„Colaj tridimensional” Suzana Fântânariu: artă, memorie, comuniune

Pornind de la un concept drag artistei, vă prezentăm un excepţional colaj tridimensional Suzana Fântânariu: artă, memorie, comuniune de spirit, peste timp, cu semenii care i-au marcat destinul artistic ʽnomad', plecând din Baia natală (jud. Suceava) spre Iaşi, trecând apoi prin Cluj-Napoca şi Craiova, pentru a ajunge în cele din urmă la Timişoara.
Putem astfel vedea în faţa ochilor, în cuvinte şi imagini, atât autoportretele artistei în diferitele etape de viaţă şi creaţie, cât şi portretele unor remarcabili profesori şi elevi pe care i-a avut de-a lungul anilor, precum profesorul Ghiligor Paul de la Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iași, care a reprezentat un capitol esențial al vieții Suzanei Fântânariu ca viitor artist şi profesorul Florin Maxa de la Institutul de Arte Plastice și Decorative „Ion Andreescu” din Cluj, care a fost apoi un reper al carierei sale artistice și pedagogice, sau elevele de la Liceul de Artă din Craiova, Alina Roşca, prematur dispărută, la doar 32 de ani, Ortansa Moraru-Ilie, astăzi artist vizual cunoscut în Toronto, şi Luminiţa Ţăranu, artistă care s-a afirmat la Roma. O importantă, „semnificativ-profesională  și esențial-umană întâlnire”, cum o defineşte Suzana Fântânariu, a fost cea cu scriitorul I.D. Sîrbu, aflat în disidență  la Craiova.



Suzana Fântânariu, Timişoara 2020: Atelierul, dragostea mea.

„Voim întotdeauna să înțelegem ceva. Însă nu este nimic de înțeles. Tot ceea ce puteți contempla aici, în Atelier, are un singur merit; că este trăit….”  (Brâncuși).

Din acest loc, al atelierului din Timișoara, într-un an pandemic nefericit, încerc să rememorez copilăria, adolescența, etapele de studiu, realizările în contexte socio-culturale diferite, la vârste diferite, traseul meandric care mi-a consolidat, prin experiența trăită, caracterul și cariera artistică.


Suzana Fântânariu în atelier, 2018



DIN BAIA (SUCEAVA) LA IAŞI 1963-1968

M-am născut (nu ştiu la ce oră din zi sau din noapte) în 15 septembrie, 1947 (Zodia Fecioarei) la Baia, judeţul Suceava. Ar fi trebuit să port numele Maria deoarece mă născusem în preajma zilei „Sfânta Maria”. Aş fi fost pe deplin „a Mariei”.  Mama, Maria, a decis să mă numesc „Suzana”, cu gândul că  sora tatălui meu, Suzana Paraschiva Fântânariu, ar fi murit în închisorile comuniste, unde a stat 13 ani ca deţinut politic. Trebuia să-i port numele în amintirea ei. Rolul bunei  mele mame, sensibil[ și receptivă la frumos, Maria Fântânariu, a fost covârșitor în  susținerea și  continuarea studiilor la Iaşi: iubire, ocrotire, sacrificiu, dorință de desăvârșire a talentului.
Am stat „acasă”, în familie, la Baia, fosta capitală a Moldovei, 14 ani: clasele primare I-IV; V-VII. Nu am avut profesor de „specialitate”. Orele de desen erau formale și înlocuite cu orele de matematică sau alte discipline. Din când în când, profesorul ne  impunea să desenăm „clasa” cu  sobă, catedră și ușă. Pe mine mă ruga să desenez copiilor care nu aveau minimă intuiție artistică.
Când eram in clasa I, învățătorul Gheorghe Ștefănescu ne-a deschis abecedarul la o anumită imagine ilustrată şi ne-a spus să o desenăm. Am reprodus-o aproape perfect și mi-a notat desenul cu nota 3 strigând că am copiat imaginea. Am fugit din clasă traumatizată pentru a o chema pe mama mea în ajutor. Plângeam amândouă, mama spunându-i ca eu desenez de când m-am născut și că sunt „talentată foc”.
Mereu desenam coarne de berbec spiralate, păsări în zbor și peisaje de iarnă. Aveam un singur caiet și înghesuiam desenele în așa fel ca să nu se termine caietul... era cea mai mare spaimă. Distanța de șapte kilometri de la Baia la Fălticeni, pentru cumpărături trebuia parcursă pe jos.
În 1963 am plecat la Iași la Liceul de Muzică și Arte Plastice „Octav Băncilă”. Cinci ani, din clasa a VIII-a  până în clasa a XII-a, i-am petrecut în internatul Liceului de Artă,  în aceeași incintă cu clasele de studiu și cantina școlii. Zidul despărțitor era cel al Conservatorului „George Enescu”, o mare șansă de a asculta, indirect, muzică simfonică și participare organizată la concerte.
Întâlnirea cu magisterul Ghiligor Paul, profesor de desen și directorul liceului,  a fost esențială. Mi-a rămas evocarea pe care am făcut-o când a plinit 80 de ani și păstrez permanent cea mai adâncă recunoștință pentru această mare întâlnire.Studiile temeinice după modelele antice din ghips, dar si după modele vii, au rămas descifrate pentru toată viața.
Pe lângă profesorul Ghiligor Paul, am avut și alți dascăli care și-au îndeplinit menirea de educatori: Eftimie Bârleanu, Ion Buzdugan, Nicolae Matiuș, Nicolae Popa, Dumitru Maftei, Leonard Popovici (istoria artei) sau Elena Scutaru (limba română).
O parte din colegii de liceu au realizat o carieră artistică și pedagogică remarcabilă: Corneliu Ailincai, Nicolae Păduraru, Ion Iancuţ, Viorel Grimalschi, Teodor Hrib, Ion Gânju, Dan Covătaru, Liviu Suhar, Felicia Buliga, Mircea Boiță etc.

Tatăl, Gheorghe Fântânariu,
militar in Rusia 36 ani
Mama, Maria Fântânariu, la 45 ani,
poză de buletin



Profesorul Ghiligor Paul, un capitol esenţial pentru viaţa de artist


Mă întorc în timp, la momentul examenului de admitere în clasa a VIII-a, când domnul profesor Ghiligor Paul, privind lucrările, m-a întrebat: „ai avut profesor de specialitate”? Nu, am răspuns; nu știam ce înseamnă „specialitate”, am lăsat capul în „pământ”, rușinată. Nici acum nu știu care a fost substratul acelei întrebări. Oare i-a plăcut și a remarcat lucrările, sau a observat că am talent dar era „neprelucrat”, neîndrumat?
Nu avusesem profesor de desen până în clasa a VIII-a, când am venit de la Baia la Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iași. Nu știam ce înseamnă „șevalet”, „șpaclu” pentru modelaj etc. Soarta, în schimb, m-a recompensat cu un profesor excepțional, iar întâlnirea cu „magister-ul” a reprezentat un capitol esențial al vieții mele ca viitor artist.
Împreună cu profesorul Ghiligor Paul, am mers într-o practică de vară la Sighișoara. M-a ocrotit luându-mă de la internat, într-un grup selectiv de elevi mai mari. În plus, cred că trebuia ca fiecare participant să aibă o contribuție financiară, pe care nu aș fi putut-o onora. Și, totuși, profesorul Ghiligor a găsit o modalitate, pe care nici azi nu o ştiu, cum a soluționat-o.
Îmi amintesc cât de mult a însemnat pentru liniștea mea faptul că a vorbit în privat cu profesorul de matematică, temutul Popovici, spunându-i: „eleva S.F. este excesiv de emotivă și sensibilă, talentată… luați-o mai ușor”. I-a  mai spus: „sunt sigur că această elevă va ajunge artist plastic”….
În clasa a VIII-a, când mi-a notat primul desen cu 10, nu înțelegeam cum poate un copil de la țară, fără profesor de „specialitate”, să obţină nota maximă de la un profesor atât de exigent. Acea primă notă maximă a constituit în acea conjunctură primul impuls de încredere în ceea ce avea să urmeze: munca asiduă de creație. Am văzut în momentul acela în persoana profesorului Ghiligor Paul un simbol al dreptății, un protector de care aveam nevoie. Lucram mult pentru a  nu-l dezamăgi.
In clasa a X-a, am luat odată nota 9 la un studiu de desen și am izbucnit în plâns; am avut senzația că i-am rănit încrederea. Mi-a apreciat cu sobrietate starea afectivă atrăgându-mi atenția că drumul artei este spinos și greu. Mi-a spus: „aceste lacrimi sunt semne ale unui drum ce va cere mari sacrificii, e doar începutul”.
Mai târziu mi-am permis, după eșecul admiterii de la București, secția Sculptură, să-i scriu o scrisoare. Circula o vorbă: „am căzut sub linie”! Nu credeam vreodată că o să-mi răspundă. Analizam fiecare cuvânt și învățasem pe de rost toate frazele pe care mi le-a scris. Cuvinte mari,  încurajatoare, definitorii: „am încredere în dumneavoastră, ca om și ca viitor artist”. Mi se păreau monumentale aceste cuvinte,  dar care măreau responsabilitatea, totodată.
În iunie 1970, ne-am întâlnit pe stradă, întâmplător, in fața Poștei Mari. Veneam de la Institutul Pedagogic unde îmi depusesem dosarul pentru admitere. Atunci mi s-a decis soarta, căci în urma sfaturilor primite m-am întors imediat la institutul pedagogic, am retras dosarul de înscriere și am plecat, seara,  la Cluj cu marele risc de a ajunge cu întârziere (era ultima zi de înscriere).
Mult mai târziu, în anul 2003, la Timișoara, destinul a făcut să trec printr-o mare cumpănă, un accident de mașină grav care îmi punea viața sub semnul întrebării. Mi-a dat telefon și mi-a spus că această crudă încercare se va reflecta în ceea ce aș avea mai departe de făcut. A  avut dreptate; am deschis o expoziție mai specială după un an (2004), așa cum a intuit profesorul Ghiligor Paul. Ea s-a numit „Portret axial” (Galeria „Helios” din Timișoara), iar o parte din lucrări erau create la Csongrad/Ungaria (Simpozionul internațional „Plain Air”), cele care au putut fi salvate din fiarele contorsionate ale mașinii distruse , condusă de profesorul Szakats Bela, fostul meu soț.
Aceste mărturii ale biografiei unui mare profesor care a scos la lumină mulți artiști din România le-am scris şi trimis profesorului Paul Ghiligor, cu ocazia decernării titlului „pentru merite deosebite aduse învățământului românesc”, Liceul de Artă „Octav Băncilă” Iași, 2006.

Suzana Fântânariu, elevă în clasa a VIII-a
Liceul de Muzică și Arte Plastice, Iaşi
Suzana Fântânariu, poză bacalaureat 1968
Liceul de Muzică și Arte Plastice, Iaşi



CLUJ-NAPOCA
1968-1974

Am locuit la căminele studențești și am servit masa la cantină. Am petrecut majoritatea timpului lucrând la atelierele Institutului (grafică, textile, sculptură) din Mărăști, peste programul acceptat sau la valoroasa bibliotecă de la „Casa Matei”, sediul central al cursurilor teoretice.
Am fost colegă de facultate cu: Cornel Ailincăi, Felicia Buliga, Angela Roman-Popescu, Liviu Suhar, Eugen Keri, Cseki Peter, Margareta Catrinu, Ioan Bocu, Ioan Sbârciu, Magdalena Marconi, Gina Pop, Ileana Crăciun, Janos Bartos, artiști formați la aceeași școală clujeană, activi și vizibili ulterior pe scena artistică românească.
Consider perioada studenției clujene ca fiind cea mai constructivă etapă, benefică formării mele ulterioare ca artist și ca om. Rămân mereu recunoscătoare profesorului și rectorului Daniel Popescu pentru minunatele cursuri de istoria artei, pentru ocrotire și protecție paternă, atunci când sănătatea, sporadic,  era precară.
Întâlnirea cu Florin Maxa, în primii doi ani de facultate, a fost esențială. De aceea i-am dedicat un text special, așa cum ar fi meritat și profesorul Feszt Ladislau, coordonator de grupă în anul V-VI și  de licență, în anul 1975. Alți profesori – Mircea Bălău, Ioachim Nica, Viorica Cristea, Daniel Popescu (istoria artelor), Gheorghe Buș (filosofie) – au contribuit pe parcursul celor șase ani de studii la formarea mea, comunicarea și respectul reciproc fiind cele care mi-au întărit dragostea față de meseria aleasă, față de dorința de cunoaștere și perfecționare. Un climat propice, o atmosferă de lucru și bună cuviință între profesor și student, dar și între colegi.
În timpul studiilor academice am câștigat câteva premii naționale şi zonale cu gravuri în metal: laureată a salonului național studențesc, Iaşi; Premiul al II-lea la concursul național studențesc,  București; Premiul I – Primăvara studențească, Cluj etc., și am avut acces la Saloanele UAP din Cluj, la invitația profesorului Feszt Ladislau, cu care am avut o relație conlucrativă excelentă. 
Întâlnirea cu rectorul, prof.dr. Hans Woos, în cadrul schimburilor oficiale dintre „Institutul de crearea formelor” din Offenbach am Main / R.F. Germania și  Institutul de Arte Plastice și Decorative „Ioan Andreescu” din Cluj (Rector Mircea Bălău), a însemnat prima călătorie de studii la Munchen (1973), dar și lărgirea orizontului artistic și de informație occidentală privind noile tehnologii, prin ampla expoziție a studenților și profesorilor din Offenbach am Main deschisă la Galeria mare de artă a UAP din Cluj.
Lucrarea mea „Melancolia lui Dürer”, mezzotinta, a fost oferită domnului Hans Woos din partea Institutului clujean, ea fiind remarcată în timpul vizitei distinsului oaspete german. Ulterior,  profesorul Hans Woos, fiul unui celebru savant, deținător al Premiul Nobel în fizică, a îndrăgit bisericile de lemn din Maramureș și pe cele din nordul Moldovei, revenind în România pentru o documentare, în vederea scrierii unei cărți. În acest sens am fost ghid în Bucovina și această experiență culturală onorantă  a marcat un episod important în biografia artistică.



Suzana Fântânariu (prima din stânga) cu grupa anului I Grafică, Cluj, 1970



Florin Maxa, un reper al carierei artistice și pedagogice

Dragul meu profesor Florin Maxa, coordonator de grupă,  anul I și II,  secția Grafică a Institutului de Arte Plastice și Decorative „Ion Andreescu” din Cluj (1970-1972), la disciplinele: desen, compoziție, cromatologie (studiul culorii), crochiuri, rămâne în memoria mea ca un reper al carierei artistice și pedagogice.
Acest minunat profesor, exigent dar sensibil, erudit,  rafinat,  un artist experimental, ne-a călăuzit spre arta contemporană autentică în timpul regimului comunist, ignorând claustrarea socială, prin lansarea temelor nemanipulante, din contră, ne ilumina zilnic cu uimitoarele cunoștințe polivalente. Cu inteligența sa creativă și experimentele personale, ne-a determinat să ieșim de sub tutela uniformizării creației, ne-a orientat spre concept, ne-a impulsionat să descoperim noul, să personalizăm subiectele. Când am avut șansa să-l am ca dascăl,  avea 24 ani; un tânăr frumos, sobru, elegant, manierat, interiorizat, dăruit, preocupat mereu de inovații artistice inedite pe care ni le împărtășea cu generozitate.
A avut o certă înrâurire asupra viitoarei mele cariere; îi datorez formația mea teoretică și  viziunea artistică, dar și etica comportamentală interumană. De la Florin Maxa am învățat de la început  ce este performanța, ce este, de fapt, realitatea în interpretarea ei la cel mai înalt nivel. 
A fost toată viața prof. univ. dr. la Institutul pe care l-am absolvit; coordonator de  doctorate (el însuși avea două doctorate, unul în arte vizuale, altul în muzică), continuând periplul cercetării științifice cu sagacitate și pasiune. Am colaborat ulterior, după zeci de ani, în comisiile doctorale susținând, la propunerea sa, câteva referate ale doctoranzilor săi. Profesorul Florin Maxa s-a stins din viaţă în 2018, la 75 de ani, nu suficient de evaluat, dar sper că timpul va lucra la așezarea corectă a valorilor.

Prof.univ.dr. Florin Maxa
(1943-2018)
Suzana Fântânariu, studentă 1975
Foto diploma de licenţă



CRAIOVA 1976-1986

Autoportret Suzana Fântânariu, Craiova, 1980
desen creion, acryl/hârtie lucioasă
Autoportret Suzana Fântânariu, Craiova, 1976
desen creion colorat/hârtie milimetrică


Am terminat Institutul în 1976 cu diploma concepută în metal, „Structuri ternare”, şi ciclul de litografii alb-negru, „Intervale”, fără a avea un temei solid şi în domeniul xilogravurii. Am fost repartizată ca şefă de promoţie pe ţară la Craiova, un teren neexplorat în domeniul gravurii. Ruptă total de condițiile unui atelier de gravură dotat cu materiale şi prese, am fost nevoită să cumpăr de la Librăria de pe str. Unirii din Craiova două planşete mari de 100x125 cm din lemn de tei şi un set de dălţi.
Două din monumentalele xilogravuri (125x100 cm) intitulate „Spaţiu pentru viitor I şi II”, gravate pe furiş în cămăruţa din apartamentul gazdei, au fost expuse la Dalles într-un loc privilegiat şi achiziţionate în 11 exemplare. Imprimarea manuală pe suprafeţe mari nu era posibilă deoarece nu se importa hârtie la sul. Din această cauză am ratat de multe ori participarea la anumite expoziţii importante. Am pierdut şi o achiziţie a xilogravurii „Somnul pământului” din partea unui important colecţionar din Belgia, deoarece imprimasem pe o hârtie „de ambalaj”, singura pe care o găseam la magazinele alimentare.
Între timp am primit un atelier pe str. Gh. Doja nr. 8, din partea Filialei U.A.P. Craiova, condusă de Eustaţiu Gregorian, un atelier fără încălzire, fără canalizare, cu ciment pe jos, geamuri sparte şi multă igrasie. După trei ani, am primit un alt atelier în clădirea modernă din b-dul 23 august nr. 9, construită din iniţiativa lui Péter Jacobi, fostul preşedinte al Filialei Craiova în anii 1970. Acolo am primit în vizită pe I.D. Sîrbu, Lizica Sîrbu, Marin Sorescu, Radu Ionescu, Raoul Şorban, Horia Horşia, George Ţărnea, Mihai Pelin, Cătălin Davidescu, Ioana Dinulescu, George Apostu, Sabin Bălaşa, Florin Mitroi, Tudor Gheorghe, Francois Pamfil, Vasile Drăguț, Magda Cârneci, Olga Bușneag...
Seria „Cascadelor” cu vădită influenţă japoneză a xilogravurilor cu format alungit, 125x50 cm, a marcat o perioadă evolutivă a carierei mele de gravor, deschizând în 1980 o expoziţie personală de xilogravură la Galeria „Galateea” din Bucureşti, despre care Florin Mitroi spunea că „mă pândeşte pericolul performanţei”. Premiul Ex-equo obţinut la Banska-Bistrica, ex-Cehoslovacia, în 1982, la Bienala internaţională de gravură în lemn, a fost primul meu succes internaţional, urmat de cel naţional, Marele Premiu „Voroneţiana” de la Suceava. De asemenea, întâlnirea cu Mircia Dumitrescu şi xilogravurile sale pe simezele Saloanelor de gravură din Bucureşti şi ale unor Bienale internaţionale de gravură a fost un moment de răscruce.
Între timp am părăsit atelierul, deoarece îmi era alterată intimitatea creativă (trei artişti într-un spaţiu deschis). Primind o locuinţă în cartierul „1 Mai” cu două camere, am considerat că pot transforma sufrageria în atelier. Aici am primit vizita de lucru a echipei lui Vasile Drăguţ de la revista „Arta” care efectua o documentaţie la Filialele din „provincie”. Criticul și istoricul Vasile Drăguţ a apreciat cu entuziasm în mod special xilogravura „Colina” („Nimbul pământului”),  expusă mai târziu, în 1986, la Trienala de gravură de la Cracovia/Polonia. Spunea în 1980 despre această gravură că „poate să stea în orice muzeu de artă contemporană din lume” şi că probabil „Suzana este inconştientă de valoarea xilogravurilor ei”. François Pamfil a fost şocat de dimensiunea plăcilor gravate şi de volumul de lucru, iar Olga Buşneag, observând lipsa hârtiei japoneze de imprimat, a regretat că mă confrunt cu această stringentă problemă. Ulterior Magda Cârneci a făcut o analiză pertinentă a xilogravurilor în revista „Arta”.
Am revenit la un atelier eliberat prin dispariţia regretatului Grigore Lungu tot în clădirea  U.A.P. și am gravat seria „Somnul pământului”, „Soarele negru” etc., ieşind din formatul alungit al planşetelor. Am participat la câteva prestigioase bienale de gravură din Polonia, Ex -Cehoslovacia, Elveţia, India,  prin propunerile făcute de Uniunea Artiştilor Plastici din Bucureşti etc.

În perioada 1975-1986, am fost profesoară titulară de grafică la Liceul de Artă din Craiova. M-am prezentat la post înființând secția Grafică. Colegii mei de învățământ de la Liceul de Artă au fost: Grigorian Rusu, Gheorghița Rusu, Mihail Trifan, Ilie Berindei, Elena Berindean etc. Ostilitățile, lipsa de libertate a sistemului educațional încorsetat de „strategia securistă” a directorului Gheorghe Stănescu au frânat zi de zi perspectiva unei evoluții firești a învățământului, în general, și artistic, în special. Cu toate acestea, atașamentul reciproc, dorința de cunoaștere și crezul talentaților elevi compensau această teroare conjunctural-educațională: Luminița Ţăranu, Ioana Bătrânu, Alina Roșca, Marian Zidaru, Darie Dup, Elena Stănescu, Ilie Ortansa, Lucian Irimescu, Relu Bițulescu, Adrian Bănică, Ecaterina Orbulescu, Ivan Jinaru, Valentin Boboc, Ion Lăzureanu, Mircea Tohătan, Margareta Danciu, au fost cei care au depășit barierele prin valoarea creației lor, prin tenacitate și pasiune devenind nume de referință în arta românească și internațională.
În 1986 am fost invitată de Nicolae Kruch într-o tabără la Valea Doftanei, Ploieşti, unde l-am întâlnit pe sculptorul timişorean Szakats Béla cu care m-am căsătorit în 1987, mutându-mă la Timişoara.


Metamorfoza copilăriei, desen creion/hârtie tratată, 1976, Craiova



I.D. Sîrbu, o importantă, semnificativ-profesională și esențial-umană întâlnire

Vernisarea expoziţiei de grafică a elevelor mele din clasa a X-a, Ioana Bătrânu, Alina Roșca și Luminița Țăranu,  la galeria  „Cromatic ” a Inspectoratului de cultură Dolj, de către scriitorul I.D. Sîrbu, a stârnit „neliniști” prin ineditul ei, dar mai ales prin prezența publică a scriitorului. Drept urmare, expoziția a fost închisă înainte de termen, iar eu sancționată verbal: „Dumneata să-ți câștigi pâinea, mai întâi, și apoi să faci expoziții la elevi” (Gh. Stănescu-director).
Spicuiesc dintr-o cronică a vremii impresiile consemnate de scriitorul I.D. Sîrbu, aflat atunci în disidenţă la Craiova: „Omagiile pentru acest ʽdar artistic’ se cuvin, desigur, în primul rând elevelor care expun: Bătrânu Ioana, Roșca Alina, Țăranu Luminița și profesoarei Suzana Fântânariu care le-a îndrumat... O cunosc pe tânăra profesoară a acestor eleve, este un nume prezent în mai multe dintre expozițiile noastre republicane. A predat elevelor ei doar meșteșugul liniei și al formei în spațiul atât de abstract al colii de hârtie, dar nu și-a impus nici maniera, nici temele ei favorite. O grafică foarte severă, foarte contemporană și actuală”. (I.D. Sîrbu, Grafica elevelor, „Ramuri”, 15 noiembrie 1977, Craiova)
L-am invitat pe I.D. Sîrbu cu emoție la expoziția personală de „desen și gravură”, alături de criticul de artă Horia Horșia din București. A scris un articol consistent în revista „Ramuri” intitulat Pacea înălțimilor, din care citez: ...„O cunosc demult pe Suzana Fântânariu, o consider o colegă de destin și sensibilitate chiar dacă forma ei de a filosofa este total diferită de cea a poeților sau gânditorilor de meserie”... (I.D. Sîrbu, Pacea înălțimilor, „Ramuri”, 15 august, 1983)
În vizitele la atelier mi-a privit cu mult interes xilogravurile monumentale, propunându-mi anumite titluri cu gândul la Lucian Blaga pe care îl iubea, ca fost asistent al cunoscutului poet: „În somn, înapoi la părinți”, „Frunza originară”,„Timpul ca o plantă”, „Evadare din geometrie”, „Metamorfoza”,  „Cumpăna apelor” , „Cascada” , titluri care au rămas până astăzi în memoria lui și a lui Lucian Blaga.
Mi-a scris multe scrisori, în direct, dăruite personal. Toate originalele se află la criticul literar Cornel Ungureanu, în speranța că le va republica sau că mi le va înapoia.
Scriind în fața unei xilogravuri proaspăt imprimată, alb-negru, Gary (I.D. Sîrbu) afirmă: „Stăm între cer și pământ, între bine și rău, între ce știm și, mai ales, ceea ce nu știm. Detest, în religii, maniheismul dogmatic; suspicionez, în filozofie, tot ce se împarte în doi sau în două (alternative): singurul imperiu în care albul și negrul îi accept în nesfârșita încrâncenare (și pace, și după pace) este grafica”. (Texte adresate în 1978 Suzanei Fântânariu și publicate în „Orizont”, 20 martie 1995)



Suzana Fântânariu și I.D.Sîrbu la vernisajul elevelor din clasa a X-a, Liceul de Artă, Craiova
Ioana Bătrânu, Alina Roșca, Luminița Tăranu. Galeria „Cromatic”, 1976



Alina Roșca, eleva care a ilustrat Luceafărul lui Eminescu la 15 ani


Alina Roșca, elevă emerită, în clasa a X a Liceului de Artă din Craiova, a surprins spiritul eminescian prin seria memorabilă de desene în tuș, de o profunzime și originalitate rară,  dincolo de vârsta fragedă.  Tema pe care am enunțat-o la cursul de grafică,  „Mâna și pianul”, a conlucrat fericit cu mâinile ei creatoare. Lucrarea dăruită se află deasupra pianului  compozitorului Cornel Rădulescu și al soției sale Suzana, profesori la Conservatorul „George Enescu” din București, membrii ai Comisiei de bacalaureat.
Alina Roșca a ilustrat Luceafărul lui Mihai Eminescu la cincisprezece ani (lucrare reprodusă în revista „Ramuri”, nr. 7 din 15 iulie, 1978). Mâna înaripată plutește în haos, surprinsă într-un corp geometric imposibil, suspendat. Alina era vizionară, crea spații de la terestru la celest, de la geometric la cel afectiv cu ușurința talentului precoce.
Am însoțit-o ca profesor de grafică la prima Olimpiadă națională a Liceelor de Artă la Galați, spre Dunăre. Expoziția individuală a fost remarcată de profesori, elevi, ziariști. A obținut la acest concurs Premiul I (înainte de a ajunge aici, la selecția din cadrul liceului, Alina fusese „apreciată” cu nota patru de profesorul Cicios Costas; am fost nevoită să repar această eroare umană cu consecințe importante, propunând reluarea examenului pe care l-a câştigat cu nota maximă). Ion Sălișteanu, membru în juriul național al olimpiadelor, a îmbrățișat-o după acest rezultat, iar lacrimile ei de bucurie au curs neîncetat. Împărtășeam cu aceeași intensitate și emoție rolul ei de „erou” al Olimpiadei, „relația aceasta frumoasă, profesor-elev, atât de pură, aș vrea s-o mai întâlnesc”, a mărturisit public Ion Sălișteanu.
Alina m-a vizitat la apartamentul 82 (garsonieră), etajul V din cartierul Brazda lui Novac unde locuiam, ținând în „mâinile ei creatoare” un buchet imens de flori. Încheiase cu succes  examenul de bacalaureat. Am ascultat împreună Concertul nr. 1 de Chopin în interpretarea lui Arthur Rubinsthein, ca un semn sărbătoresc al evenimentului. Picapul era așezat pe o ladă de fructe.  Iubea muzica, literatura, teatrul. Știa să asculte, medita, acumula; tăcerile ei erau profunde, intense. Uneori părea că se închide într-o altă lume, doar lumea ei, una ireală.
Viața ei s-a  stins tragic la 32 de ani într-o explozie de gaze. Era la  atelier, pregătea lucrările pentru o expoziție în Italia, unde câștigase o bursă.

Alina Roșca, elevă, clasa a X-a
Liceul de Artă, Craiova
Suzana Fântânariu, profesoară de grafică
Liceul de Artă, Craiova, 1977



Ortansa Moraru-Ilie, un artist vizual cunoscut în Toronto

Pe Ortansa Moraru-Ilie, grafician, am cunoscut-o, plângând, într-un atelier al Liceului de Artă „Marin Sorescu” din Craiova. Ținea în mână minunate ilustrații după versurile Anei Blandiana. Eu, tânără profesoară „repartizată” la acest liceu, ea o copilă superbă plină de har. Își dorea să participe la Olimpiada națională dintre liceele de artă din România. Și, de atunci, a participat cu mare succes. A obținut Premiul I și multe altele pe parcurs. Mi-a fost doctorandă și asistentă de proiect internațional „Xilogravura-matrice stilistică” (coordonator de proiect - Suzana Fântânariu). Colaborarea noastră în ambele cazuri a fost benefică, entuziastă, o fericită re-întâlnire, via Timișoara-Toronto. Este pentru mine un punct fix generator de lumină și forță artistică, ea fiind un reper al unei generații tinere care a muncit din greu. O preţuiesc pentru caracterul ei nobil, pentru talent, erudiție și imensa generozitate. Creația ei este originală prin puritatea discursului stilistic si cea a mesajului. Există o similitudine în creația noastră, xilogravura fiind brazda ce adânceşte pământul cu  temeinicie și rod. Sper că „zburând peste ocean” va salva idealurile neîmplinite. Acum este profesor dr. în Toronto, un artist vizual cunoscut.



Suzana Fântânariu, profesoară la Liceul de Artă din Craiova,  în atelier, 1977


Luminița Țăranu, o artistă care s-a afirmat la Roma


Luminița Țăranu, fosta mea elevă preferată și apreciată la Liceul de Artă „Marin Sorescu” din Craiova și absolventă a Universității de Artă „Nicolae Grigorescu” din București, avându-l ca profesor pe Octav Grigorescu, este artista care demult locuiește și lucrează în Italia, la Roma. Această  ființă minunată, discretă și autoexigentă, eleva profundă și serioasă de altădată, este implicată actualmente în proiecte importante, de anvergură, fiind unanim apreciată și cunoscută. Aveam încă din Liceul de Artă o previziune asupra carierei sale, maturitatea ideilor ʽpremature’ impresionându-mă profund. Opera ei inedită a fost conturată pe deplin în recentul proiect monumental „Columna mutãtio - La Spirale” conceput cu  ocazia sărbătoririi formării poporului român, având ca suport tehnic arhitectonic pe arh. Pietro Bagli Pennacchiotti, soțul artistei. Succesul deplin și ecoul prelungit m-a bucurat zi de zi, imaginând traseul în timp de la eleva cu uniformă a Liceului de Artă, din anii 1975-1979, până acum în deplina sa glorie artistică. Impresionantul  obiect monumental, spiralat semicinetic, asimilând în epiderma lui numeroase date, inscripții și elemente figurale, a fost expus  timp de un an (din 29.11.2017 până în 18.11.2018) la muzeul Mercati di Traiano, Museo dei Fori Imperiali din centrul Romei, muzeul în care se află Forul lui Traian și, implicit, Columna lui Traian.  Luminița Țăranu,  înzestrată cu inteligență creativă și profesionalism desăvârșit, a impus o nouă concepție și viziune privind evaluarea și interpretarea operelor de artă istorice, o interpretare contemporană a monumentului ca materie arheologică.
Întreaga mea corespondență cu ea de-a lungul timpului este semnul unei armonioase relații între profesor și fost elev, precum și o împlinire a regăsirii noastre pe simeze ca artiste, două generații care întotdeauna s-au completat. Am fost fericită când, într-un recent interviu la Roma, Luminița a consemnat rolul meu ca profesor în anii liceului.



Ţăranu Luminița, Roșca Alina, Bătrânu Ioana, Suzana Fantanariu
Expoziţie de grup 1975, Craiova, vernisaj I.D. Sîrbu



BURSĂ DE STUDII ROMA 1985


În perioada desfășurării activității mele de artist plastic (membră a UAPR din 1975, imediat după absolvire) și a activității didactice ca profesor la Liceul de Artă din Craiova (definitivat, gradul II și I), în 1983, după trei ani de solicitare a vizei, un periplu inuman făcând naveta între Craiova și București, am  fost anunțată de Poliție, când nu mă mai așteptam să mai pot pleca vreodată, că trebuie să plec peste o zi la Roma ca bursieră a statului italian la Accademia di Romania. Am făcut „noapte albă” și un maraton de nedescris pentru a imprima manual o parte din monumentalele xilogravuri. O plecare precipitată, extenuantă,  de teama unui nou eșec prin întârziere forțată.
Am deschis o amplă expoziție de xilogravură cu 40 de lucrări, imprimare manuală, care nu au mai fost returnate vreodată, ţinând cont de restricțiile de comunicare din acea vreme. O cartolină realizată de UAPR-București și un banner în fața clădirii au însoțit expoziţia care s-a bucurat de succes la specialiști și publicul italian. Deși au fost colecționari dornici să cumpere 1-2 xilogravuri (un colecționar a venit chiar din Florența), au fost deturnați „subtil” de la această inițiativă privată.
Cuantumul bursei a fost folosit integral în problema cazării la Academie, excluzând brutal masa și alte cheltuieli la muzee sau documentări colaterale. A fost cumplit, înfometată și urmărită, iar în Academie, funcționarii erau bine fixați pe rolurile lor de informatori.
Acolo l-am întâlnit pe profesorul Florea Firan, fost inspector la Inspectoratul de cultură Dolj, care m-a încărcat, la întoarcere, cu două valize imense pline de cadouri către familia sa din Craiova. M-am întors istovită, cu un mini-album Botticelli (la reducere), pe care l-am oferit cadou unui medic stomatolog, fiind nevoită să mă tratez ca urmare a degradării dentare prin înfometarea ca bursieră la Academia Română.
Roma, eterna cetate, cu monumentele ei celebre, muzeele, galeriile, piețele, statuile, obeliscurile,  parcurile, Columna lui Traian, etc. a acoperit, prin seducătoarele frumuseți, mâhnirea și umilința  tratamentului inacceptabil față de un bursier concetățean cu „nucleul” Academiei Române. „Impresiile istorico-estetice pe care le poate oferi Roma le-am cules cu veneraţie” spunea Thomas Mann. Când am pus piciorul pe pământul Romei, am simţit o vibraţie cutremurătoare de înfrățire și solidaritate monumentală. Am trăit o asceză înălțătoare în una din cele mai frumoase metropole ale Europei, o încărcătură spirituală incizată în profesie și în inimă, pentru totdeauna... 



Expoziţie de xilogravură, „Academia Romena di Roma”, Italia, 1985


DIN 1987, TIMIŞOARA


Transferul meu la Timişoara, părăsind locuinţa, atelierul şi Liceul de Artă din Craiova, după ce avusesem o aprobare excepţională pentru transferul la Bucureşti semnată de Ion Irimescu, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici, a constituit un nou şi greu drum. M-am bucurat, însă, de o frumoasă primire din partea preşedintelui Victor Gaga, datorită căruia am primit, după un an şi jumătate, actualul atelier, împărţind coridorul şi grupul sanitar comun cu Nora Novak și Constantin Catargiu. Înainte de acesta, am continuat să gravez, în „locuri improvizate”, seria de xilogravuri „Dragoni” şi o scurtă perioadă am lucrat  în  atelierul comun „Graphium” de la Bastion.
Am cumpărat o presă mare de gravură de la Chişinău şi am primit o presă mai mică de la Richard Schell din Anglia, în urma vizitei lui Richard Demarco la noua Facultate de Arte. Am fost aleasă în Biroul UAP al Filialei, din care m-am retras după un an în perioada condusă de Jecza Péter, ca preşedinte.
Am rămas în continuare în atelierul din str. Gh. Lazăr nr. 4, din 1987 până în prezent, timp în care am activat ca profesor universitar în perioada 1990-2013, după care a urmat pensionarea de la Universitatea de Vest, la 65 de ani. În ultima perioadă, am activat concentrat în plan profesional, obținând rezultate importante: Doctor Honoris Causa al Universității de Artă  din Iași, 2013; Marele premiu  la „Saloanele Moldovei” 2014; Premiul de excelență al Ministerului Culturii din Republica Moldova, Chișinău, 2015; Diploma de excelență pentru aportul adus artelor grafice în lume, Bitola, Macedonia 2016; Marele Premiu UAPR pentru  anul 2017.



Suzana Fântânariu în atelier, 2014



Text şi imagini Suzana Fântânariu
Concept şi realizarea paginii de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 1, ianuarie 2021, anul XI)