„Surâsul Caterinei, mama lui Leonardo da Vinci” de Carlo Vecce: document, ficțiune și povestire

Italia aparițiilor editoriale ale anului 2023 este marcată de publicarea la Giunti Editore a unui roman-eveniment, născut dintr-o fabuloasă descoperire făcută de însuși autorului cărții, Carlo Vecce. Profesorul de la Universitatea L’Orientale din Napoli, cunoscut cercetător al biografiei lui Leonardo da Vinci, scotocind cu pasiune prin arhivele toscane din Quattrocento, dă peste un document uluitor despre adevărata identitate a misterioasei mame a marelui renascentist. Inspirat, autorul se decide ca de data aceasta descoperirea sa să nu rămână consemnată numai într-un articol academic dintr-o revistă de istorie, ceea ce ar fi limitat prizarea acestei noutăți doar la puținii specialiști ai domeniului, ci să povestească totul într-o carte amplă (de 568 pagini în ediția românească), într-un roman. În primul roman al vieții sale. În scurte vorbe, Vecce descoperă că geniul italian incontestabil al Renașterii era italian... doar pe jumătate. Ba chiar mai mult: mama lui Leonardo nu numai că nu era italiancă, ci provenea de peste mări și țări, fiind o prințesă din poporul liber al cerchezilor ce sălășluiau prin înălțimile caucaziene, răpită la vârstă preadolescentă și vândută succesiv ca sclavă mai multor stăpâni genovezi, venețieni și florentini.
Cu talent de Șeherezadă, Carlo Vecce ne farmecă printr-un limbaj bogat și mlădios, dar mai ales prin noutatea tradițiilor culturale ale tărâmurilor pe care ni le descrie, ca într-un spectaculos traveling cinematografic. Aventura Caterinei pornește dintr-un Caucaz superficial creștinat, cu o mitologie fascinantă și foarte vie, se continuă la Tana, cea mai îndepărtată colonie venețiană de la gura de vărsare a Donului în Marea Azov, aflată pe atunci sub stăpânirea mongolilor, poposește timp de câțiva ani la Constantinopolul încă necucerit de către turci, ajunge pentru o altă haltă destul de lungă în Veneția și în cele din urmă, după alte peripeții, ajunge la Florența, se stabilește pentru restul vieții pe meleagurile localității toscane Vinci, dar moare la Milano, în brațele fiului său ajuns deja celebru, căruia restricțiile și prejudecățile sociale foarte dure îi interziseseră toată viața nu numai să crească în mod firesc lângă cea care îi dăduse viață, ci chiar și să îi spună vreodată „mamă”. Din punct de vedere stilistic, Carlo Vecce găsește o soluție naratologică unitară, cea a povestirii la persoana întâi: primele 12 capitole poartă numele personajelor cu care Caterina și-a încrucișat destinul, iar în ultimul, numit „Eu”, autorul reconstituie șirul deducțiilor pe care le-a făcut pe baza arhivei cercetate, dar mai cu seamă pe baza descoperirii colosale ce îi aparține: actul de eliberare a Caterinei din condiția ei de sclavă, întocmit chiar de notarul Piero da Vinci, tatăl lui Leonardo, care însă a refuzat și să-l crească, și să-l recunoască vreodată scriptic drept fiu.
Cu multă răbdare autorul reușește astfel recompunerea țesăturii fine și atât de colorate a acestei stranii biografii feminine legate de pierderea și redobândirea libertății. Ideea de final a cărții asociază în chip explicit soarta Caterinei de cea a atâtor fete ale zilelor noastre obligate să-și piardă surâsul, libertatea, demnitatea. „Atunci poate că trebuie istorisită această poveste. Pentru Caterina. Pentru toate surorile ei fără nume, care încă mor în marea pe care ea a reușit s‑o străbată. Care încă suferă în jurul nostru”.
Romanul lui Vecce împletește măiestrit istoria cu ficțiunea, iar povestea este  fermecătoare în primul rând pentru că descrie lumi, profesiuni, caractere, peisaje, scene uluitor de diverse, de la ritualul funerar al cerchezilor, la procesiunea nesfârșită a hoardelor tătare nomade, de la viața sclavilor pe galerele ce străbăteau Mediterana, la corupția demnitarilor levantini, de la soarta copilașilor bastarzi, la atelierele falsificatorilor de ducați venețieni, de la execuțiile publice ale celor acuzați de erezie din piețele Florenței, la cele mai prețioase mărfuri importate din Orient, de la tehnica bancară deja foarte răspândită a cambiilor ca modalitate de plată la distanță, până la acceptarea ca normă a vremii în rândul păturii sociale mai avute, a căsătoriilor aranjate din interes. Dar ceea ce asigură farmecul și puterea textului este veridicitatea informației bazate pe cunoașterea profund documentată a acestui filolog și leonardist erudit, membru în faimoasa Accademia dei Lincei și în Academia Europaea. În mai puţin de un an romanul a devenit un bestseller și a fost tradus în 15 limbi, câștigător al mai multor premii (Premio Inedito Colline di Torino, Premio Nazionale di Narrativa Città di Penne, Premio Napoli Cultural Classic și Bridge Book Award).
Ilustrăm mai jos câteva pasaje  (cărora le-am dat scurte titluri orientative) care să motiveze cititorul ca prin lectura integrală a romanului să plonjeze în reconstituirea atât de veridică a atmosferei secolului al XV-lea dintr-un spațiu cultural și etnic extrem de amplu. Fragmentele alese sunt grăitoare și pentru multiplele provocări pe care un astfel de text le stârnește traducătorului (realia și cultureme dintre cele mai diverse; toponimele și etnonimele italiene ale acelei epoci; terminologia specifică unor domenii precum navigația, operațiunile bancare, comerțul maritim, gastronomia, mirodeniile moda, monedele în circulație in bazinul mediteranean cu șase secole in urmă).

Obârșia caucaziană a Caterinei, al cărei nume în limba sa era Ochi-de-Cer

Ochi-de-Cer învăța să folosească arcul cel mare, să-și pregătească singură săgețile, ascuțind cu cremene vârfurile nimicitoare și fixându-le pe rămurele subțiri și ușoare, să-și înșface pumnalul numit shashka, și făcându-l să șuiere prin aer înainte de a o împlânta într-un sac vechi.
Seara, în jurul focului, sub cerul plin de stele, îi arătam acele luminițe îndepărtate care erau sufletele strămoșilor. Acolo sus trebuie că se aflau și străbunele noastre cele mai din vechime, femeile războinice despre care povesteau legendele, femei libere, îmbrăcate în haine bărbătești, carte se luptau și vânau de pe cal, înarmate cu arc și suliță. Nu erau mituri, am adăugat. Căpetenia lor se numea Amezan, adică mama pădurii sacre a zeiței Maza, zeița lunii. Ele nu se puteau căsători până când nu ucideau mai întâi un bărbat în bătălie. Dar fiicei mele nu îi plăcea deloc ideea de a lua viața unei alte ființe. Voia să trăiască liberă, călărind acolo sus, printre munți, cu tatăl ei, pentru totdeauna.

Veneția cea prosperă și multietnică

Simțeam că lumea adevărată e cea de afară, construită din culorile, miresmele, limbile și sunetele care coborau din bărcile corăbiilor ce arborau stindardul Leului cu aripi și care ajungeau la locurile de descărcare și de acostare de pe maluri sau Canal Grande. Erau hainele variat colorate ale negustorilor orientali, stofele, mătăsurile, obiectele de aur, argint, pietre scumpe, miile de arome ale mirodeniilor și esențelor, miile de limbi care, în cele din urmă, se amestecau în jurul piețelor din Rialto. O lume lipsită de hotare, pe care mi-o imaginam de când eram copil, ascultând poveștile călătorilor care se perindau prin casa Barbaro și ale marinarilor de prin dane, care se fuduleau cu femeile cucerite sau cumpărate prin porturile  Orientului; sau pur și simplu admirând ore în șir hărțile de navigație catalane păstrate cu strășnicie în casa unui unchi de-al meu și închipuindu-mi itinerare nemaipomenite pe rutele indicate de roza vânturilor. Pe pergamentele acelea totul îmi părea atât de ușor și de aproape.

Itinerare curente in zona Marii Negre pe hărțile de navigație

Am descoperit astfel în scurtă vreme că minunata capitală a Imperiului, splendidă doar în visurile mele, era de fapt o cloacă dubioasă și puturoasă a tuturor gunoaielor și viciilor lumii.
Am văzut în trecere imensele construcții bizantine, palatele și bisericile, care păreau niște bolnavi în ultimă fază a unei mult prea lungi decadențe ce se apropia de sfârșit, în iminenta apocalipsă a pedepsei divine. Eu, care voiam să plecăm cât mai repede, preferam să îmi petrec timpul călătorind cu un creion pe rutele de navigație indicate în acel portulan și imaginându-mi nerăbdător ceea ce aș fi putut vedea: capitala de basm a unui alt imperiu,Trabesonda [1]; dar mai cu seamă locurile mitice despre care citisem în textele anticilor: Chersoneso [2], Colhida, căreia acum îi spun Mingrelia [3], ținta călătoriei lui Iason și a argonauților în căutarea Lânii de Aur și patria unei seminții de femei războinice, amazoanele; și apoi mitica mlaștină Meotică [4], Bosforul Cimerian [5] și pământurile unor popoare legendare precum cele ale sciților, sarmaților, cumanilor. Dar pe hărțile acelea de navigație nu am găsit nimic din  ceea ce visam. Când am reușit în fine să pornim din nou cu prima corabie disponibilă, purtată de vântul rece și neprevăzut al unei primăveri timpurii, ruta țintea direct nordul, către Gazaria [6] și colonia genoveză Caffa [7] .

1. Actualmente Trabzon, port la Marea Neagră situat pe coasta de nord‐est a Turciei, cunoscut în istoriografie și sub variantele toponimice de Trapezunt, Trebizond sau Trebizonda.
2. Vechea cetate grecească cu o excelentă poziție strategică, Kersonesos, însemnând „peninsulă“, a fost întemeiată pe țărmul Crimeii cam pe la anul 500 î.Cr., trecând de‐a lungul mileniilor prin stăpânire grecească, romană, bizantină, tătară, rusă,ucraineană. Numele actual al orașului este Sevastopol.
3. Provincie istorică a Georgiei de pe coasta de vest a Mării Negre.
4. Denumirea greacă veche transliterată este Maiotis Limne, lat. Lacus Maeotis; este mlaștina menționată și de Tacit, formată la vărsarea fluviului Tana (actualul Don) în Marea Azov.
5. Numele vechi al actualei strâmtori Kerci, care separă Marea Neagră de Marea Azov.
6. Denumirea coloniilor înființate în Crimeea de Republica Marinară Genoa, centre active de comerț între secolele al XIII‑lea și al XV‑lea.
7. În dialect ligur s‑a numit Cafà sau Kaffa, în tătară și turcă Kefe. Este numele medieval al actualului oraș din Crimeea de la Marea Neagră, numit în rusă Feodosia și în ucraineană Teodosia.

Tana, colonia venețiană cea mai îndepărtată

Galera a urcat pe cursul liniștit, până când, din postul de observație de pe catarg, matrozul a zărit în partea dreaptă turnurile celei de pe urmă cetăți a lumii, Tana. Am coborât în fine pe uscat și m-am emoționat să trec pe sub Leul Sfântului Marcu sculptat pe poarta docului (...) Un târg dinamic, plin de oportunități, de aventuri și de îmbogățiri peste noapte, punctul de sosire al drumului septentrional al mătăsii, al caravanelor care veneau de la Astrahan, de la Samarkand, din India și China. La Tana ajungeau pe atunci mătăsuri prețioase chinezești și persane, covoare, mirodenii, porțelanuri, bronzuri, aur. Apoi a trecut pe acolo Timur Lenk însoțit de călăreții apocalipsei și a pârjolit totul. Precauți, venețienii s‑au întors doar câțiva ani mai târziu. Au reluat relațiile prietenoase cu tătarii, care parcă se mai îmblânziseră, dar care erau mereu gata să atace și să prade colonia. Cu îngăduința acelor vecini fără astâmpăr, domoliți de plata unei taxe, numită terratico, pentru închirierea terenurilor și a altei dări pentru schimburi comerciale, numită comerchio sau tamunga, au reluat construcția docurilor și a depozitelor, dar mai ales au mai ridicat o împrejmuire de ziduri mai zdravene, cu trei porți și un turn mai înalt decât toate celelalte. Se întorseseră samsarii, cămătarii și mijlocitorii de orice soi, etnie, limbă și religie. Preoții și călugării ridicaseră noi biserici și clopotnițe, puțin mai înalte, și de‑acum vizibile și de pe turnuri și ziduri (...) Iar la Veneția ajungeau tot mai puține galere cu mărfuri, se împuținaseră și caravanele care soseau de la răsărit, de unde se înapoiau încărcate mai cu seamă cu produse locale sau provenite din stepele nordului sau din munții dinspre sud: mei și grâu sarazin, piei și blănuri, ceară, pește sărat și caviar, iar dacă era cerere, aramă și aur din minele din munți.

Navigând pe corabia Santa Caterina

Îi fac mereu semn Caterinei să aibă răbdare, poate că mâine o să‑i dau drumul și o să‑i vorbesc, dar deocamdată răbdare, trebuie să stea cuminte. Ies, închid cabina cu cheia și mă ghemuiesc lângă timonă, uitându‑mă atent la mișcarea din port și din oraș, care se diminuează treptat, pe măsură ce se lasă înserarea, până când glasul santinelelor anunță ridicarea punții și închiderea porților. Nici nu a venit vremea cartului următor și cârmaciul se strecoară către mine, mă scutură și îmi face semn să mă uit spre mal, de partea cealaltă a golfului. Pare un grup de cerchezi înarmați cu arcuri care se îmbarcă pe o barcă și se îndreaptă spre galeră. Nu e timp de pierdut, asta și pentru că simt că aerul se mișcă, după miros trebuie să fie un vânt de miazăzi care suflă dinspre Marea cea Mare (...)
Dacă reușim să trecem de capul peninsulei înainte ca galera să ne observe, suntem salvați. Dacă înaintăm numai prin vâslire, vom fi o pradă ușoară pentru galeră, dar cu pânzele sus nu ne mai prinde nimeni. Trebuie doar să ne rugăm la Sfânta Ecaterina. În tăcere, cu luminile stinse. Pe întuneric desprindem odgoanele de acostare și ridicăm ancorele. Ramele urcă și coboară încet, mângâind parcă apa, fără zgomot. Ca o umbră neagră, vasul se desprinde de chei și se îndreaptă iute spre ieșirea din radă. Abia atunci auzim un strigăt dinspre galera lăsată deja în urmă, și vedem două dâre de flăcări prin cerul plin de stele, două săgeți de foc lansate de jos, care se pierd în mare. Auzim urlete și învălmășeală, cineva vrea să bată în tobă, vâslele se lovesc una de alta, ancorele nu se ridică, probabil înțepenite sub o stâncă. Galera nu se urnește. Îmi vine să zâmbesc. Nu prea e nimic de capul cerchezilor ăstora ca marinari. Trebuia să‑i iau eu la mine ca vâslași. Dar între timp dau ordin să se vâslească în forță, nu mai e nevoie să ne ascundem. Răsună în noapte ritmul tobei și țiuitul fluierului. Vâslele se afundă și se ridică tot mai rapid. Matrozii se cațără pe parâmele din jurul catargelor și pregătesc antenele care vor fi ridicate doar după ce trecem de promontoriu, când vântul le umflă din plin prin răsucirile sale. După ce prora cârmește spre răsărit, se umflă velele latine. Iar corabia noastră Santa Caterina zboară din nou deasupra apelor întunecate, spre libertate.
Cârmaciul coboară barca și merge pe țărm împreună cu câțiva marinari, ducând niște saci de sare pentru trocul cu blăni de vulpe și de nurcă și niște butoaie care să fie umplute cu apă proaspătă.
Mă întorc în cabina care înainte era a mea, și acum e a Caterinei. Îi desfac încuietoarea lanțului. Ea, uluită, își masează încheietura mâinii și întinde brațul, în fine liberă să se miște (...) Mă uit în jur să îmi dau seama ce se întâmplase în ceea ce fusese cabina mea. Pe scândurile dușumelei și pe pereți au apărut niște desene stranii care înainte nu erau.  Pe unele le recunosc: sunt aceleași figuri ce se găsesc și în ghidul de navigație: mici cetăți cu turnuri și flamuri, cămile, suverani așezați pe tron, galere care seamănă cu miriapozii, monștri marini cu cozi îmbârligate ca de șarpe. Pe altele le‑a inventat ea: complicate împletituri de plante și flori ca niște noduri și imaginea repetată a unei albăstrele. Într‑un colț, figura caraghioasă a unui uriaș cu barbă și cu părul vâlvoi, desenat cu piatra roșie. Ăsta aș fi eu, se pare. Drăcoaica asta mică mai știe și să deseneze. Dar cine e fata asta cu adevărat? (...) La o distanță nesfârșită, dincolo de câmpia care pare să se piardă și să dispară în hotarul nedeslușit al ceții, se ridică solemnul amfiteatru al munților albaștri. Câteva piscuri sunt învăluite în nori nemișcați sau îi străpung ca niște insule plutitoare imaginare. În acel șirag de aburi albi și forme azurii există un gigant solitar cu două piscuri de gheață, două coarne aproape de aceeași înălțime, care par să atingă cerul strălucind în lumina amiezii. O văd pe Caterina tremurând. E Oshamakho, muntele lor sacru, zice probabil inima ei cu o tresărire. Sălașul zeilor, izvorul apei vieții, locul unde s‑a oprit profetul Noe cu arca sa (...) Își amintește podișurile vântoase, văile ce coboară de cealaltă parte a gigantului, pădurile, izvoarele reci ca gheața, râurile în care se zbenguie sturionii, satul său, firul de fum ce se ridică din acoperișul de paie al unei colibe puțin mai mari decât celelalte.Totul își amintește, pe neașteptate, ca un val care te ia cu el dintr-odată și te lasă fără respirație. Și plânge în taină.

Răpirea rusoaicei  Maria

Când începe să se lase întunericul, oamenii aprind stiva mare de lemn de mesteacăn. Se dansează în jurul focului în cercuri concentrice, tot mai vioi. În cercul central, noi, adolescentele și tinerele, rumene de la vâlvătăile și căldura focului, țopăim ușoare, desculțe, iar în ochii băieților ne transformăm în zâne vrăjite. Ne rotim la nesfârșit, fără să ne dăm seama de oboseală sau de rănile de la picioare. Cununile cad pe pământ, pletele saltă, trupul așijderea. Flăcăii tineri, cu pieptul gol, strâng tot mai mult cercul lor de al nostru, ca niște vânători care își împresoară prada. Sila, cel mai frumos dintre tinerii satului, mă strânge de mână și alergăm împreună, sărind peste flăcările purificatoare. Sărbătoarea continuă cu cântece, povestiri, practici magice și băuturi rituale în jurul focului. Noi, tinerii, ne dezbrăcăm de tot și începem să coborâm spre râu. Ne cufundăm în apa care spală și curăță orice necurăție, ne stropim unii pe alții, înotăm ca niște rusalke, dar fără frica de acele duhuri asemănătoare sirenelor disprețuitoare și aducătoare de moarte, pentru că știm cu toții că primăvara ele părăsesc apele și se ascund printre ramurile cele mai înalte până toamna.
La un moment dat observ o prezență întunecată în spatele meu, ca și cum un duh răuvoitor ar fi ieșit din râu. Mă întorc, văd o siluetă mare, nedeslușită. Un om pe cal și alți oameni, mulți oameni pe mal, care prin întuneric aleargă în tăcere ca niște lupi către noi și către mulțimea așezată în jurul focului, fericită și lipsită de orice bănuială.. Un urlet izolat, apoi multe strigăte, unele de teroare, altele cumplite, ca ale fiarelor care își paralizează prada înainte de a o sfârteca cu ghearele. Unii încearcă să scape fugind spre sat, dar se aprind deodată zeci de torțe și un cerc înspăimântător de flăcări se închide în jurul cotului râului și al luminișului cu focul cel mare până la lizieră, curmând orice cale de fugă. Înainte de a‑mi pierde cunoștința, simt cum trupul meu cel gol, care a fost purificat prin foc și prin apă, este înșfăcat cu violență de niște mâini care îl saltă în sus și îl duc departe prin vânt. Zile multe la rând, toate la fel, bărcile prelungi coboară pe cursul fluviului. Pe creasta malului se văd coloane de călăreți cu turbane și coifuri țuguiate și uneori lungi șiruri de oameni în lanțuri care mărșăluiesc cu greu prin praf. În barcă, alături de cârmaciul care cufundă și mișcă vâsla‑timonă cea lungă, sunt numai copii, fete și femei îmbrăcate în cămăși din țesături grosiere, înghesuite și legate în lanțuri. Zile în șir, toate la fel, cu scurte popasuri pentru a ne odihni, și a ne mișca pe mal, și a primi o bucată de pâine neagră. Fluviul se lărgește treptat, malul abrupt de pe dreapta se domolește tot mai mult, pădurea se rărește, apa devine mai puțin sălbatică și mai înceată.
După un cot enorm, fluviul se întinde ca un lac, și acolo se văd fumurile și steagurile unei mari tabere a tătarilor. La acostare are loc primul triaj. Copiii cei mai mici sunt cu toții luați și duși, în plânsetele sfâșietoare ale mamelor. Noi, fetele și femeile, dezbrăcate și aliniate, suntem examinate de mai‑marii Hoardei, care își aleg partea lor și le pun pe toate celelalte să se îmbarce pe ambarcațiuni mai mari. Mie mi se pare că trăiesc totul ca într‑un vis. Lanțurile, corpurile noastre lipite și înghesuite în barcă, plânsetele, rugăciunile, duhoarea de urină și de excremente ce băltesc pe fundul bărcii, ochii de nepătruns ai bărbaților cu față fioroasă, loviturile de bici, mâinile care ating un corp ce nu‑mi mai aparține. Mă simt ca moartă, aproape că nu mă mai mișc, lăsându‑mă legănată de mișcarea bărcii și a celorlalte corpuri. Poate că sunt moartă cu adevărat, ca și toate celelalte femei, poate e ziua Judecății de Apoi. Călăreții de pe culme sunt Cavalerii Apocalipsei, iar acei oameni întunecați, cu bărbi negre și cu ochi injectați de sânge, având în mâini cârlige și bice, nu sunt oameni, ci demoni care ne duc în iad. Din când în când, pe furiș, ridic mâna dreaptă ca să‑mi fac de trei ori semnul crucii, cu un gest care coboară mecanic de la frunte la buric și apoi din nou sus de la umărul drept la cel stâng, implorând în șoaptă ajutor de la Sfânta Fecioară, al cărei nume îl port. Barcagiul ne lovește cu vâsla, nu dintr‑un surplus de cruzime gratuită, ci ca să vadă dacă în aceste corpuri mai e viață. Dacă una dintre noi nu mai mișcă, dacă ochii rămân închiși și nu mai iese nici o suflare prin gura întredeschisă, oștenii o împing să alunece peste bord, ca pe o boccea de cârpe care dispare în apă fără zgomot, iar în vâltoarea întunecată noi celelalte mai zărim doar părul ca un nor sau câte o mână ce ne salută parcă în timp ce se îndepărtează. Luna urcă și coboară pe cer, se înnoiește o dată sau de două ori, nimeni nu știe, nimeni nu mai ține socoteala zilelor. La capătul lui, fluviul se desparte într‑un labirint de râulețe. Curentul apei e tot mai puțin rapid. Bărcile acostează pe nisip. Trebuie să mai mergem pe jos încă niște zile de‑a lungul malului, în lanțuri, desculțe, sângerânde. Dacă vreuna cade, e biciuită până se ridică, altfel o desprind din lanț și din convoi și o lasă acolo, că se vor ocupa de ea câinii sălbatici costelivi care vin după noi, urmărindu‑ne de la distanță, de frica bâtelor. Dar noi deja nici nu mai băgăm de seamă toate acestea. Mergem mai departe, supuși ca niște miei spre tăiere, ascultând doar de urlete și de loviturile de bici, și privind cu uimire cum fluviul devine o unică întindere de apă ce se confundă cu cerul. Iată unde ajunge apa care coboară din satul meu, și apele tuturor râurilor și pâraielor, iată acolo hotarul lumii, de unde poate că apa se prăbușește și se întoarce în bezna haosului. Infernul e aproape.
Ajungem într‑un loc ciudat, căruia i se zice port, Porto Pisano. Aproape de mal, pe apă, stau niște bărci enorme cum n‑am mai văzut, unele lungi și cu șiruri de pari care ies din laterale, altele mari și pântecoase, cu niște trunchiuri înalte și ramificate de parcă sunt copacii din pădure. Lângă port e o altă tabără a tătarilor, cu un ocol al animalelor în care sunt vârâte și înghesuite femeile. În lunga călătorie, în timpul transbordărilor și escalelor, am pierdut toate persoanele pe care le iubeam și le cunoșteam, popoarele și satele s‑au șters, s‑au încâlcit, s‑au amestecat cu alte neamuri și alte limbi de neînțeles, de origine cercheză, zikh, cumană și chiar tătară, limbi ale unor triburi împrăștiate și nomade. Nu mai înțeleg nimic, pierdută fiind printre corpuri și gemete, urlete și lovituri de bici, sunt cu desăvârșire singură. În singurătatea mea pot doar să mă rog, cu ochii închiși și în tăcere, Maicii Preacurate, ca să‑și îndrepte spre mine privirea Ei milostivă, ca să întindă din cer al Ei pokron, omoforul Său făcător de minuni, și să mă ocrotească de rău și de moarte. Rugăciunea mea devine și mai fierbinte și mai profundă când sunt târâtă afară din țarc într‑un cort spurcat. Nu eu, ci doar corpul meu, pentru că în acele momente îmi încredințez sufletul Maicii Domnului, cu toată puterea și cu toată credința mea, simțind cum omoforul Ei mă înfășoară și mă păzește de acolo, dintr‑un cer albastru. Aici jos însă, pe o saltea de paie, trupul meu e pângărit de un grup de demoni printre râsete animalice și cupe de vin, apoi aruncat înapoi în țarc.

Buna Vestire  a lui Leonardo și mesajul său codificat

Am definitivat Buna Vestireși am dus-o la Monteoliveto. Adăugasem ceva ce i-a lăsat uimiți atât pe călugări, cât și pe tatăl meu, pe care de altfel îl tulburasem nu demult prin joaca mea de a picta o rotiță cu figura unui monstru înfricoșător. Mi-au cerut în zadar explicații. Se așteptau la un peisaj agreabil de dincolo de zid, de pildă, o frumoasă priveliște asupra Florenței, care cu adevărat e ceea ce se poate admira din grădina mănăstirii. Dar ce era oare acel peisaj imaginar din chiar mijlocul lucrării? Nu s-a mai văzut nimic asemănător în nici o Bună Vestire, și deja ideea compoziției mele era cu totul originală, în aer liber, în natură, și nu în spațiul închis al unei camere sau al unui oraș. Și ce e cu acel munte extrem de înalt, aproape vertical, cu contururi neclare și aproape străveziu, al cărui pisc străpunge norii? Și la poalele lui ce e de fapt acel port exotic împrejmuit de ziduri, faruri, turnuri și bastioane? Sau acel braț de mare sau estuar de fluviu ce se strecoară printre limbile de pământ, plin de ambarcațiuni, corăbii și galere, trasate cu penelul cel mai fin? Mă distrez de minune să-i păcălesc, să-i duc pe piste false și apoi să îi ascult dându-și cu părerea: Oare către ce arată acel deget îndreptat în sus? La ce enigmă face aluzie acel surâs? Ce misterioase coduri astrale sunt ascunse în tablou? În fond am rămas tot un copil care se joacă fie cu pietrele, fie cu florile și cu gușterii. În lucrările mele am introdus adesea detalii ciudate: o bijuterie, o floare rară, o partitură muzicală, o tavă cu anghile tranșate printre felii de portocale, sau împletituri curioase pe care le‑am învățat de la mama și care evocă numele orășelului meu, Vinci. Sunt detalii uneori menite să fie apoi acoperite de culoare și cunoscute doar de mine: un pui de elefant, o biserică… Așa, în joacă. Poate într-o zi le va descoperi cineva, la sute de ani după moartea mea, și atunci jocul se va relua. Dacă aș fi deschis gura aș fi spus că acela e doar un peisaj din imaginație. Nimic altceva decât imaginație. Și e adevărat.
Ceva real era, la stânga, în spatele copacilor: pantele ce coboară în vale de la Mont’Albano, ca în desenul cu Santa Maria della Neve, și o coamă abia sugerată în ceață, despre care doar eu știam că e Campo Zeppi. Dar muntele și orașul le văzusem doar cu imaginația, pentru că nu fusesem nici în Caucaz, nici la Tana sau Constantinopol, ba mai mult, nici măcar nu văzusem marea. Munții cei mai înalți din lume mi se păreau Alpii Apuani, albi și cristalini, așa cum îi vedeam de la Anchiano, iar mlaștina Fucecchio, când eram mic, credeam că e marea. În comparație cu viața ieșită din comun pe care o trăise mama, a mea părea sărăcăcioasă, iar călătoriile mele cele mai lungi de pe atunci erau cele dintre Vinci, Florența, Pistoia și Empoli.
Voiam să reconstitui punctul de plecare și de sosire în istoria mamei mele: la stânga, plaiurile toscane, în centru – viziunea lumii fantastice din care provenea. Muntele ei de gheață cel înalt, locuit de zei și de uriași, și podișul sălbatic unde se născuse, și orașul în care își pierduse libertatea, și corabia care a purtat-o departe. Toate acestea erau aici, în acea breșă fabuloasă în timp și în spațiu. Pe micul pupitru, o carte vie ale cărei pagini par să se miște ca niște valuri transparente prin aer. Iar pe pagini, o scriitură tainică, de nedeslușit, așa cum era poate limba originară cea pierdută a mamei mele. Fecioara, pe pragul palatului său domnesc și al dormitorului său, e o prințesă, o împărăteasă care ascultă vestirea cea bună de a purta în pântece o nouă viață. E Caterina. Mama mea. Un secret ascuns în operă, care aș fi dorit să fie dezvăluit și înțeles doar de ea.

Oana Sălişteanu
(nr. 12, decembrie 2024, anul XIV)