de parcă valurile ar fi trebuit să joace în ritm de mazurcă pentru a o clătina agale pe frumoasa lui Fidele. A început să ne pedepsească, apoi, cu orice pretext, un nasture nelalocul lui sau o manevră executată, cum spunea el, „fără graţie”.
Eu fusesem solicitat ca ajutor pentru Şopîrlă şi stăteam adesea pe coverta inferioară, în jungla umedă ascunsă în inima navei. Încercam să îngrijim plantele, dintre care unele se stricaseră din cauza călătoriei. Chiar şi Şopîrlă era de acord că deja căpitanul era „un caz clinic”. Petrecea ore întregi jucînd şah cu cei doi colibri şi, îndată ce ruliul navei îi răsturna o piesă, năvălea pe punte şi se lega de timonier. De-acum călătoream numai pe timp frumos, cu gulerele noastre ridicole şi amidonate în căldura tropicală. Într-o seară pe cînd înaintam încetişor pe marea încinsă, Buck a spus că nu mai rezistă de plictiseală: a întins mîna după ukulele şi a început să cînte Marinarul Harcea-Parcea.

Piciorul mi-l mîncară canibalii din Hawai,
iar braţul îl lăsai la un rechin în Shanghai,
frînghia de la harpon ce’lalt picior mi-a-nhăţat,
iar un ochi mi l-a scos o bestie de pirat.

Mary, Mary, de data asta mă-ntorc pă bune,
am lipsuri la inventar, dar gîndul mi-e la tine,
o să-ţi fiu soţior, o să-mi fii nevestică,
o să mă ţii-ntr-o cutie, tocmai pă burtică.

Un piranha brazilian mi-a sfeterisit un coi,
ce’lalt în marea Japoniei mi-a rămas mai apoi,
dinţii toţi mi-au căzut şi păr demult nu mai am,
lăcustele mi-au ros urechile într-un bairam.

Mary, Mary, de data asta mă-ntorc pă bune,
am lipsuri la inventar, dar gîndul mi-e la tine,
o să-ţi fiu soţior…

Refrenul a fost întrerupt de sosirea căpitanului Charlemont, livid de furie. Înnebuniserăm de-am început să cîntăm porcăria aia pe Fidele? O navă englezească trebuia să se transforme în scenă pentru aşa nişte scîrboşenii? A pus mîna pe ukulele şi l-a făcut bucăţi, izbindu-l de perete. A zbierat că s-a săturat de indisciplina noastră şi că de-acum se va auzi în locul nostru cîntecul biciului. Stătea acolo ameninţător, cu picioarele crăcănate, cînd nava a avut un zvîcnet neaşteptat, de parcă ar fi atins un banc de nisip. Căpitanul s-a întins pe jos şi, fiindcă puntea fusese nu demult spălată cu săpun, a alunecat o jumătate de vapor ca o focă pe gheaţă.
Nimeni n-a reuşit să nu rîdă, iar hohotele noastre au fost însoţite şi de un sunet ciudat, foarte ascuţit.
Căpitanul s-a ridicat furibund şi a poruncit să-l pună în fiare, pe trei zile, pe Buckingham. A încercat să-şi reia demnitatea de comandant urlînd:
- Controlaţi cu sonda… probabil că este un banc de nisip.
- Nici un banc – a rîs Buckingham în timp ce era dus de acolo – e Matu-Maloa, domnule comandant.
- Luaţi-l pe negrul ăsta afurisit – a spus căpitanul. Am aruncat sonda. Erau şase sute de picioare pînă la fundul apei. Orice ar fi lovit nava, cu siguranţă nu era un banc de nisip.

În noaptea aceea eram de pază. Luna lumina marea la multe mile în depărtare. Era o noapte în care, cum obişnuia să spună Buckingham, „şi logodnicele urîte devin frumoase”. Sporovăiam cu Şopîrlă; în liniştea mării se auzea doar un cîntec voodoo pe care Buck îl lălăia în carcera lui.
Spre surprinderea noastră l-am văzut pe căpitanul Charlemont urcînd pe covertă. Poate nu reuşea să doarmă de cald. Era fără uniformă, cu cămaşa descheiată la piept şi părul blond ud de transpiraţie. Desigur, n-ar fi pozat astfel pentru galeria de portrete a familiei, dar multe fecioare engleze, văzîndu-l, ar fi suspinat.
Căpitanul a rămas multă vreme îngrijorat, privind marea, în timp ce vremea frumoasă îi cuprindea sufletul, ca o mlaştină caldă.
Era ora două. La o jumătate de milă spre babord, am văzut ceva ciudat. Marea se încreţise, de parcă ceva teribil ar fi înspăimîntat-o.
- Tu vezi ce văd eu? – l-am întrebat pe Huysmans.
- Văd – a zis olandezul.
- Hei, voi doi – a spus căpitanul, auzindu-ne că discutăm îngrijoraţi, – ce-i cu voi?
- Cred, domnule căpitan – am spus eu – că am zărit o balenă.
- Ha-ha – a rîs căpitanul, halal marinari! Nu sînt balene în zona asta.
De data asta avea dreptate el. Nu mai întîlnisem niciodată o balenă în zona aceea. Iar acum marea părea din nou liniştită. Dar instinctul meu de pescar cu harponul îmi spunea că este o linişte doar aparentă. Şi într-adevăr marea a început din nou să se agite şi s-a dat în lături şi chiar în faţa noastră a apărut capul lui Matu-Maloa. Era cea mai mare balenă pe care am văzut-o vreodată, de cel puţin două sute de picioare. Avea capul cenuşiu-roşiatic, plin de tăieturi şi umflături, un adevărat munte agitat, iar cu fălcile ar fi putut tăia în două nava ca o foarfecă.
Ochiul mic, la nivelul apei, a privit o clipă nava, în timp ce noi stăteam cu respiraţia tăiată. Apoi Matu-Maloa s-a întors pe o parte şi, mă credeţi sau nu, şi-a aţintit privirea asupra căpitanului Charlemont. Iar după o clipă, i-a făcut cu ochiul.
Căpitanul privea terorizat, pe rînd, la noi şi la balenă. Era clar că nu avea nici cea mai mică idee ce trebuie să facă şi, văzîndu-ne nemişcaţi, stătea şi el neclintit. Matu-Maloa l-a privit din nou, apoi a dat uşor din coadă şi l-a chemat pe căpitan. Un sunet melodios, ca al unei viori sub apă. Auzisem deseori despre vocea balenelor, dar era pentru prima oară că o ascultam.
- Ce se întîmplă, marinari? – a spus căpitanul Charlemont, trăgîndu-se înapoi către centrul vaporului.
Matu-Maloa şi-a învîrtit prin aer coada şi s-a scufundat, apoi a urcat înapoi în toată mărimea sa naturală şi a făcut un viraj foarte elegant, stropind doar cu un jet de apă nava. Apoi a început să dea din coadă şi a ieşit cu trupul din apă, ca un delfin. Parcă era o stîncă foarte înaltă, plină de alge şi zgîrieturi, cu semnele lăsate de harpoane. Văzînd aşa ceva, căpitanul a dat fuga să se încuie în cabină. Matu-Maloa şi-a încheiat îndată evoluţia şi a dispărut.
Puţin mai tîrziu ne-a convocat căpitanul. Era vizibil nervos şi îşi frămînta cravaşa de narval. Uniforma lui era cam în dezordine.
- Guinea, Huysmans – a spus – puteţi să-mi explicaţi comportamentul acelei balene? Oare voia să ne atace?
- Sigur nu – a spus Huysmans aruncîndu-mi o privire complice.
- Deci voia… să se joace.
- Într-un anumit sens.
- În ce sens…?
- Păi… dacă chiar trebuie să spun, domnule… balena era în călduri.
Căpitanul Charlemont s-a chircit.
- Vrei să spui că…
- Sigur… cunosc cîntecul de iubire al balenelor şi chiar şi acele evoluţii ale lor… aşa fac cînd sînt îndrăgostite.
- Vreţi să spuneţi… că s-a îndrăgostit de nava noastră?
Eu şi Huysmans am ezitat perplecşi.
- Cam aşa ceva… - a spus pînă la urmă Huysmans.
A urmat o lungă linişte. Apoi căpitanul a spus cu o voce subţire:
- Marinar Guinea… balena aceea e mascul sau femelă?
- Nu ştiu, domnule – i-am răspuns.

A doua zi, pe Fidele, vestea că o balenă i-a făcut cu ochiul căpitanului Charlemont şi s-a îndrăgostit de el s-a răspîndit, dacă mi-e permis un ieftin joc de cuvinte, cît ai clipi din ochi. Unii rîdeau, alţii păreau îngrijoraţi: cine cunoaşte intenţiile unei balene îndrăgostite? Însă toţi erau de acord cu un lucru: Matu-Maloa va apărea cu siguranţă din nou. Ceea ce s-a-ntîmplat spre seară.
Căpitanul, foarte nervos, venise pe covertă şi arunca ordine în toate direcţiile. Era palid, parcă nu închisese ochii toată noaptea. Chiar în timp ce striga ceva despre poziţia navei, iată că la pupa a apărut Caşalotul. Pe cap avea un panaş mare de alge verzi. Ne-a privit cu ochiul mic şi viclean şi a început să emită sunete ascuţite, mişcîndu-şi căpăţîna încoace şi încolo. Îl imita pe căpitan!
Dacă Charlemont mergea spre proră zbierînd, el făcea tot aşa. Dacă mergea spre pupă, împiedicîndu-se în corzi, şi balena se prefăcea că se împiedică în mare şi zbiera caraghios şi se învîrtea pe burtă, scuturîndu-şi panaşul de alge.
Pînă cînd căpitanul Charlemont, exasperat, s-a oprit gîfîind şi a strigat:
- Bestie afurisită… ce vrei de la mine?
Ca singur răspuns, Matu-Maloa l-a stropit cu răsuflarea sa imensă şi a început să ţipe amuzat.
Atunci căpitanul a făcut o criză de nervi, a smuls un harpon dintr-o şalupă şi l-a aruncat spre balenă. Fireşte că doar i-a zgîriat pielea groasă. Dar Matu-Maloa a părut foarte tulburată de acest gest. S-a îndepărtat în salturi mari, apoi s-a răsucit, a pornit înapoi vijelios, ţintind chiar spre navă. Am urlat cu toţii de spaimă şi unii deja întindeau mîna după şalupe. Dar la cîţiva metri de Fidele, balena s-a scufundat şi am simţit cum spinarea sa aspră a răzuit chila. Cînd a ieşit de cealaltă parte, a lansat un bocet foarte ascuţit, de îndrăgostit jignit, şi a dispărut.

În acea seară un grup de marinari ne-am sfătuit în cambuză. Buckingham spunea că sîntem în pericol: balena nu va suporta să fie refuzată. Huysmans zicea că înţelege motivele balenei, dar şi pe cele ale căpitanului: ce-ar fi trebuit să facă? S-o invite la cină? Eu am spus că niciodată, în viaţa mea de pescar de balene, n-am mai văzut aşa ceva şi deci singurul lucru de făcut era să aşteptăm.
În noaptea aceea balena s-a întors. Am auzit cu toţii serenada pe care i-o cînta căpitanului şi răcnetele acestuia, mai întîi furioase, iar apoi imploratoare.
S-a întors în fiecare noapte, continuînd să urmărească nava pe ruta către Hujangos.
Pînă cînd, într-o seară, ne-am oprit într-o radă ca să ne facem plinul cu apă dulce. Apa nu era mai adîncă de douăzeci de picioare, dar balena a venit totuşi. Botul ei era aproape lipit de navă. A cîntat pînă la ora trei, cînd căpitanul a ieşit din cabină. Eram de gardă şi am putut auzi tot ce a spus.
- Matu-Maloa – spunea încet Charlemont – încearcă să înţelegi situaţia mea: fac parte dintr-o familie engleză foarte veche şi onorabilă. Bărbaţii din familia mea s-au însurat întotdeauna şi în exclusivitate cu femei provenind măcar pe sfert din familii regale. Cum crezi că aş putea da un anunţ că m-am logodit cu o balenă? Ştiu că tu eşti regina mării. Dar lumile noastre sînt diferite. Eu nu respir sub apă. Iar tu te-ai plictisi la cricket. Te rog, lasă-mă în pace. Închipuie-ţi ce scandal ar ieşi dacă s-ar afla toate acestea la Londra…
Matu-Maloa a ascultat şi a lansat un nou strigăt de iubire pentru căpitanul său.
- Şi, mă rog, pe urmă nici măcar nu ştiu dacă eşti mascul sau femelă. Între noi o relaţie e imposibilă. Şi ca un ultim argument: eu sînt logodit.
La aceste cuvinte Matu-Maloa şi-a întrerupt cîntecul. Şi-a vîrît capul imens în apă, s-a răsucit şi a dispărut. N-am mai văzut-o.
Cu ajutorul diavolului eram deja la puţine zile de navigaţie de destinaţia noastră. Căpitanul Charlemont nu mai ieşise de sub covertă şi îi lăsase comanda lui Huysmans. Fidele călătorise repede şi noi, cei din echipaj, deja ne băteam capul cum vom cheltui cît mai rapid şi inutil cele trei sute de guinee.
Cînd se vedeau deja coastele englezeşti, căpitanul a trimis după mine. Stătea în sera plantelor, pe un scaun de răchită, în mijlocul acelei jungle umede, încărcate de aburi otrăvitori şi insecte. Nimeni n-ar fi recunoscut în el pe perfectul gentleman englez care a pornit de la Cape Heat. Avea barba lungă, părul răvăşit, şi în locul uniformei, un halat mototolit. Duhnea a rom.
- Marinar Guinea – mi-a spus – vreau să-ţi fac o propunere. Trebuie să juraţi solemn, tu şi ceilalţi marinari, că pe uscat nu veţi spune o vorbă despre ce-aţi văzut aici. Sînt gata să mai adaug o sută de guinee la plată. Dar trebuie să-i convingi pe ceilalţi să nu le scape nici măcar o aluzie la balenă.
- Cred, domnule căpitan – am spus – că o sută de guinee sînt un argument care va închide gura tuturor, pentru totdeauna.
- Deci – a spus Charlemont ridicîndu-se şovăitor – nu a existat nici o balenă sau caşalot cu voce melodioasă. A fost un delir provocat de căldură şi de noaptea tropicală. Mă duc să-mi reiau locul în lumea bună a ţării mele.
Era doar o impresie, sau pronunţînd cuvintele „lumea bună” se simţea în vocea căpitanului un uşor dezgust?

În seara sosirii noastre în portul Londra, compania Smithson organizase ceva măreţ. Erau acolo preşedintele şi vicepreşedintele, ministrul agriculturii şi toată facultatea de botanică şi zoologie a Universităţii. Şi erau doamnele lor, o fluturare nesfîrşită de rochii albe şi roz şi foşnet de umbreluţe. Pe cînd o aşteptau cu toţii pe Fidele, în realitate, se petrecuse un episod ciudat. Din mare apăruse un bărbat complet îmbrăcat, cu o gardenie la butonieră. Se căţărase pe mol, refuzase orice ajutor şi se îndepărtase în fugă, de parcă s-ar fi temut de un pericol iminent. Dar atmosfera de sărbătoare a fost pe dată refăcută de orchestra care cînta „Thanks for the Beautiful Roses”. Un pluton de gardă, ales pe sprînceană, se topea marţial la soare. Printre cei prezenţi, tatăl şi mama căpitanului Charlemont, împreună cu logodnica acestuia, lady Ashley-Compcott, marchiză de Sunbury, în costumaş de culoarea caisei şi cu chipul încadrat de nobile urechi de iepuroaică.
Alămurile au cîntat mai tare, făcînd să vibreze stîlpii molului, cînd Fidele, cu o manevră perfectă (nu comanda Charlemont) a virat pe canal şi a început operaţiunile de acostare. Micile binocluri de sidef treceau dintr-o manşetă plină de amidon într-o mînuţă plină de bijuterii. Şi repede a putut fi văzut la proră căpitanul Charlemont, cu frumosul său chip pe care marea nu-l schimbase deloc: palid plecase şi palid se întorcea. Inima părinţilor săi a vibrat de mîndrie, iar a logodnicei, deşi acest lucru era oarecum plebeu, a dat mici semne de accelerare. Şi noi toţi, în uniformă de paradă, ne simţeam pentru o zi ca făcînd parte din ce avea mai bun această ţară, împreună cu istoria ei şi botanica ei.
Fidele a ancorat lîngă mol şi a coborît şalupele. În prima a urcat căpitanul, împreună cu mine şi Buckingham, care purtam un exemplar minunat de palmier cu drapelul englezesc. Căpitanul a fost primul care a urcat scăriţa molului şi a strîns mîna ministrului. Imediat după aceea a văzut-o pe lady Ashley-Compcott şi uitînd un moment eticheta, în loc să-i sărute mîna a îmbrăţişat-o. În timp ce tinerii stăteau lipiţi, sub ochiul binevoitor al familiilor nobile, orchestra a intonat Together”. Dar cînta fals şi în mod dezagreabil.
- Ce-i cu falsetele acestea! – a urlat tatăl conte Charlemont – ce v-a apucat?
- Vă cerem iertare – a spus dirijorul – dar nu reuşim să cîntăm. O voce dizgraţioasă ne acoperă. Şi apoi molul se clatină prea tare…
Era adevărat. Molul trosnea înspăimîntător. Şi se auzea clar o voce lipsită de farmec, inumană, care imita notele din „Together”.
- El e – a strigat Buckingham – a venit pînă aici!
Chiar în acel moment, o imensă lovitură de coadă a lui Matu-Maloa a izbit un stîlp al molului, care s-a clătinat înfricoşător, iar balena, înnebunită de gelozie, s-a repezit cu capul plecat spre ceilalţi stîlpi de susţinere. Au zburat aşchii de lemn şi umbreluţe. Lansînd urlete de spaimă, toţi au încercat să scape, care fugind spre uscat, care aruncîndu-se în apă. Molul ceda bucată cu bucată şi Matu-Maloa continua să-i dea lovituri cu capul, fără ca împuşcăturile gărzilor să-l zgîrie măcar. Au ajuns în apă marchizii, savanţii botanişti şi cîntăreţii de oboi. Pînă cînd caşalotul a ajuns la ultima bucată de mol rămasă teafără, unde era căpitanul Charlemont lipit de logodnica lui.
- Fugi – a strigat căpitanul împingînd-o pe lady Ashley departe de el. Imediat după aceea, a căzut (unii spun că s-a aruncat) pe spinarea monstrului, care fără a se scufunda în apă a plecat înotînd cu toată viteza. Cînd a dispărut la orizont, căpitanul părea o păsărică pe spinarea unui elefant.

Povestea s-ar putea sfîrşi aici. E inutil să mai spun că scandalul a fost mare, pentru că nu e lucru de toate zilele ca o balenă să răpească un vlăstar al nobilimii engleze, cu sau fără încuviinţarea acestuia. După două luni, căpitanul Charlemont a fost declarat defunct, cu toate consecinţele, iar pe mormîntul lui de familie, la Glenmore, stă scris:
SUFLETUL SĂU NOBIL L-A RĂPIT
FURIA LEVIATANULUI.
Dacă e aşa, amin! Dar eu prefer să-l cred pe un prieten antilez, care la întoarcerea dintr-o călătorie mi-a povestit că într-o insulă din Célèbes indigenii adoră o ciudată divinitate pe care o numesc Charmaloa. Şi mi-a arătat o statuetă. E statueta unei balene, care are în spinare o figurină, care are o pălărie, care are o pană verde.



Stefano Benni
Traducere de Laszlo Alexandru
(nr. 4, aprilie 2013, anul III)


Proza scurtă a lui Stefano Benni pentru prima dată în română