„Evreii” de Umberto Saba, o sută de ani de la apariţie. Traducere inedită

Publicăm ciclul de povestiri Evreii de Umberto Saba (Triest, 1910-1912), în traducerea Doinei Condrea Derer. Ciclul cuprinde o dedicaţie pentru mătuşa scriitorului, prefaţa şi cinci povestiri, cu notele autorului. Originalul italian provine din ediţia Tutte le prose, Mondadori, 2001 (1530 pagini), pp. 359-411.

                                      Dedicație mătușii mele Reghina,

Mătuşică dragă, Reghina,
Dă-mi voie să-ţi dedic ţie, „sufletului tău blând de furnică”, aceste puține, nevinovate, sper, amintiri-povestiri, din care multe – primele – au fost scrise cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, pe când mai erai în viaţă.
În ciuda marii tale înclinaţii pentru chibzuială și economisire (de altfel destul de comună, pe când monedele erau din aur), nu ai pregetat să ne primeşti în casa ta pe mine şi pe mama, când ea a fost la ananghie. Ne-ai primit, m-ai iubit, mi-ai dat toate cele trebuincioase. Mai puţin ceea ce era de prisos (dulciurile – se spunea pe atunci – nu-s bune pentru copii); dar tu erai prima care te lipseai. Din multele amintiri legate de tine, toate frumoase, pe care le am, una mai ales mi-a rămas mai adânc săpată în minte. Când mama s-a gândit să întrerup studiile ca să mă plaseze ca practicant la o firmă comercială, după câteva luni de probă (şase, cred), am primit prima leafă pe o lună: 10 coroane.  Eram, pe cât se putea, un băiat bun (vreau să zic un băiat ce voia să se facă îndrăgit), aşa că mă bucuram la gândul că aveam să-ţi înmânez neatins câştigul meu de băietan; așa că, întorcându-mă de la birou, grăbeam pasul; aproape că alergam ca să pot să vă fac cât mai repede, ţie şi mamei, o bucurie, după mintea mea, neaşteptată. Dar nici nu apucasem să deschid gura, ca să zic aşa, aproape că nu intrasem în casă, când tu (deja pusă de şeful meu la curent pe nu ştiu ce căi, poate printr-o depeşă), cu o mină neaşteptat de severă mi te-ai adresat pe un ton autoritar: I soldi sull’armèr (banii, pe bufet!). Iar aghiuţă mi-a dat ghes exact prin cuvintele alea. Era aşa de frumoasă, de „proaspătă” lumea, atât de minunată, plină ochi de adulţi, din care mulţi cu adevărat genii, cunoscându-şi fiecare la perfecţie meseria, umilă sau de soi – aşa credeam pe atunci; dar cu toţii, genii, negenii, ar fi trebuit să observe că exist şi eu, însă nu o făceau! Iar cu banii aceia se puteau cumpăra atâtea lucruri, atâtea plăceri! ... N-am pus banii pe bufet; am ieşit în grabă, de parcă mă fugărea cineva, iar a doua zi m-am trezit fără nici un ban, plin de remuşcări, de chin şi dezgust. (Un pic şi de frică). Târziu am înţeles că tot ceea ce atunci mi se păruse un ordin repezit şi nedrept era, de fapt, o rugăminte emoţionantă de femeie, de femeie bătrână care ştia dinainte că nu i se va da ascultare, exprimată însă pe dos. Iată de ce şi această amintire, care ar putea să pară neplăcută, este în schimb una din cele mai duioase pe care mi le-ai lăsat; una din cele pe care le evoc cu plăcere.
Cum am spus, mă iubeai (poate mai mult decât mama); şi erai singura persoană din familie care asculta bucuroasă primele mele poezii şi povestiri. Doar că îmi atrăgeai atenţia că din poezie, doar din ea, n-am să pot câştiga atât cât să trăiesc. Iar eu ţi-am urmat sfatul (puţin şi din instinct), dar tot cu ajutorul tău; am cumpărat (imediat după primul război mondial, cu banii pe care mi-i lăsaseşi, care, vai, nu mai erau din aur) anticariatul din strada San Nicolò, ce nu a fost de-a lungul mulţilor ani cât l-am gestionat decât continuarea, sub o înfăţişare şi un conţinut diferit, a prăvăliei tale din strada Riborgo, unde se cumpărau şi vindeau obiecte uzate. „E mai greu de cumpărat decât de vândut” a fost maxima ta comercială, devenită apoi a mea, iar azi a lui Carletto [1]. Lăsând deoparte Canţonierul, poate că am mers mai mult decât s-ar crede pe urmele tale.
Cu toată dragostea,
al tău recunoscător nepot, Umberto
Trieste, 3 decembrie, 1952

Notă pentru cititor
Povestea primelor zece coroane lunare ale primului meu salariu de băietan apare, în altă formă, în nuvela Găina, al cărui protagonist se numeşte Odone. Dar Odone este, în parte, o creaţie a mea: în realitate, lucrurile s-au petrecut aşa cum le-am relatat în această misivă.

1. Carletto, evocat şi alteori de Saba, a fost angajatul, apoi succesorul lui la anticariat. (nota trad.)



Prefaţă

Mi-aduceam aminte ca într-un coşmar că scrisesem acum mai bine de patruzeci de ani aceste povestiri. După gândul meu de atunci urmau să formeze împreună cu altele un volum de proporţii, din care nu am dus la bun sfârşit decât fragmentele (închegate în sine)  strânse aici şi pe care le-am regăsit zilele acestea din pură „întâmplare”, răscolind printre hârtii de demult. Recitindu-le mi-au plăcut; poate mai mult decât pe vremea când le scriam.
Mi-au plăcut; dar nu ştiu dacă le voi publica. Nu eu voi fi cel ce va da dezlegarea. Nu-i deloc rău, la bătrâneţe, să-i laşi pe alţii să decidă pentru tine. Cel puţin în privinţa lucrurilor practice. Cele cinci povestiri (dacă pot fi numite astfel, fiind în realitate mai degrabă amintiri prezentate în formă narativă) au fost redactate pe când antisemitismul părea un joc, iar eu puteam, fără nici o remuşcare, să mă las în voia ironiei îngăduitoare, cu o notă de duioşie ascunsă pentru oameni şi lucruri (toate reale) pe care le cunoscusem şi văzusem sau despre care, cel mai adesea, auzisem în copilărie. După cum se ştie, mama mea, asemenea întregii ei familii, era evreică. Povestirile s-au născut din două porniri diferite: ca reacţie (cu o notă, cu am spus, de ironie) faţă de un fel de a fi care nu-mi aparţinea şi care deja se întâlnea foarte rar în anii aceia, mirându-mă ca de o „notă de culoare” suplimentară pe vremea „lumii minunate” [1] şi, mă gândesc, dintr-un fel de dor de tata, ce nu era evreu şi pe care l-am cunoscut târziu şi foarte puţin. Şi (poate în mai mare măsură) de dorul doicii mele în casa căreia mi-am petrecut primii ani ai copilăriei şi am scris – cum am spus altunde – „primele cuvinte pe primele pagini ale vieţii mele de om”. Cea mai veche amintire pe care o păstrez (în care se concentrează o adevărată mică dramă) este aceea a unei femei (mama) în picioare, în uşa unei prăvălii de mobilă, ameninţând cu mâna un copil blond, în lacrimi, ţinut în braţe de altă femeie (doica), vinovată de a mă fi luat cu ea la biserică, în ciuda interdicţiei. Căsnicia eşuată a mamei, părăsită de soţ cu câteva luni înainte de naşterea mea, îi întăriseră prejudecăţile religioase şi rasiale. Pe de altă parte, nu mi-aduc aminte să o fi auzit vreodată blamând alte credinţe şi religii, dacă nu era vorba de tata. Şi nici nu era – de când amintirile mele încep să fie limpezi şi precise – excesiv de legată de iudaism, ale cărei practici nu le respecta sau o făcea prea puţin. Îi rămăsese doar o mare admiraţie, chiar veneraţie, pentru memoria unui unchi patern, pe care cititorul îl va regăsi puţin mai încolo, sub înfăţişarea unui „Literat evreu”. Se numea Samuele Davide Luzzato şi îşi semna operele cu anagrama Sciadàl. Atât de mare era veneraţia ei pentru el încât în ziua în care am spus că „voi fi mai mare decât Sciadàl”, biata femeie a leşinat, de parcă ar fi auzit cea mai mare blasfemie.  (Tocmai terminasem să-i recit o poezie de-a mea – intitulată Glauco – iar, după mintea mea, speranţa de a deveni mai mare viza altă direcţie decât cea dorită de rabini). Dar şi asta se explică; au trecut foarte mulţi ani de când s-a petrecut ceea ce sunt pe cale să vă povestesc şi cred că o pot face. Pe când Samuele Davide Luzzato era profesor de ebraică la Colegiul rabinic din Padova, mama, pe atunci foarte tânără, a locuit pentru o vreme în casa lui. Printre alţii, Sciadàl avea un băiat student la medicină. Dintr-o scrisoare şi un bucheţel de violete foarte uscate, păstrate într-un săculeţ brodat, găsite printre lucrurile ei când a murit (având cu aproximaţie vârsta mea de acum) şi pe care le-am înmormântat împreună cu ea, am aflat că verii nu-şi erau indiferenţi... Împreună cu scrisoarea şi pulberea acelor flori, am pus şi rândurile mele, prin care o rugam să mă ia repede cu ea. Nu mi-a împlinit dorinţa (nu a vrut sau nu a putut), iar eu am mai rămas mulţi ani pe lumea asta pentru a asista (şi chiar supravieţui) ororilor ştiute, după care toţi – victime şi călăi – suntem – şi vom mai fi încă multe secole de acum înainte – mai mărunți decât fusesem înainte.
Încă un lucru. Bieţii oameni despre care vorbesc în aceste pagini par foarte diferiţi de ceilalţi. Par, dar nu sunt. Conta mult „punerea în scenă”, portul, fesul roşu al unchiului Edoardo din Ea îl ajută, de exemplu. Iar dacă el se lăuda că ajutase un nefericit fără să-l fi întrebat mai întâi de era goi sau iudeu (creştin sau evreu) şi chiar că-i dusese un pahar cu apă, eu mă întreb dacă marele Tommaseo (ce nu era evreu) ar fi făcut acelaşi lucru cu foarte marele Giacomo Leopardi. Poate că ar fi făcut-o; dar, în acest caz, sunt sigur, s-ar fi lăudat cu isprava lui. Iar poezii „spre lauda vreunui potentat”, cum scria în tinereţe Sciadàl, au scris mulţi alţii, chiar dacă nu în ebraică, în toate timpurile şi în toate limbile pământului. La fel în privinţa prăvăliilor din ghetou. Cine ştie ce înseamnă (şi mai ales ce a însemnat în secolul al XIX-lea) comerţul cu amănuntul şi lupta dintre concurenţi ştie că diferenţa e, şi în acest caz, mai mult de formă, decât de substanţă.
Asta e tot ceea ce pot să spun în legătură cu aceste povestiri-amintiri ieşite la suprafaţă. Mai adaug doar, pentru a înlătura orice echivoc, că fiind departe – prin firea mea şi, pe cât posibil, prin firea lucrurilor omeneşti – de ură religioasă şi rasială, dacă am recunoscut mereu care au fost meritele şi defectele evreilor (asemănătoare, cel puţin aici în Italia, cu cele ale celorlalţi italieni şi oameni din Mediterana), nu m-am simţit altceva decât un italian printre alţi italieni. Restul, înainte ca nebunia şi disperarea oamenilor să facă din asta o tragedie, pentru mine nu era – o repet cu plăcere – decât ceva puţin mai mult decât „o notă de culoare”.
Trieste, 1952


1. Sintagmă cu care Saba desemna la belle époque. (nota trad.)



Un literat evreu

Totul s-a întâmplat într-o dimineaţă din octombrie 1823, la Trieste. O trăsură comodă, trasă de doi cai, urca la pas panta abruptă de la Opcina: o urmau pe jos trei tineri discutând între ei şi cu domnul din trăsură, instalat ca vai de el între multele bagaje ce o umplea. În comparaţie cu diligenţa, pe vremea aceea, trăsura era ca acceleratul faţă de personalul din zilele noastre iar Samuele Vita Lolli, profesor de religie, se muta din Triestul natal în Goriţia, unde prelua din anul şcolar 1823-1824 clasa superioară de Talmud-Torà de acolo. Dintre tinerii care, din plăcerea de a face o plimbare şi din respect pentru maestru, se oferiseră să-l însoţească până la bariera vamală, cel mai mare era cunoscut printre coreligionarii concetăţeni cu el (la care se reducea universul lui) pentru ştiinţa şi poeziile ocazionale în ebraică (la aniversări religioase sau spre lauda vreunui potentat). Nu avea o înfăţişare atrăgătoare; era scund, cu un cap enorm, dar, în timp,  numele lui avea să treacă dincolo de cercul concetăţenilor: era Samuele Davide Luzzato. Venit pe lume odată cu secolul, împlinea atunci douăzeci şi trei de ani şi îşi câştiga existenţa dând lecţii de ebraică şi de materii profane junilor din cele mai de vază familii, unde, mai mult decât faima de învăţat, îl recomanda aceea de tânăr conformist şi de mare moralitate. Ceilalţi doi erau puştani. Unul din ei, vărul lui Luzzato, pe nume Mortara, era practicant în comerţ la o mare bancă de acţiuni în oraşul pe cale de a deveni un mare centru economic. Celălalt, Vita Zelmann, încă elev, se distrase în timpul urcuşului rostogolind cu vârful cizmei, pe stâncile presărate cu tufe rare, vineţii, toate pietrele ieşite în cale, ascultând zgomotul făcut de ele în scurta lor prăvălire. Deşi nevinovat, jocul îl deranja pe domnul din trăsură. În puţinele clipe ce-i mai rămâneau înainte de a ajunge la barieră, unde grupul hotărâse să se despartă de el, avea nevoie de cel mai mare calm, ca să dezbată liniştit cu Luzzato o chestiune veche, de maxim interes pentru amândoi, iar dezacordului ireconciliabil rezultat de aici i se datorata îndelungata lor prietenie. Samuele Davide Luzzato nu accepta ideea că, pe vremea talmudiştilor, în scrierea ebraică se foloseau punctele diacritice de pe vocale şi nici accentele, iar de la această descoperire ajungea la anumite concluzii ce negau presupusa vechime a Zoharului şi, în general, toată Cabala. Dimpotrivă, Samuele Vita Lolli, fire melancolică şi introversă, suferind de migrene, de bilă şi disperare, era un mare cabalist. Credea că omul poate, ba chiar ar trebui, prin voinţă şi cu ajutorul anumitor formule, să se înalţe la starea de spirit pur, intrând astfel în legătură cu energiile cereşti, Sefirot, care, la rândul lor, depind de Atotputernicul. Descoperirea lui Luzzato îl irita tocmai pentru concluziile ce se puteau trage, potrivnice convingerii lui. Îl contrazicea cu o îndârjire pătimaşă, acuzându-l pe Luzzato că era nici mai mult nici mai puțin un duşman al iudaismului.
- Numai să începi, repeta acum pentru a suta oară, iar dacă azi tu negi autenticitatea Zoharului, nu văd de ce n-ai nega-o mâine pe a Talmudului şi, de ce nu, chiar Pentateucul. Frumos rezultat, nu crezi?
- Dar ascultă ce-ţi spun, răspundea celălalt; după mine, tu nu pui bine problema, care, înainte de toate, e o problemă de gramatică. De ce nu-mi demonstrezi (or eu ştiu prea bine că nu o poţi face) că greşesc când îţi aduc dovezi; înțelegi? Dovezile că, pe vremea talmudiştilor, Biblia nu avea puncte şi accente; ca atare, Zoharul, care pomeneşte de ele în mai multe locuri, nu poate fi din timpuri străvechi şi în nici un caz de pe vremea celor ce au scris Misna şi Talmudul. Aşadar, zic...
Ca de obicei, Samule Davide Luzzato începea să se înfierbânte; dar oponentul lui, care, ca de obicei, nu contrapunea decât argumente sentimentale, i se adresă pe neaşteptate fostului său elev, Zelmann, care, în loc să ia seama la docta dispută, continua – ştrengar afurisit! – jocul lui prostesc şi pe deasupra periculos, zvârlind pietre cu vârful cizmei. Se aplecă cât putu afară din trăsură şi cu palmele pâlnie la gură strigă în gura mare: „Zelmann este, a fost şi va fi mereu un hamòr, hamòr, hamòr”, care, în traducere, ar fi: un ignorant, un ignorant, un ignorant. Luat prin surprindere de această răbufnire, mai ales că, spre lauda lui, deşi se amuza jucându-se cu pietrele, nu pierduse nici un cuvânt, bietul băiat se făcu roşu la faţă, iar periculosul descoperitor al teoriei despre puncte etc., etc. îl privi zâmbind, lăsând impresia că doar atunci îi remarca prezenţa.
Când au ajuns la vamă, bariera vărgată în galben şi negru se ridică pentru a lăsa să treacă trăsura, iar Samuele Davide Luzzato, uitându-se la ceasul metalic, spuse că era momentul să se întoarcă în oraş. L-ar fi însoţit bucuros încă o bucată de drum pe minunatul său prieten şi polemist Lolli, dar la ora unsprezece fix avea o primă lecţie şi nu putea, nici nu voia, să întârzie. Atunci, dându-se jos din trăsură, profesorul de religie îi îmbrăţişă pe rând pe cei trei tineri, iar lui Zelmann, parcă pentru a-şi cere iertare pentru hamorul de mai înainte şi a-i arăta că nu-i păstra ranchiună pentru ştrengărie, după ce îl îmbrăţişă, îi dădu un bobârnac pe obraz. După ce se urcă înapoi în trăsură, opri caii, care se urniseră din loc, pentru a-i recomanda pentru ultima oară lui Luzzato (dar în şoaptă, ca să nu işte reschmúd printre vameşii sloveni, ştiut fiind că peste tot erau antisemiţi; până şi printre evrei; aşa că, să vadă bine de era momentul pentru inovaţii periculoase! „Să ia bine seama cu inovaţiile sale, dragul Luzzato, nu care cumva să fie, cu mintea lui, mai mult spre paguba decât spre folosul cauzei iudaismului şi aşa combătută”. Emoţionat, vorbind pe jumătate în ebraică, pe jumătate în italiană, acesta îi dădu toate asigurările în privinţa propriilor intenţii. Îl rugă apoi insistent să se întoarcă de Paşte la Trieste, ca să reia cu mai mult calm chestiunea şi să petreacă împreună de Seder. În cele din urmă trăsura porni iar micul grup o apucă pe drumul spre oraş, fără a urma sfatul lui Zelmann care pretindea că el, doar el, ştia o scurtătură grozavă. Cerul era senin, drumul pustiu; pe mare, jos, tremurau scântei de lumină iar inimile celor trei drumeţi (trei ca îngerii care le apăruseră Patriarhilor), palpitând din cauza discuţiei, a despărţirii şi a plimbării neobişnuit de lungă şi matinală, erau radioase, ca natura din jur. Vita Zelman (ce avea să devină mai târziu profesorul Vita) nu-şi mai amintea de hamorul primului său dascăl şi în loc să continue joaca cu pietrele, se făcu deodată gânditor, aproape trist; practicantul în comerţ se gândea la talerii pe care avea să-i adune cu o afacere simplă, lipsită de riscuri, la care tot visa, dacă tatăl lui avea să-i dea anticipat partea lui de moştenire. Samuele Davide Luzzato, numit apoi de elevii lui „marele Sciadàl”, cântărea în sinea lui anagrama cu care încă de pe atunci intenţiona să-şi semneze viitoarele opere, ce aveau să schimbe fără doar şi poate faţa iudaismului; cu ajutorul lui Dumnezeu, acesta avea să-şi recapete străvechea pondere în lumea religioasă. Până atunci, găsea el, va domni peste tot cea mai mare dezordine. După el, credinţa fusese modificată şi coruptă de cabalişti; Sfânta Scriptură fusese falsificată pe ici, pe colo de copişti şi de comentatori, gramatica fusese tratată empiric, fără spirit filosofic, iar în beletristică, atât în poezie cât şi în proză, bunul gust fusese depravat. Auzind din nou numele lui Zelmann pronunţat de Mortara, de data aceasta, avu brusc impresia că nu-l auzea pentru prima oară şi că deja fusese plăcut impresionat. Ca atare îl întrebă pe băiat dacă el era acel Vita Zelmann ce se distinsese atât de mult la Academia Comercială şi Navală încât la sfârşitul anului primise menţiunea specială, ceea ce atunci, fiind vorba de un evreu dintr-o şcoală creştină, făcuse ceva valuri  printre coreligionarii din oraş. Băiatul, ce roşise mai tare auzind laudele decât hamorul fostului său maestru, răspunse că da, că el, în persoană, era premiantul. Luzzato avu însă impresia că, spunând-o, acesta nu vădea mulţumirea amorului propriu satisfăcut, acea mândrie prost mascată a celor foarte tineri când se pot mândri cu un succes oficial, fie el şi unul modest, şcolar. Ca atare găsi de cuviinţă să-l încurajeze.
- Ai făcut foarte bine, Zelmann, că te-ai remarcat, iar eu, ca un bun evreu ce sunt, îţi datorez recunoştinţă. Trebuie să le arătăm duşmanilor noştri că noi valorăm cât ei, dacă nu chiar mai mult. Păcat că nu s-a îngrijit nimeni să dea la timpul cuvenit ştirea în „Corriere Israelittico” sau în altă gazetă de-a noastră. Ori s-a dat şi mi-a scăpat mie?
Încurcat peste măsură, băiatul repeta că nu, nu credea şi, oricum, nu găsea că o menţiune specială este o ştire atât de interesantă încât să se publice în gazetă.
- N-am spus interesantă, ci utilă, ceea ce e mult mai mult. Câţi ani ai, Zelmann?
- Şaisprezece, aproape şaptesprezece.
- În aprilie eu am să am douăzeci şi patru. Datoria dumitale este să te laşi sfătuit de cine are cu şapte ani mai multă experienţă. Acum spune-mi, cum i-ai spune tatălui dumitale sau aici, amicului de faţă, de ce eşti atât de puţin încântat de o menţiune pe deplin meritată, care te onorează?
Băiatul ridică din umeri; zăbovea cu răspunsul.
- Nu cumva nu-ţi plac studiile comerciale? Te contrariază întrucâtva activitatea mercantilă?
De data aceasta  tânărul se uită la el ca la Dumnezeu sau, cel puţin, ca la un profet mai de soi al lui. Oare cine i-o fi spus? Iar, de nu, cum de înţelesese singur?
- Asta-i, nu poate fi altceva. Cum să explicăm altfel totala dumitale indiferenţă, ca să nu-i zic aversiune? Simţi că ai altă vocaţie, pentru care nu eşti lăsat, şi nu pentru comerţ?
Ajuns la acest punct, Samuele Davide Luzzato, mare amator de discuţii de la maestru la elev cu tinerii coreligionari, ce se fălea bucuros cu truda şi privaţiunile îndurate pentru a-şi împodobi mintea cu puţina lui ştiinţă care, încă de pe atunci, nu numai că-l ajuta să se remarce în sânul comunităţii, dar îi asigura o pâine şi hrana de bază sau de bătălia cu tatăl lui, muncitor turnător ce voia să-l facă mecanic şi nu haham, începu să povestească de vremurile când, foarte tânăr, îmbrăcase halatul de ucenic giuvaergiu. Doar pentru câteva luni; o voce interioară îi spunea zi şi noapte să studieze paginile din Torà. Iar când tatăl îi dădea câte un crăiţar pentru micul dejun, uneori prefera să-l sară ca să-şi cumpere cu banii aceia vreo carte folositoare. Câte nu erau de făcut şi de învăţat pentru un bun evreu!
- Bunii evrei au fost dintotdeauna buni comercianţi, obiectă Mortara. Priceperii lor de bancheri li se datorau puţinele privilegii de care se bucurau în Evul Mediu. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că afacerile îţi lasă mereu destul timp ca să studiezi Torà.
- Nu şi ţie, de exemplu, replică Vita Zelmann prompt, ca să nu mai zic că eşti obligat să mergi şi sâmbăta la lucru. Eu unul m-aş lăsa mai degrabă să mor de foame.
- Cu atât mai mult, interveni Luzzato, ar trebui să te declari mulţumit de premiu. El dovedeşte că un evreu poate să răspundă tuturor obligaţiilor fără să neglijeze din acest motiv Legea. Dar şi dumneata, Mortara, ai dreptate. Eu corespondez cu mai mulţi literaţi israelieni care sunt în acelaşi timp oameni de afaceri foarte buni. Oare nu avea, chiar marele nostru părinte, Mendelssohn, un cuptor de ars var, cu care îşi asigura o pâine lui şi copiilor; şi avea destui: şapte-opt, dacă nu chiar mai mult. Dar acum vremurile s-au schimbat şi cine ştie dacă el nu ar fi făcut mai mult (de-ar fi fost posibil), dacă ignoranţa coreligionarilor din Nord nu l-ar fi împiedicat să scoată un câştig de pe urma studiilor lui?
- Dar, dumneavoastră, vă credeţi tot atât de mare cât Mendelssohn? întrebă, poate fără ironie, Mortara.
- Eu nu cred nimic, răspunse uşor înţepat maestrul. Cred doar că atunci când cineva îşi dă seama că are o vocaţie, trebuie să o urmeze, fără să se abată din drum, nici la stânga, nici la dreapta.
- Şi eu tot aşa cred, mărturisi Vita Zelmann, cu înflăcărarea cu care se spune că martirii recitau Schemagn Israel când erau torturaţi.
- Dar, adăugă, nu fără intenţie, maestrul, trebuie să ne facem un examen de conştiinţă serios, să depăşim multe încercări grele, înainte de a ne convinge că această vocaţie există cu adevărat. De multe ori nu e decât o simplă înclinaţie, cum se întâmplă (evident, în alt sens) cu muzicienii diletanţi. Înclinaţie care poate, ba chiar trebuie, să existe pentru o profesiune manuală sau de alt fel.
Umilit, elevul tăcu. După o vreme îl întrebă ce mai citea în  zilele acelea în afara textelor sfinte.
- Citesc, adică recitesc Îndatoririle morale scrise de părintele Francesco Soave.
- Un iezuit? exclamară într-un glas cei doi tineri, îngroziţi, de parcă ar fi văzut un evreu înfulecând fără remuşcări o mâncare interzisă de Lege.
- Nu ştiu dacă părintele Soave era un iezuit. Şi-apoi, ce importanţă are? Nu există oare oameni drepţi şi printre neevrei? replică Samuele Davide Luzzato, ce se lăuda că era un om foarte tolerant.
- Nu zic că printre neevrei, dar ... un iezuit? Răspunse Zelmann, şi pentru tovarăşul lui.
- Repet, nu ştiu şi nici nu ţin să ştiu dacă părintele Soave era iezuit. Dar prefer un iezuit ca autorul Îndatoririlor morale şi nu un evreu ateu şi panteist ca Spinoza, conchise, cum conchidea cu plăcere Samuele Davide Luzzato, care nutrea pentru Spinoza ura adâncă şi fără jumătăţi de măsură avută pentru oamenii şi lucrurile neînţelese. Dar revenind la noi, Vita, acum nu, că serile se tot scurtează iar uleiul pentru lumină costă mult, dar la primăvară, de cum începe să se mărească ziua, dacă vrei să vii la mine la lecţii (fără plată, se înţelege), în câte o sâmbătă după-amiaza, o să te ajut, cu puţinul ce-mi stă în putere şi cu ajutorul Domnului.
Tot discutând, ajunseseră în dreptul primelor case din Trieste, ce se deschidea în faţa celor trei tineri cu toată forfoteala lui de porto franco şi cu întretăierile de străzi noi şi zgomotoase. În dreptul primei pieţe se despărţiră. Samuele Davide Luzzato, ca să se ducă să-și ţină prima lui lecţie iar cei doi băieţi, ce aveau liber, să hoinărească şi să discute, mai ciorovăindu-se, mai  dându-şi câte un brânci pentru ce auziseră şi spuseseră în timpul acelei ieşiri memorabile la iarbă verde şi, ca să fim drepţi, pentru alte lucruri numai de ei ştiute.

NOTE

Talmud Torà:  şcoală confesională ebraică.
Samuele Davide Luzzato: literat evreu şi orientalist renumit; a predat ebraica la Colegiul rabinic înfiinţat la Padova de Împăratul Iosif al II-lea. În povestire se face aluzie la ceea ce pare a fi fost cea mai mare descoperire a lui. Nu ştiu sau nu-mi amintesc altceva despre el. Din păcate, nu cunosc ebraica şi tot ceea ce pot să reproduc din el sunt două versuri în italiană (învăţate graţie tradiţiei orale); nu ştiu dacă-i vorba de o mărturisire, „un fel de remarcă morală” sau, cum se întâmplă în aceste cazuri, şi de una şi de alta. Ziceau versurile:
Bărbatul are un membru mic,
mai mult îi dai, mai lacom e.
Ştiu că era unchiul mamei mele şi că a avut două soţii; prima s-a aruncat pe fereastră, ca să scape probabil de o boală de nervi, deşi o vară de-a mea (care apoi a avut acelaşi sfârşit, schimbând doar mijlocul) m-a asigurat că o făcuse din cauza exageratei patimi pentru economisire a doctului bărbat; drept care (zicea tot vara mea), biata femeie (ce ar fi putut fi o foarte bună bucătăreasă) rareori reuşea să încropească pentru prânz mai mult decât un fel de mâncare, aceeaşi panada, cum se cheamă la Trieste şi în  toată zona Veneto, făcută din resturi de pâine uscată, ulei şi dafin. Lui Samuele Davide Luzzato îi plăcea grozav şi, mâncând, îi ridica în slăvi calităţile igienice şi nutritive (azi s-ar zice vitaminele). Într-adevăr, uneori e foarte bună şi igienică, dar... Ca şi Mendelssohn, a avut mai mulţi copii. Unul din ei (Beniamino) a fost un medic internist celebru (din cei chemaţi la consult şi de departe sau la căpătâiul potentaţilor); îmi tot aduc aminte ce efect avea asupră-mi, în copilăria mea plină de uimiri, când auzeam povestindu-se (şi nu o dată) că, la moartea lui, ministrul învăţământului îi trimisese familiei o telegramă de condoleanţe. Celălalt fiu (Filosseno) a avut o soartă tristă. Hărăzit – după spusele tuturor – să fie un „al doilea taică-său”, o „lumină a iudaismului”, a murit în schimb foarte tânăr şi tragic. La Paris, unde i se îngăduise să meargă la studii, s-a ales, în schimb, imediat, cu o boală venerică.  Neavând curajul să-i mărturisească tatălui (şi nici unui medic) delictul şi pedeapsa, boala a progresat rapid, cu consecinţe lesne de imaginat pentru tânăr. Mai adaug, având în vedere experienţa mea de anticar (dacă povestirea este din 1910, prezenta notă este din 1952) că operele lui se vând în continuare şi, fiind incluse într-un catalog, beneficiază de numeroase cereri. Cu deosebire rară şi căutată este versiunea dată de el Pentateucului, cu textul originar în juxtă. Cunoscătorii şi amatorii spun că este bine făcută.
Reschmúd: antisemitism. Cuvântul derivă din raschàgn, care înseamnă rău.
Sèder: ceremonie (cină) pascală, incluzând diferite rituri ce comemorează fuga evreilor din Egipt.
Schèmagn Israèl (Ascultă, Israel): este rugăciunea de bază a evreilor prin care-şi afirmă monoteismul.
Hahàm: savant (mai ales al Legii mozaice). „Un haham, un adevărat haham”, zicea despre mine, ducându-se din clasă în clasă, anunţând „minunea”, bunul meu profesor de religie când, în a doua elementară, la lecţia de Istorie sacră, mă ridicasem ca să-l întreb dacă ploaia potopului începuse cu picături rare sau venise brusc, puhoi. Pentru că, tu, răbdătorule meu cititor, trebuie să ştii că şi mie mi se prevedea, în afara unui mare viitor ca funcţionar de bancă, acela de „lumină a iudaismului”. Dacă nu am reuşit, asta s-a întâmplat – vai! – cum am spus în Prefaţă, din cauza acelui goi, hahalerei de taică-meu. Poate şi mai mult (având în vedere absenţa tatii) datorită doicii mele, o ţărancă slovenă, ce ţinea la capul patului imaginea cu pruncul Isus (cu care îmi plăcea să mă identific) şi mă lua cu ea în fiecare seară la Biserica Rozariului, care tot mai există în acea parte a Oraşului Vechi care nu a fost gratuit (aş zice barbar) demolată. În plus, mă punea înainte de culcare să spun în loc de Schèmagn Israèl în ebraică, Tatăl nostru în slovenă... Dacă povestesc aceste lucruri din vremuri îndepărtate, cu riscul de a mă repeta, nu e – ţi-o jur, cititorule – „ca să vorbesc despre mine”, ci numai pentru a deplânge „oribilul” amestec posibil în Europa, pe când mai exista o Europă; şi la Trieste, când orăşelul meu foarte italian – în ciuda a tot şi a toate, azi, ca şi ieri – era în ascensiune. Trebuia să vină apoi Adolf Hitler „să facă ordine”.



Ghetoul din Trieste în 1860

Pe la 1860, ghetoul din Trieste era încă în floarea soioasei lui originalităţi. După o jumătate de secol de când erau întru totul egali cu ceilalţi cetăţeni, scăpând de taxe şi de umilitoare semne distinctive, nu toţi evreii născuţi sau imigranţi în oraşul porto franco ajunseseră să-şi învingă neîncrederea înnăscută şi să-şi amestece viaţa lor de fiecare zi cu aceea a temuţilor (aşadar detestaţilor) goi. Aversiunea înrădăcinată din cauza mileniilor de persecuţii şi de izolare, care nu era de ordin religios iar, când există, nu o înlătură nici botezul, ţinea pe loc în „fortăreaţa”, unde bătrânii lor făcuseră şi continuau să facă comerţ cu vechituri în prăvăliile pitoreşti şi haotice de unde-şi trăgeau puterea, şi familii suficient de înstărite ca să locuiască într-o casă nouă, pe o stradă nouă. Mulţi visau la noile clădiri, construite ca o excelentă investiţie de capital pentru văduve bogate, cu teama unor riscuri mai mari, dar după ce le cumpăraseră din calcul, în ceea ce-i privea, noii proprietari continuau să locuiască în dragul lor ghetou, după ei, intim şi plin de amintiri. În virtutea tradiţiei şi a inerţiei unui obicei mental devenit ca orice idee fixă o povară mai greu de lăsat jos decât de dus, îşi închipuiau lesne că, în afara centrului lor, mai persistau persecuţiile la care se renunţase de zeci de ani şi care nu existaseră niciodată în singurul mare port comercial al Austriei cu o populaţie temperamental prea meridională, pentru ca boala nordică a antisemitismului să se poată întinde. Aşa se face că de cum au fost întredeschise porţile ghetoului, cei mai buni dintre evrei, cei lipsiţi de prejudecăţi şi temeri, cu puterea banilor adunaţi sau în virtutea spiritului pragmatic specific rasei, care, poate, dă dovadă de mai mult idealism în a face comerţ şi de mai mult spirit comercial în idealism, au ştiut să se plaseze dintr-un salt în posturile cele mai importante şi lucrative la conducerea băncilor, a companiilor de asigurări sau de navigaţie. Era vremea când comunitatea se mărea zi de zi cu noi coreligionari atraşi de înflorirea continuă a traficului ce modifica văzând cu ochii vechiul orăşel de pescari într-o enormă şi tumultoasă prăvălie. Şi mulţi, care debarcaseră din Levantul apropiat pe cheiul San Carlo în haina cu franjuri şi cu fesul roşu pe cap, având probabil drept unică avere o recomandare către rabin sau către vreun bătrân filantrop, după câţiva ani, uneori numai după câteva luni, apăreau în costumul de rigoare şi cu joben pe cap la slujbele religioase ţinute în trei timpi: de rit italian, de rit german şi spaniol; două din ele li se făceau drept-credincioşilor în ghetoul propriu-zis, al treilea, în apropiere, pe strada Del Monte.
Dar oamenii mărunţi, lipsiţi de spiritul de iniţiativă necesar ca să renunțe la comerţul  cu amănuntul, continuau să-l exercite  în barăcile din pieţişoara Şcolile Israelite sau la parterul caselor cu igrasie şi al bordelurilor din oraşul vechi. Unele din aceste prăvălii, nu mai mari decât o chilie, producătoare de imense capitaluri, au rămas legendare pentru noua generaţie. Se practica cu deosebire trocul şi cumpărarea-vânzarea de mobilă şi haine vechi, comerţ aproape dispărut azi, ai cărui ultimi mari actori sunt mai în vârstă şi mai rari decât puţinii supravieţuitori autentici din epoca garibaldină. În cea mai mare parte, clienţii erau slavi din zonă sau marinari din Iliria şi Dalmaţia: recruţi având nevoie de o valiză unde să-şi pună lucrurile sărăcăcioase şi vaporeni dornici să-şi schimbe hainele roase şi pantofii scâlciaţi. Furtişagurile, trasul pe sfoară, camăta, nu mai frecvente, nici mai grave decât aiurea, dar mai făţişe, mai la lumina soarelui, ca să folosim o expresie improprie, erau practicate de negustori şi mai ales de negustorese cu o îndemânare de-a dreptul sublimă, cu o uimitoare pătrundere psihologică şi a fizionomiei victimelor. Orice armă era bună; atât pentru a atrage în propria prăvălie clientul, cât şi pentru a câştiga în concurenţa cu ceilalţi telali. Străzile erau înguste, gangurile aglomerate iar prăvăliile stăteau una în faţa celeilalte, asemenea combatanţilor duşmani pe vremea când bătăliile se cucereau sau se pierdeau în lupta corp la corp. Trecătorii bănuiţi de a fi virtuali cumpărători erau asaltaţi cu cele mai neruşinate linguşeli, ca noctambulii de prostituate. Tânărul era ademenit cu vorbe de laudă la adresa constituţiei lui robuste, laudă scăpată fără îndoială dintr-o admiraţie dezinteresată; vânzătoarea îi dădea de înţeles că avea să-i tragă cu mâinile ei perechea nouă de pantaloni ce aveau să reziste o veşnicie, iar din slăbiciune pentru un blond atât de frumos avea să-i lase totul aproape gratis. Numai că acel „aproape” reprezenta uneori banii pe o zi ai unei familii cu opt copii de hrănit şi nimeni, odată căzut în cursă, nu ieşea după o oră sau după un minut, fără să fi făcut o parte din cumpărături. Dacă în locul unui tânăr se nimerea un tată de familie, era mângâiat plodul ce ţopăia în urma lui şi declarat pe loc cel mai frumos băieţel din oraş; fiecare îşi ura cu glas tare unul la fel; limba, dialectul, zâmbetul erau adaptate în funcţie de vârsta, sexul şi naţionalitatea clientului. Pentru cazurile grave, când tranzacția, îndelung tratată, ameninţa să nu ajungă la liman, era ţinută după tejghea, cu multă zgârcenie, o sticlă cu ţuică şi unul, două păhărele murdare. În timpul tranzacţiei, proprietarul şi proprietăreasa, mama şi fiica, vorbeau într-un fel de dialect triestin dulceag, împănat cu termeni din ebraica colonială, total neinteligibil pentru neiniţiaţi. Şi mai îndârjiţi se dovedeau în concurenţa dintre ei; îşi disputau clienţii chiar şi cu forţa; adesea dintre doi sau mai mulţi concurenţi câştiga cel cu o musculatură a braţelor mai puţin debilă, aşadar cu o mai mare forţă  să-l târască în prăvălie pe goiul măgulit sau amuzat de această luptă neaşteptată pentru persoana lui. Atunci, cel învins îşi vărsa obida, dând în vileag în gura mare, din pragul prăvăliei, toate secretele comerciale şi toate tertipurile domestice ale părţii adverse. Sau, brusc, începea să se lamenteze, invoca propriile mizerii, numărul gurilor cărora trebuia să le astâmpere foamea, cu o logica barbară şi scânteieri de elocinţă demne de un Ieremia. În sfârşit, lupta pentru viaţă era furibundă, ca aceea pe care o admiri la gâzele din iarba de pe pajişte sau în nisipul mării. Dar proprietarii înstăriţi, cu o clientelă stabilă, îşi rezervau satisfacţia religioasă de a ţine prăvăliile închise sâmbăta, ziua Domnului, până la apus, răstimp în care evreul nu are voie să presteze nici o muncă, nici măcar să rupă o frunză sau să aprindă un chibrit. Eu însumi i-am auzit pe bătrâni povestind, plini de mândrie şi emoţie, că o adevărată mulţime se îngrămădea sâmbăta seara la uşile prăvăliilor, aşteptând ore în şir stăpânul sau stăpâna ca să le deschidă. Pentru că – adăugau ei – prăvăliile acelea erau binecuvântate (de Domnul); erau un adevărat pământ al făgăduinţei.

NOTĂ
Goi(m): neevreu.



Sofia şi Leone Vita

De câţiva ani într-una din aceste prăvălioare, ţinute închise sâmbăta şi binecuvântate de Domnul, îşi făcea tot timpul de lucru o tânără soţie. Tânără, nu atât datorită anilor împliniți, cât faptului că aşa putea să pară pe lângă bărbatul ei, ce avea cu treizeci mai mulţi, dacă aspectul de fecioară ofilită şi îmbrăcămintea neglijentă nu i-ar fi dat un fel de aer asexuat şi fără vârstă. Cu ochii umflaţi, cu părul rar, despărţit pe frunte cu o cărare transversală, de unde îi cădeau câteva şuviţe până pe gene, cu spinarea deja încovoiată ce anunţa bătrâneţea, ţinea figuri de ceară pe panoplii. Când îi dădea braţul soţului trecut de şaptezeci de ani, mergând încet ca să nu-l obosească şi oprindu-se în răstimpuri ca să-l lase să-şi tragă suflarea, diferenţa de treizeci de ani nu supăra prea tare privirea trecătorului. El era şi mai scund şi parcă mai ghemuit decât ea, şoldiu din naştere şi atât de miop încât lăsa impresia că se uită printr-o crăpătură. După moda vremii, purta joben şi o redingotă foarte lungă. Numai că a lui era teribil de soioasă şi atât de anapoda încât părea croită pentru altcineva. Dar mulţi oameni „foarte eleganţi” ar fi preferat chiar să o schimbe cu a lor decât să câştige lozul cel mare. Asta pentru că în buzunarul interior, în dreptul inimii, ţinea portofelul, un portofel atât de bine căptuşit cu bancnote încât atrăgătoarea umflătură se vedea pe dinafară. Leone Vita, sau Leone Cârjă, cum îi ziceau toţi, ştia să-şi vadă de afaceri; nu exista datornic destul de abil ca să-i scape, nu exista licitaţie de unde să plece fără să fi luat crema. Îşi ţinea banii la îndemână aşa cum cel ce se teme tot timpul să nu fie atacat, umblă mereu înarmat; nu se ştia niciodată dacă nu avea să întâlnească pe stradă sau la cafeneaua Tergeste un ofertant, ale cărui pretenţii ar fi scăzut sub minim de cum avea să-i arate revolverul plăţii pe loc, cu bani peşin. Dar dacă e adevărat că era un excelent om de afaceri, era şi un om de suflet, cu o inimă regească; nu o dată, nesătulul portofelul se deschisese în beneficiul unei văduve sau al unui orfan. Era în stare să se certe o jumătate de zi pentru o diferenţă de un florin la cumpărarea unei piese de mobilier uzată, dar văzând în ce sărăcie rămânea casa la încheierea tranzacției, se întâmpla să lase, înainte de a ieşi din ea, o monedă de argint sau un taler cu efigia Mariei Teresa, pe unica masă care, lustruită cum se cuvine, avea să troneze peste câteva zile în prăvălia lui. Şi nu o dată s-a întâmplat, ca un impertinent, o puşlama cu mult tupeu şi puţini magnod, să-i ardă o palmă, drept răspuns la actul lui de binefacere. Leone Vita nu se ruşina să relateze asemenea episoade din viaţa lui cinstită, de om caritabil; mai mult, invoca palma aceea drept o dovadă incontestabilă a ingratitudinii omenirii blestemate de Dumnezeu. Nu făcea afaceri cu proprii coreligionari. Întâlnindu-l, evreii săraci se ploconeau în faţa lui; toate asociaţiile ebraice de binefacere îl considerau un om dintre cei mai merituoşi. Când oficiantul îl chema în templu la amvon să atingă sulurile cu Porunci, întrebându-l, conform ritualului, dacă intenţiona să facă o ofertă săracilor, drept recompensă pentru cinstea avută, cifra lui era atât de generoasă încât un murmur de aprobare se ridica din rândurile celor adunaţi; iar când trecea, toţi fluturau în direcţia lui, ca o binecuvântare, poalele cu franjuri ale talèdului. Se spunea despre el că este unul din oamenii pentru care, atunci când Dumnezeu face câte unul, strică imediat matriţa, aşa cum făcuse cu Paganini, sau, ca să rămânem în clan, cu Samuele Davide Luzzato, zis Sciadàl.
Sofia Angeli, nepoată dinspre mamă a acestui renumit Sciadàl, era a doua lui soţie; prima îi murise cu câţiva ani în urmă, fără să-i lase moştenitori. În ciuda celor şaptezeci de ani, lui tot îi mai plăceau femeile, fie şi numai ca să le privească sau să le simtă alături; în plus, noaptea, avea nevoie de o infirmieră iar ziua de cineva de încredere ca să-i lase în grijă prăvălia în răstimpul când lipsea pentru vreo afacere, pentru vreo ceremonie religioasă la care ţinea să fie prezent sau pentru partida cotidiană de domino la Cafeneaua Tergeste (unicul lui viciu, dar nimeni nu se naşte desăvârşit!); aşa se face că într-o bună zi, după ce i-a strecurat în mână (fără să întâmpine prea mare rezistenţă) un florin, i s-a adresat unui bătrân profesor de religie. După ce a încercat să sărute mâna ce-l miluise, acesta a promis, jurând solemn, că avea să se ocupe, chiar din clipa aceea, cu zel şi discreţie, de problemă, ca să-i găsească repede ceea ce dorea.
- Mai ales repede, răspunse zâmbind Leone. După cum vedeţi, n-am prea mult timp de
aşteptat.
- Ei, şi dumneavoastră! Dar arătaţi de nici cincizeci de ani!
- Peste puţin fac şaptezeci, replică bietul bătrân, întinzându-i mâna coreligionarului lingușitor, dornic să i-o strângă şi să i-o ţină cât mai mult între palmele lui.
- Ce contează vârsta? Un bărbat ca dumneavoastră, domnule Leone, găseşte câte femei vrea, fericite şi onorate să fie luate în căsătorie. Dacă stau şi mă gândesc, nu cred că voi avea mult de umblat: poate am şi găsit ceea ce trebuie pentru cazul de față.
- Chiar? Cine?
- Nu, încă nu pot să dau nume. Dar mâine, la ora asta voi fi la cafenea şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să vă dau o veste după dorinţa dumneavoastră.
- Mulţumesc, domnule profesor. Şi, cine ştie, poate ar fi mai bine să fie o văduvă.
- Ce văduvă, nicio văduvă, adăugă profesorul de religie sincer emoţionat şi strângându-
i cu foc mâna rece şi generoasă. Vrem o fată frumoasă, bună, de familie, fără gărgăuni în cap, cum era răposata Rachele, când aţi luat-o de nevastă. Regele David a pretins o fecioară; şi era mult mai bătrân decât dumneavoastră, domnule dragă!
Bunul profesor de religie, care nu vedea în căsătoria de pus la cale doar câştigul unui bacşiş consistent, ci şi o faptă bună, o adevărată Mizvà de înfăptuit, nu greşise când, în aceeaşi seară, a bătut la uşa unde locuia Sofia cu mama oarbă şi cu sora ei cu zece ani mai tânără. Şi nici măcar nu a fost nevoie să ridice în slăvi mirele; a fost suficient numele „Leone Vita” pentru ca toate cele trei femei să se ridice în acelaşi timp, dând glas, fiecare în felul ei, aceleaşi depline mulţumiri.
Viitoarea mireasă zâmbise întorcându-şi faţa şi murmurând un „să fie într-un ceas bun!”, venit din inimă; nu doar pentru ea, ci şi pentru beneficiile pe care această căsătorie avea să le aducă alor ei. Sora o îmbrăţişase cu ochii plini de lacrimi iar bătrâna oarbă ţinuse să o aibă aproape, ca, punându-i mâna pe creştet, să-i dea binecuvântarea. Iar profesorul, ce-şi amintea de a o fi avut elevă la şcoala de Talmud–Torà, întărise şi el binecuvântarea maternă şi promisese că drept dar de nuntă avea să scrie cu mâna lui pe pergament o Mesusà din cele care, vârâte într-un etui metalic, se puneau la uşa tuturor caselor, pentru ca, intrând şi ieşind, locatarii să aibă înaintea ochilor şi pe buze amintirea legământului făcut de Domnul cu poporul ales. După ce se scuzase că nu-i poate oferi nimic din cauza extremei sărăcii în care trăiau, mama îi aduse aminte că în afară de Sofia mai avea o fată pe care, dacă putea să o vadă la casa ei şi să-şi mai îmbrăţişeze o dată băiatul plecat militar, nu ar mai fi cerut nimic şi avea să închidă ochii fericită. Spre deosebire de Sofia, Stella (aşa se chema sora mai mică) era o minune de fecioară; după douăzeci de secole de persecuţii şi exiluri, în locuinţa aceea cenușie, parcă răsărise din nou Rebeca la fântâna din Paddam-Taaram, aşa cum este reprezentată în oleografii; ea o întrerupsese şi jurase „pe viaţa ta, mamă” că se mulţumea să rămână aşa cum era şi că în nici un caz nu ar fi acceptat să o părăsească; cu atât mai puţin acum, când sora mai mare trebuia să se ducă să stea la bărbatul ei. Atunci pe biata bătrână o apucase disperarea, îşi blestema zilele, viaţa ei care nu era decât o povară pentru cei dragi; cu cele mai sfâşietoare cuvinte, cu cele mai fierbinţi implorări îşi invoca moartea. Ca să o consoleze şi să o calmeze, se strânseseră cu toţii în jurul ei, dar nu obţinuseră altceva decât că, într-o criză de recunoştinţă şi duioşie, din cauza căreia inima ei avea să se resimtă mai multe zile la rând, le tot săruta pe fete şi pe bătrânul profesor. Înainte de plecare, el promisese oficial că avea să revină a doua zi aducându-l şi pe mire; iar acesta nu avea să fie dezgustat de sărăcia din casă – cum se temea oarba –, dimpotrivă, avea să se considere onorat să ajute cu ştiuta-i mărinimie o familie atât de distinsă, o mamă exemplară căreia, cât mai degrabă cu putinţă, avea să-i devină ginere.
Într-adevăr totul a mers pe făgaşul cel bun, cum îşi dorise Sofia. Limitată ca inteligenţă, dar senină, poate incapabilă de pasiune, femeia s-a măritat cu Leone Cârjă fără pic de repulsie şi s-a legat de el cu toată afecţiunea de care era în stare sufletul ei blând de furnică. Iar bunul bătrân, căruia nu-i venea să creadă că are parte de atâta mulţumire şi că trezise la vârsta lui o afecţiune atât de sinceră, i-a fixat pe dată soacrei un venit lunar iar în scrisoarea în care aceasta îşi înştiinţa fiul soldat de căsătoria surorii, a ţinut să adauge cu mâna lui o apostilă prin care se angaja să-i deschidă pe propria-i cheltuială, de cum avea să rămână la vatră, o prăvălie, de ce fel ar fi dorit el. Când, nemaiştiind cum să-i mai arate sentimentele de gratitudine soţiei, pe care deja o dotase cu cele mai bune achiziţii de la licitaţiile de bijuterii şi în favoarea căreia deja făcuse testamentul, i-a propus să renunţe la apartamentul de două camere unde stăteau în pieţişoara Şcolile Israelite, ca să ia cu chirie unul mai comod şi mai mare, Sofia s-a grăbit să respingă, aproape indignată, oferta.
- Leone dragă, de ce n-am închiria mai degrabă camera mică, rămânând aici, unde ne-
am simţit întotdeauna bine? La ce ne trebuie nouă a doua cameră, când noi stăm toată ziua în prăvălie?
Lui Leone nu-i venea să-şi creadă urechilor; nu i se părea posibil să fi găsit aşa o comoară de nevastă. S-a hotărât pe loc să-l caute pe profesorul de religie şi să-i pună de bună voie în mână o răsplată cel puţin egală cu prima.
- Dar eu ziceam pentru tine, comoara mea, ca să ai şi tu o casă mai mare, cu sufragerie şi o cămăruţă pentru servitoare.
- Eu te am pe tine şi negustoria, mi-e de ajuns, îl întrerupse Sofia. De ce să aducem în casă o servitoare, oneevreică, poate o coadă de topor? O femeie de serviciu e chiar prea de tot.
Iar Leone o strângea la piept, o tot pupa pe şuviţele de pe frunte, exclamând că, dacă avusese multe amărăciuni în viaţă, probabil că Domnul totuşi îl iubea, de-l făcuse să aibă parte la bătrâneţe de aşa o mângâiere. Laudă pe care Sofia şi-o tot repeta în sinea ei, mândră şi fericită că o meritase. Ca să recompenseze cât mai mult bunătatea bărbatului ei şi să sporească averea, stătea de la şapte dimineaţa până la nouă seara în prăvălioara umedă, nesănătoasă, fără un ceas de tihnă, fără regrete sau să aspire la altceva decât la un câştig zilnic bun. Dar, după săptămâna de trudă, venea sâmbăta, ziua solemnă, pe care Sofia şi Leone o cinsteau ducându-se dimineaţa la Templu iar după aceea la masă la oarbă, pe care o îndopau, în ciuda protestelor ei, cu carne şi dulciuri. După-amiaza făceau o scurtă plimbare, mergând domol sau, cel mai adesea, trântindu-se în pat să tragă un pui de somn până la apusul soarelui, oră la care, sărbătoarea lua sfârşit iar ei, după ce își trăseseră sufletul, asemenea Domnului care muncise şase zile ca să facă lumea, iar în a şaptea se odihnise, se grăbeau să deschidă din nou prăvălia.

NOTE

Magnod: bani
Talèd: un fel de şal cu franjuri pe care şi-l petrec (sau şi-l petreceau) evreii în timpul rugăciunii.



Fratele Giuseppe

Trecuseră doi ani de mare idilă, doi ani fericiţi pentru familiile Vita şi Angeli care de altfel, deşi locuiau în case diferite, formau o singură familie. Bătrânul Leone încă mai avea vigoarea fizică necesară ca să-şi vadă de afaceri; ba chiar, graţie muncii inteligente a bărbatului şi supunerii devotate a femeii, ele prosperau într-atât încât pe 22 august 1862, după calendarul creştin şi 26 ale lunii lui Ab 5622, după cel ebraic, Sofia Vita devenea unica deţinătoare a unei case cu patru etaje, negrevată de ipoteci, din strada Pondares. Era o clădire pe care Leone pusese ochii dinainte de căsătorie şi, prinzând momentul favorabil, îl cumpărase la un preţ convenabil şi-l trecuse imediat pe numele soţiei. În ziua respectivă, Sofia era radioasă, dar îşi ascundea bucuria aproape înduioşătoare sau şi-o arăta dublând gesturile de gingăşie faţă de generosul ei bărbat. El îi repeta, pentru a suta oară, ce mulţumire încerca dăruindu-i unei soţii atât de înţelepte, care-i binecuvântase casa, un lucru care ar fi fost atât de trist, chiar dacă avantajos, de l-ar fi luat doar pentru el, bătrân şi lipsit de urmaşi. Cu această ocazie s-a întâmplat ca Leone Vita să compună singura lui poezie; o poezie în ebraică, în care relua dintr-un Psalm, spre lauda soţiei, comparaţia dintre omul pios ce fuge de compania celor răi şi pomişorul plantat lângă un izvor (izvorul era chipurile Sofia) care nu are nevoie, din acest motiv, să fie udat şi dă roade bogate şi pe timp de secetă. Ziua în care bunul bătrân citi în casa soacrei poezia dedicată soţiei a fost fără îndoială ziua memorabilă a vieţii lui. Nici un poet nu şi-a savurat mai mult succesul, deşi, dacă e să spunem drept, cele trei femei nu pricepeau mare lucru în ebraică; ştiau doar puţinul necesar pentru a urmări mecanic rugăciunile. Cu toate acestea au avut mare grijă să nu lase să le transpară neştiinţa şi, din respect pentru autorul-cititor, şi-au manifestat aprobarea fără margini, schimbând din când în când zâmbete, dând de înţeles că prinseseră bine miezul ascuns, alegoric al compoziţiei. Deşi cele trei femei l-au asigurat că nu era nevoie, Leone ţinu să dea şi traducerea în italiană, ce o făcu să plângă pe biata bătrână iar pe soție și cumnată să verse câteva lacrimi. Dar erau lacrimi de mângâiere, vărsate pentru prea-plinul mulţumirii acelor fiinţe ale bunului Dumnezeu.
Cu totul altele au fost cele pe care au fost nevoite să le verse când fiul Giuseppe s-a întors acasă după satisfacerea serviciului militar. Se făcuse într-adevăr un flăcău frumos, dar moralmente schimbat mult în rău faţă de momentul plecării. Parcă revenise la anii copilăriei când se comporta asemenea celui mai nestăpânit şi recalcitrant dintre tovarăşii lui, iar tatăl, vopsitor, trebuia să-l târască cu forţa la lecţiile de Talmud-Torà. Puştanul nu voia să se ducă, se agăţa pe drum de toate coloanele, se proptea pe picioare ca un tăuraş dus la tăiere. Dacă lăsau totul pe frica de pedeapsă şi-l trimiteau singur, băiatul o apuca de fiecare dată spre câmp sau spre dig. La întoarcere, tatăl, care adulmeca vina, punea mâna pe el, îi dădea pantalonii jos şi-l lega de un scripete din vopsitorie. Apoi îl lovea cu un bici din piele, cumpărat anume. Ce-i drept, ar fi fost suficient un geamăt sau rugămintea de a fi iertat, dar ştrengarul era prea mândru ca să se umilească şi nu recurgea la mijlocul ştiut ca infailibil, dacă nu simţea că era pe punctul de a leşina. Dar când tatăl a murit din pricina unui carcinom la stomac (ziceau medicii) sau din cauza unui goi ce deschisese peste drum o vopsitorie (ziceau cei din familie) şi îi arătară pentru ultima oară (înainte să-l înfăşoare în cearşaful în care, fără ca să-l mai poată vedea cineva, avea să coboare în groapă) trupul sleit al părintelui, galben la faţă, dar cu o expresie de mare blândeţe, ce-i amintea orfanului de o litografie cu părintele Abraham, simţi nevoia irezistibilă să se schimbe. Şi într-adevăr s-a schimbat. Timp de un an, cât mai rămăsese, se apucă să înveţe cu atâta sârg încât le-o luă înainte tuturor colegilor, uimindu-i pe profesori şi pe cei trei şefi ai Comunităţii care asistau la examene. După care ţinu să înveţe imediat o meserie. Dar nu pe cea a tatălui; dorea să ajungă ceasornicar, deşi i-ar fi plăcut mult mai mult cariera maritimă. Dar nu voia să-şi părăsească mama şi surorile. Voia să aibă repede un câştig săptămânal, oricât de mic, ca să-l adauge integral celui pe care familia îl primea drept ajutor din partea Comunităţii şi puţinilor bani aduşi de Sofia care-i învăţa să citească în franceză şi ebraică pe micuţii unei familii înstărite. Până la douăzeci de ani a rămas un fiu şi un frate model; tot ce i se putea reproşa era încăierarea cu un goi ce se ţinea de Stella, sora lui. Când a aflat că fratele ei îl oprise şi-l ameninţase pe curtezanul ei, aceasta a ţinut-o tot într-un plâns. De altfel, toţi dezaprobaseră purtarea lui, părându-li-se exagerate chestiunea de onoare făcută de el şi gelozia fraternă. Dar norul trecuse repede. Fulgerul a căzut când, pe neaşteptate, tânărul a anunţat că voia să plece soldat. Deşi se născuse la Triest, el era cetăţean italian; ca fiu de văduvă nu era obligat să presteze serviciul militar. El a renunţat însă la acest privilegiu. N-au fost de nici un folos disperarea mamei, implorările surorii Sofia (după încăierare, Stella nu mai vorbea cu el), intervenţiile unor oameni cu greutate. A rămas neclintit în hotărârea lui şi a plecat exact când era ca o mană cerească pentru ai lui. La întoarcerea din serviciul militar din Livorno, era alt om. Sau, mai bine zis, era cel de dinainte, cel pe care tatăl îl lega de scripetele din vopsitorie şi-l croia cu biciul pentru ticăloşiile lui. În loc să se arate recunoscător bătrânului Leone pentru tot ceea ce făcuse pentru familia lui în răstimpul cât lipsise, parcă încerca o plăcere răutăcioasă să nu-l salute sau abia să-i dea bună-ziua. Într-una din primele discuţii cu acesta, a recurs la o comparaţie epatantă între el, Giuseppe Luzzato, nepotul marelui Sciadàl şi subofiţer în Armata Regală (în realitate, la eliberare era caporal major) şi Giovanni dalle Bande Nere; comparaţia parcă încovoiase pentru o clipă şi mai mult spatele bătrânului, cu toate că e puţin probabil ca acesta să fi ştiut ce fel de om fusese ducele de Urbino. Femeile din casă se arătau şi ele îngrozite; numai mama avea curajul să-i ia apărarea. Spunea că sunt „orgolii de cocoş” ce aveau să-i treacă de cum avea să-şi găsească de lucru şi o mireasă. Numai că tânărul nu se gândea nici la una nici la alta; mai ales, nu se hotăra să se apuce de muncă. Dăduse uitării vechea lui meserie de ceasornicar, iar Leone Vita parcă nu-şi mai amintea de promisiunea de a-i deschide o prăvălie. În ziua când nevasta încercase să aducă vorba, bătrânul strânsese din buze şi spusese un „nu” atât de hotărât încât ea a crezut că nu fusese explicită sau că el nu înţelesese şi a repetat întrebarea. Leone nu s-a arătat intimidat, dimpotrivă, cu această ocazie a dat dovadă de atâta hotărâre încât Sofia se alarmase gândindu-se că bătrânului i se apropia ceasul.
- Nu şi iar nu, zicea Leone. Dacă el e Leone dalle Bande Rosse, eu sunt Leone Vita. Ah, fir-ar să fie!
- Nu te aprinde, dragul meu, scumpul meu, doar n-o să treacă nimeni peste voinţa ta. În
ciuda promisiunii tale verbale şi în scris, nu avem nici un drept, tu eşti singurul stăpân.
- Cred şi eu.
Pe aşa un ton fusese spus acel „cred şi eu” încât Sofia se simţi jignită şi se oferi pe loc să-i înapoieze casa din strada Pondares.
- Vrei să mă omori? spusese îndreptându-se spre cealaltă încăpere ca să aducă actul notarial.
Când a revenit cu actul, bătrânul nu mai era; Sofia îşi făcea reproşuri că întrecuse măsura de parcă ar fi comis un delict de neiertat. Seara se împăcară, iar Leone o asigură că avea să-şi aducă aminte de promisiunea făcută îndată ce fratele ei avea să dea semne de îndreptare, apucându-se de o muncă, indiferent care. „Leone Vita – adăugase – chiar dacă nu era Giovanni dalle Bande Rosse, era un om de cuvânt”. Dar atât timp cât Giuseppe nu făcea dovada necesară, dorea să nu se mai aducă vorba despre aşa ceva. Mai mult, îşi ruga soţia să nu-şi mai încurajeze fratele să petreacă ore în şir în prăvălia lor, mai ales când el, Leone, lipsea. Prăvălia era oricum mică: nu mai era loc şi pentru un Pierde-Vară. Sofia nu-i răspunsese. Îşi ascunsese zâmbetul simulând un căscat şi îi dăduse bărbatului ei asigurări că totul avea să se facă după cum îi era voia. În realitate, avea ea un plan.
Ştia Sofia de ce zâmbise. Fratele nu-şi petrecea atâtea ore în prăvălia lor de dragul cumnatului şi nici măcar al ei. Altul era motivul: proprietăreasa prăvăliei de peste drum, şi ea măritată cu un moş, numai că era plin de bube şi puroi; când nu avea clienţi, aceasta stătea în pragul dughenii ei cu haine vechi. Era micuţă de stat, dar foarte atrăgătoare şi bătăioasă ca un colibri, de o ferocitate fără egal când i se abate. Giuseppe îşi tot făcea drum între cele două prăvălioare, a cumnatului şi a negustoresei mărunţele; cu scuza că îi ţine de urât surorii, petrecea ore în şir în faţa ei. Era singura lui ocupaţie de când se eliberase din armată. Într-o bună zi, între Sofia şi Gioconda (aşa se numea negustoreasa) se înfiripase pe neaşteptate un dialog ciudat. Strada era atât de îngustă – un culoar, nu altceva – încât puteau să-şi vorbească de la o prăvălie la alta, fără să-şi apropie scaunele.
- S-a dus căldura, doamnă Gioconda, începu Sofia. Eu mi-am pus deja şalul.
- Suntem în prag de iarnă, răspunse Gioconda cu un zâmbet maliţios, care Sofiei i se păru aproape jignitor. 
Era însă limpede că şi ea era bucuroasă de conversaţie şi că nu avea să-i pună prea repede capăt.
- Dumneavoastră, doamnă Vita, nu vă place iarna?
- Toate anotimpurile îşi au avantajele şi dezavantajele lor; nu mă plâng de nici unul. Dumneavoastră însă aveţi de ce să vă bucuraţi de venirea iernii: lumea are nevoie de haine groase şi afacerile cu aceste sortimente vor merge bine.
- Şi ale dumneavoastră, doamnă dragă.
- Îhm, aşa şi-aşa. Lumea nu mai cumpără decât lucruri noi. Nici nu mai vrea să audă de cele vechi, deşi costă mai puţin şi durează mai mult decât cele noi, care se fac în ziua de azi.
- Dar acum îl aveţi pe fratele dumneavoastră de ajutor. Tânărul o să vă fie într-adevăr de
folos.
Dacă e să spunem adevărul, Sofia roşise uşor. Dar, cum am precizat, avea ea un plan, deşi
nu şi-l mărturisea pe de-a-ntregul nici măcar sie-şi. Aşa că reluă discuţia:
- Da, fratele meu e-un băiat de treabă.
- Dar nu era ceasornicar?
- Da, înainte de a pleca militar.
- E adevărat că el a vrut să se ducă?
- Da. Din iubire de ţară.
- S-a întors fără îndoială gradat.
- Da, sigur că da.
- Cu ce grad?
- Nu ştiu, nu l-am întrebat, minţi Sofia.
Doamna Gioconda pricepuse că vecina ei nu voia să spună mai mult în privinţa gradelor. De altfel, n-o interesau câtuşi de puţin gradele obţinute în armată de curtezanul ei.
- Prăvălia mea, continuă Sofia, e prea strâmtă: nu mai e loc pentru încă unul. Şi nici nu-i nevoie. Dar dacă i-aş găsi un loc bun unde să se angajeze, aş fi tare bucuroasă. Aici, bărbatu-meu, eu şi băiatul de prăvălie suntem prea de ajuns.
- De ce nu-l daţi afară pe băiat şi nu-l luaţi în locul lui pe fratele dumneavoastră?
- A, nu, asta nu! Sunt mulţumită de băiat şi n-aş avea inima să-l concediez.
- În schimb, noi suntem foarte nemulţumiţi de al nostru şi l-am schimba bucuroşi.
Urmă un moment de tăcere, de jenă de ambele părţi, căreia, făcându-şi curaj, Sofia îi puse capăt. Când era vorba de cei din familie, femeia asta, cu o inteligenţă comună şi aproape timidă, ajungea să-l egaleze pe Cavour pe când arunca micul Piemont în acţiunea din Crimeea.
- Vreţi să discut cu Giuseppe? Presupun – şi aici plecase ochii – că o să fie de acord.
- Şi bărbatul meu o să fie de acord, se grăbi negustoreasa, fără să-i plece pe ai ei.
- Atunci vorbiţi cu dânsul chiar în seara asta. Între timp eu am să discut cu fratele meu. Tocmai vine, uitaţi-l.
Într-adevăr, Giuseppe se apropia cu paşi mari de pe străduţa laterală. O salută cu o plecăciune adâncă pe doamna Gioconda, apoi mult mai familiar pe sora lui ce nu-i comunicase încă interdicţia cumnatului de a mai călca în prăvălie: nu avusese curajul şi-apoi şi-ar fi încurcat singură planul. Giuseppe îşi luase un scaun dinăuntru şi-l aşezase lângă al Sofiei. Era într-o vineri seara; se apropia ora închiderii. Dintr-o clipă în alta Sofia aştepta să se întoarcă băiatul de prăvălie trimis cu un comision şi bărbatul ce venea în fiece seară şi, mai ales, în cea de sărbătoare, să o ducă la sinagogă. N-ar fi vrut ca Leone să-l găsească pe fratele ei la prăvălie, dar nici nu ştia cum să-i facă vânt. Între timp, Giuseppe îi povestea negustoresei că primise o scrisoare de la căpitanul lui. În scrisoare – ca semn al stimei deosebite ce i-o purta după ce-l cunoscuse în timpul serviciului militar – îi oferea postul de secretar al lui Francesco Domenico Guerrazzi, dar el se hotărâse să nu accepte. Negustoreasa îl asculta cu zâmbetul pe buze, în timp ce ochii i se aprindeau cu neruşinarea a două lampioane de cârciumă. În cele din urmă, ridicându-se de pe scaun, cu glasul timid al unei copile nevoite să ceară un hatâr greu de acceptat, Sofia îl întrebă în şoaptă, foarte aproape de ureche, pe Giuseppe, dacă nu avea vreun drum de făcut. În acest caz, i-ar fi dat bani de ţigări.
- Cât îmi dai? îi răspunse Giuseppe cu aerul unuia dispus să-şi vândă scump pielea.
- Cât? Îhm, zece.
- Dă-mi douăzeci. De nu, rămân. Dar nu în văzul lumii.
Sofia se duse la tejghea cu aerul că avea ceva de luat. Luă într-adevăr două hârtii de zece şi le lăsă pe tejghea în aşa fel – îşi închipuia ea – încât numai fratele ei să vadă.
Giuseppe se ridică grăbit, de parcă numai în clipa aceea şi-ar fi adus aminte de o întâlnire importantă.
- Deja plecaţi? întrebă cu un regret sincer negustoreasa.
Glasul îi tremura, puţin de furie, puţin din cauza senzualităţii în exces, a cărei faimă trecuse de hotarele – de acum simbolice – ale ghetoului, furnizând material pentru mai multe numere ale unei reviste satirice ilustrate.
Giuseppe se pregătea să-i răspundă cavalereşte, liniştitor, dar nici nu luase bine banii de pe tejghea, că şi sosise, la braţul bătrânului Leone, sora lui, Stella. El arăta ca un mărunt suveran oriental, bătrân, însoţit de o sclavă tânără, foarte frumoasă. Sofia se ridică iute să-şi întâmpine bărbatul, în timp ce Giuseppe se grăbea să bage banii în buzunar. Spera să nu fi fost văzut de cumnatul lui. Dar în ciuda vârstei şi a miopiei, când era vorba de banul lui, acesta avea ochi buni. În privinţa aceasta era dotat cu un al şaselea simţ: percepea cum este cheltuit şi circulă chiar şi când nu mai era în propriul buzunar. Din această pricină răspunse ţeapăn la salutul şi drăgălăşeniile femeii lui şi se prefăcu că nu-l vede pe Giuseppe. Negustoreasa continua să râdă. Poate că râsul era singura ei armă de apărare, aşa cum e cerneala lăsată în urmă de sepii, când vor să scape de un duşman.
- Nu scoţi o vorbă, Giuseppe, remarcă tânăra Stella, al cărei tact, în momentele delicate, nu era pe măsura frumuseţii ei. Oi fi îndrăgostit?
Giuseppe izbucni în hohote de râs şi se îndepărtă imediat, nu înainte de a-i fi salutat pe cei din jur şi de a o fi fixat pe negustoreasă de parcă voia să o hipnotizeze.
O săptămână după aceea se angajă la ea şi pe dată se dovedi activ şi întreprinzător ca unul ce nu lucrează în contul altora, ci spre propriul folos. În scurt timp învăţă nu numai să vândă ci şi (ceea ce e mai greu!) să cumpere. Redobândi în felul acesta, acum când nu mai avea nevoie, stima cumnatului, bucuros, de data aceasta, să admită că se înşelase în privinţa lui.

NOTĂ

Aici se termină vechiul manuscris. După cum rezultă din puţinele rânduri rămase, povestirea următoare ar fi trebuit să-i fie consacrată Stellei. Cât despre „fratele Giuseppe”, cititorul îl va întâlni din nou, bătrân, într-una din Amintirile lumii minunate; în cea intitulată Tommaso Salvini şi teribilul meu unchi.
Următoarea nuvelă, Ea îl ajută relatează întâmplări dintr-o epocă mai apropiată de a noastră, din ultimii ani ai secolului al XIX-lea. A fost scrisă ceva mai târziu; aproape la distanţă de un an faţă de precedentele.



Ea îl ajută
           
Familia abia scăpase de groaza şomajului când ... într-o zi, la masă, capul familiei spuse aceste câteva cuvinte, căzute ca un trăsnet din senin,  ce ar fi putut duce la un proces de omucidere:
- Uite ce-i, Anna, dacă nu găsesc două sute de florini până vineri, îmi pierd serviciul şi ajung la puşcărie.
Şi îi mărturisi soţiei, amuţită de frică, că cheltuise banii încasaţi în contul şefului de la un prăvăliaş din strada Molin Grande; pe toţi, minus zece florini, pe care-i avea în buzunar. Până atunci reuşise să facă în aşa fel încât să nu se afle, spunând că datornicul, în lipsa încasărilor, îl rugase să treacă în vinerea următoare. Patronul, care avea multă încredere în noul încasator, recomandat de oameni mai mult decât respectabili, îl crezuse, fără ca măcar să-i ceară restul sumei la întoarcere; n-avea decât să-l ţină până vinerea următoare. Dar atunci, şi mai erau doar trei zile, fără doar şi poate, totul ar fi fost descoperit.
- S-ar putea, adăugă, ca din respect pentru fratele tău, domnul Almagià să nu mă denunţe; dar sigur, de cum va afla, mă va licenţia pe loc.
După care, scoase din buzunarul interior al hăinii un portofel ce-ți sărea în ochi, atât de mare şi de soios era (într-adevăr un portofel de încasator), luă o bancnotă de zece florini şi o puse pe masă.
- Păstrează-i tu, spuse, e mai bine. Îl ai pe fratele tău Augusto, ai şi alte rude bogate, n-o să-ţi fie greu să iei cu împrumut două hârtii amărâte de o sută. Iar voi, adăugă, adresându-se copiilor, de parcă abia atunci şi-ar fi dat seama de imprudenţa comisă, aveţi grijă să nu vă scape faţă de nimeni nici un cuvânt din ce aţi auzit. De nu ... şi le arătă dosul palmei lui enorme, ca un tată bun, „sever, dar drept” când își ameninţă copiii cu o corecţie energică, plesnită peste faţă. Toţi patru (doi băieţi şi două fete), care de când începuse scena nu mai mâncau şi îşi plimbau ochii de la un părinte la celălalt, de la călău la victimă, se dădură jos în acelaşi timp de pe scaune şi, plângând, alergară spre poala mamei care, ca o bună gospodină ce era, stătea în picioare ca să-i servească pe cei dragi.
Revenindu-şi din uimirea provocată de lovitura total neaşteptată, pentru că Anna ştia că bărbatul ei era fluşturatic, cu suflet de beţiv, dar nu hoţ, nefericita era pe punctul de a trage o înjurătură când, bărbatul, fără să termine de mâncat, se ridică, își luă pălăria pleoştită, şi-o trase pe frunte mai jos decât de obicei şi ieşi fără alte explicaţii, trântind uşa. Nevasta îl chemă din prag, de la fereastră, cu un glas mai mult în lacrimi decât de ameninţare, dar monstrul nici măcar nu întoarse capul. Evident, voia să scape de o scenă, de smiorcăiala femeilor care îl călca pe nervi. De altfel, nici legea nu-l pedepseşte pe delincventul care se sustrage pedepsei: cel ce fuge se pedepseşte singur.
Anna sau Annuccia – cum îi ziceau toate rudele, în afara bărbatului ei care ura diminutivele – era evreică. Ţinea, nu fără a se declara mândră, de religia despre care Heine spunea că nu e o religie, ci o nenorocire. Adevărată sau falsă, butada marelui poet german avea să fie mereu înnobilată de Annuccia cu o resemnare în faţa relelor şi o delicateţe sufletească graţie căreia participa intens la cele ale altora, chiar şi atunci când cele proprii, atât de multe și de aşa natură, altcuiva i-ar fi tocit sensibilitatea. Din cauza beţiilor şi a vulgarităţii bărbatului ei, umila fiinţă, călcată în picioare, avea parte de calvar de mai multe ori pe zi, ieşind mereu victorioasă, potolind iadul din jur cu zâmbetul conştiinţei ei curate şi cu credinţa în Dumnezeu.
Şi Giacomo, soţul rău, era evreu, dar fără trăsături fizice sau morale care să amintească de originea lui ebraică. Avea obiceiul (aproape de neconceput la evrei) să prefere cârciuma, nu casa. Născut la Triest, supus austriac, fugise pe când era tinerel, ca să se înroleze cu Garibaldi şi luptase cu cămăşile roșii la Mentana. La întoarcere, timp de cinci ani, fusese ţinut în marina militară austriacă (patru ca recrut, unul drept pedeapsă), dar erau perioadele din viaţa lui de care vorbea cu cea mai mare plăcere. Într-o seară pâcloasă salvase un om aruncându-se în mare după el; pe când era un puştan în pantaloni scurţi, stinsese cu mânuţele lui un incendiu al cărui fum îi gonise cu o stradă mai jos pe toţi coreligionarii din vecini. Curajul lui dovedit – o calitate incontestabilă – era contrabalansat de o obtuzitate ostentativă în faţa durerii proprii şi a celorlalţi, ceea ce aducea roşeaţa indignării în obrajii vestejiţi înainte de vreme ai femeii lui; era un fel de uscăciune sufletească, o intoleranţă la văicărelile şi jeluirile cărora i se lasă lesne în voie neamul ales. Înalt, slab, zvelt, Giacomo era ca o trestie verde, lipsită însă de sevă, în timp ce Annuccia, până şi fizic, era exact contrariul lui: scundă şi, în ciuda neajunsurilor, a lipsurilor datorate sărăciei, cu tendinţă spre îngrăşare. Sărăcia avusese în cazul ei (mă ierte Domnul pentru comparaţie) efectul resturilor asupra cotletelor deliciosului animal, care câştigă de fiecare dată, în frăgezime şi gust.
Rămasă singură, fără nici o posibilitate să-şi verse focul asupra vinovatului, pe care nu mai avea să-l vadă până seara târziu, Annuccia se lăsă pradă unei cumplite disperări, cu adevărat ebraice.
- Mamă! Mămico! o implorau micuţii, obligaţi să asiste, speriaţi şi neputincioşi, la agitaţia mamei, căreia cuvintele necruţătoare ale lui Giacomo îi deschideau perspectiva revenirii în scurt timp la ştiuta mizerie; numai amintindu-şi, şi-i pierea somnul.
Ea se plimba în sus şi-n jos prin bucătărie, plângând, lovindu-se în răstimpuri cu pumnii în cap şi în piept: „Ucigașul, ucigaș, nu altceva, ucigaș de drumul mare”, striga despre cel care, din păcate, nu o putea auzi. O auzeau, în schimb, copiii, ce ţipau acum atât de ascuţit că ridicau în picioare toţi vecinii. Asta era cea mai mare durere a vieţii ei, pentru că, acum, mizeria era însoţită de dezonorare; iar rudele înstărite, făcând-o părtaşă la dezonorarea lui Giacomo (luat de bărbat împotriva voinţei lor), aveau să-i refuze orice ajutor, ba până şi o vorbă bună. Nu aveau să-i mai ofere nici măcar ceaşca de cafea cu lapte sau păhărelul cu Florio, pe care i-l vârau cu îndărătnicie pe gât, chiar şi atunci când musafira, mâhnită, tremurând toată, cu groaza în suflet, formula o nouă cerere de bani. Pentru ea, sumara trataţie era o compensaţie pe plan moral: îi dădea impresia că nu mai era ea, ci o rudă dorită de familie sau, cel puţin, că era o vizită obişnuită.
„Două sute de florini! Unde să găsesc două sute de florini?” Cu gândul acesta înfipt în minte, nefericita se învârtea prin bucătărie ca o fiară în mijlocul flăcărilor.
- Linişteşte-te, linişteşte-te odată, mamă, o ruga zadarnic micuţa Matilde, fetiţa de aproape doisprezece ani, cea mai răsărită dintre odraslele ei, singura bucurie şi ajutor la treburile gospodăreşti. De câte ori nu ai disperat pentru nimica toată!
Fetiţa tot încerca să o calmeze, să o facă să se aşeze, iar pe frăţiorii mai mici să tacă. Aceştia, mai ales după ce auziseră cuvântul închisoare, scăpat de tatăl lor, fuseseră cuprinşi de teroarea superstiţioasă de care, mai mult sau mai puţin, a suferit oricine în copilărie. Îşi închipuiau subterane cumplite, umede, mişunând de animale scârboase, unde aveau să-i târască dintr-o clipă în alta nişte bărbaţi înarmaţi, împreună cu tatăl şi mama lor. După cum se vede, nu erau prea departe de adevăr, deşi imaginaţia lor, de fiinţe primitive, zugrăvea închisoarea în culorile altor vremuri.
- Mâine te duci la unchiul Augusto; o să te ajute şi de data asta, o să vezi, continua micuţa consolatoare, o fetiţă pe cât de frumoasă, pe atât de bună.
- Ce-ar fi să mă duc chiar acum la unchiul Augusto? Spuse Annuccia. Nu rezist până mâine cu grija asta pe cap.
„Fă cum crezi că-i bine”, ar fi vrut să-i răspundă Matilde, dar nu apucă, pentru că în clipa aceea se auzi o bătaie la uşa de la intrare.
- Cine o fi? zise mama căreia în clipa aceea numai de vizite nu îi ardea.
Matilde dădu fuga să deschidă.
Era vecina lor; speriată sau atrasă de hohotele de plâns şi de zgomotul de mobilă mişcată din loc, venise – după cum a precizat – să vadă dacă avea vreunul din ei probleme de sănătate, sau, cum îi trecuse imediat prin gând Annuccei, să-şi satisfacă infama ei curiozitate. N-o prea înghiţea pe vecina ei; nu pentru că nu era evreică, ci pentru că ştia (sau o considera) o băgăcioasă şi o flecară. Cu toate acestea îşi aduse aminte că pe vremea foametei, îi împrumutase din proprie iniţiativă o mică sumă de bani, încă nerestituită, pe care buna femeie nu o ceruse niciodată înapoi. Amintindu-şi de asta, ştiindu-se obligată, nu numai că se simţi datoare să o primească, dar îi povesti noua ispravă a lui Giacomo, în ciuda ocheadelor rugătoare ale Matildei. Vecina o ascultă, dezaprobă purtarea lui Giacomo, dar cu vorbe nu prea crude (delicateţe pentru care Annuccia i-a fost recunoscătoare), îşi compătimi amica şi se retrase imediat, îngândurată, promiţând că avea să revină a doua zi. De cum ieşi, Annuccia, deja căită că îşi deschisese sufletul în faţa flecarei, jignită de plecarea ei bruscă, se grăbi să facă de mai multe ori semnul de deochi.  
- Rău ai făcut că i-ai spus, îi atrase imediat atenţia Matilde.
- Tu să-ţi vezi de ale tale, îi răspunse ofensată Annuccia, nu-i dai tu sfaturi maică-ti.
Matilde, care la urma urmei nu era decât o copiliţă, strânse din buze iar ochii i se umplură de lacrimi, în timp ce-i ştergea nasul celui mai micuţ dintre fraţi.
- Acum plângi? îi strigă Annuccia năpustindu-se la ea ca și cum ar fi vrut să o bată. Imediat însă o cuprinse strâns în braţe; lipite una de alta, hohotiră îndelung. Desprinzându-se din strânsoare – cea mai plăcută şi dorită răsplată – Matilde  conchise:
- Ai dreptate, mamă; e mai bine să te duci imediat la unchiul Augusto. După-amiază nu am decât caligrafie şi gimnastică; nu pierd cine ştie ce, dacă lipsesc de la şcoală. Aşa că rămân acasă şi îi pun pe ăştia mici să termine de mâncat. Poţi să lipseşti cât vrei; nu-ţi face griji pentru noi. Rămân aici, în bucătărie, şi nu mă dezlipesc de fraţii mei.
Unchiul Augusto, una din notabilităţile Comunităţii şi nu doar medicul Societăţii Llyold Austrian şi al Congregaţiei Filantropice Israelite, la care, de fiecare dată, asemenea tuturor, recurgea Annuccia, nu era acasă când ea, deşi ar fi preferat să i se taie o mână decât să-i ceară din nou bani, o întrebă pe cameristă de el. Era gata să plece spunând că avea să revină a doua zi, când se auzi strigată de unchiul Edoardo, un bătrân de vreo nouăzeci de ani. Din dobânda unui mic capital (îşi închipuia el), ce abia de ar fi ajuns să plătească chiria pentru o cameră modestă, trăia de treizeci de ani, îngrijit şi asistat cum se cuvine în casa nepotului, pe care-l acuza în faţa rudelor venite în vizită, ce-l considerau de-a dreptul un sfânt, că-l neglija (la bătrâneţe nu-l mai putea pronunţa pe r), da, că-l neglija şi-i amăra viaţa. O primi pe Annuccia întins într-un şezlong imens, cu nelipsitul fes roşu pe cap (ce-i dădea chipului său tipic de bătrân israelit un aer manierist), gemând de teama şi marasmul morţii, invocată mai mult cu gura decât cu inima, mai ales când auzea apropiindu-se cineva care ar fi putut să-l îmbărbăteze pentru suferinţele lui, într-adevăr nesfârşite, demne de milă. Şi de data aceasta, din prag, Annuccia îl auzea exclamând:
- Doamne, dacă exişti, ia-mă la tine! Doamne, dacă exişti, ia-mă la tine!
Într-o zi când îl întrebase dacă el, un om credincios, ce respecta ritualul, nu găsea că era un mare păcat să se îndoiască, şi în gura mare pe deasupra, de existenţa lui Dumnezeu, întorcându-și spre ea faţa descompusă, cu o expresie cutremurătoare de oboseală şi o străfulgerare de mânie în priviri, de o făcuse să tresară, bătrânul îi răspunsese:
- Şi plofeţii, şi plofeţii s-au îndoit!
- Cum o mai duci, Edoardo, dragule, îl întrebă nepoata sărutându-l pe frunte.
Auzindu-i răspunsul mânios, se aşeză alături, îi potrivi pernele sub cap, îi ascultă răbdătoare tânguielile, plânse cu el pentru suferinţele îndurate, se ridică să deschidă fereastra, „nu plea mult însă” şi „nici plea puţin”, „atât cât tlebuie”; îşi exprimă indignarea faţă de duşmanii lui şi ai neamului lui Israel; în cele din urmă, încă uimită şi regretând că trebuie să-i vorbească de mizeriile ei unuia încercat de altele şi mai mari, cum îşi închipuia, îi spuse despre noua ticăloşie a bărbatului ei şi despre ameninţarea ce plana asupra familiei abia ieşite la liman.
- Flumoase lucluri, îi spuse bătrânul, flumoase lucluri ai venit să-mi povesteşti. Mai bine nu veneai, dacă nu aveai altă mângâiele pentlu un biet bătlân.
- Ştiu, Edoardo, dragule, ştiu, tu eşti un sfânt şi mă iubeşti, zise Annuccia, convinsă că unchiul suferea pentru ea şi luând vorbele lui egoiste drept o dovadă de afecţiune şi gingăşie paternă. Venisem să-i spun bunului meu frate Augusto, nu ţie, dar văzându-te, ştii cum suntem noi, femeile, simţim nevoia să ne vărsăm focul ...
La aceste cuvinte, ochii ei roşii de atâta plâns se umplură din nou de lacrimi.
- Şi ce vloiai să-i spui flatelui tău Augusto?   
- Nu să-mi dea de tot, zise Annuccia încet, apropiindu-şi scaunul de al unchiului, după ce se convinsese că nu putea să o audă camerista, ci doar să mă împrumute cu suma necesară; i-aş înapoia cu regularitate lunar, din salariul lui Giacomo. Edoardo, dragule, tu care eşti atât de bun, ai putea să-mi faci un serviciu ...
- Eu n-am bani, o întrerupse prompt bătrânul.
- Ştiu, ştiu că n-ai, zise Annuccia punându-şi mâna vârâtă în mănuşa de aţă neagră pe mâna păroasă şi zbârcită a unchiului, dar eu locuiesc departe şi din pricina copiilor nu pot să mai vin până aici decât mâine. În fine, aş dori să vorbeşti tu pentru mine cu fratele meu. Un cuvânt de-al tău ...
- Nu-s de acold, spuse bătrânul, să-l tlacasaţi zi de zi pe bietul Augusto. Fă ce-ţi spun eu, măcal o dată, ulmează-mi sfatul. Lasă-l să ajungă la lăcoale pe ticălosul de bălba-tu. Şi hoţ pe deasupla. N-aș fi clezut niciodată aşa ceva desple un iudeu.   
- Nu, nu-i un om rău, răspunse Annuccia, ridicându-se ca să se convingă că uşa era într-adevăr închisă şi că nu asculta nimeni de partea cealaltă, nu-i un om rău; dar e fluşturatic. Când face ceva nelalocul lui, tot el suferă mai tare; chiar şi azi: mi-a dat cei zece florini rămaşi din ceea ce încasase. Dacă ar fi fost cu adevărat rău, i-ar fi cheltuit şi pe ăştia.
- Dal pe ce i-a cheltuit?
Ciudat: Annuccia nu se întrebase încă pe ce cheltuise bărbatul ei o sută nouăzeci de florini în numai câteva zile. Îi trecură o sumedenie de lucruri prin minte, unul după altul, ce se băteau cap în cap; în cele din urmă se gândi că în perioada lor neagră, Giacomo făcuse datorii ca să se ducă la cârciumă. Îi răspunse unchiului ceva în sensul acesta.
- La lăcoale, la lăcoale tlebuie să ajungă hoţii, urla ca scos din minţi bătrânul moralist.
- Şi noi? se opuse timid Annuccia.
- Nu tlebuia să te căsătoleşti  cu el: ce, eu l-am luat? Meleu îţi spunea unchiul Edoaldo că nu e omul potlivit pentlu tine.
- Aşa-i, suspină Annuccia, dar poate a fost voia Domnului să-i fiu alături, ca să-l salvez. Ce s-ar fi ales de omul ăsta fără mine?
- Eu am făcut totdeauna bine, tutulol, continuă bătrânul. Chial şi duşmanilol mei. Odată s-a ţinut după mine un sălăntoc din stlada Becchehie până în piaţeta Şcolile Islaelite; în loc să chem poliţia sau să-i dau bani, pe cale i-al fi băut ca bălba-tu, l-am dus întl-o blutălie şi i-am luat o pâine, uite, atât de lungă.
- Te cred, te cred, Edoardo, dragule.
- Altă dată, cineva cale-mi făcea o conculenţă neloaială – da, da, neloaială –, tlecând plin faţa plăvăliei mele, a căzut la pământ dobolât de convulsii. Ce clezi tu că a făcut atunci unchiul Edoaldo, mult displeţuitul unchi Edoaldo? N-am lămas pe scaun să lâd de duşmanul meu, nu. M-am dus şi i-am adus chial eu, cu mâinile mele, un pahal cu apă, fălă să-l întleb dacă ela evleu sau cleştin. Aşa faptă a făcut unchiul tău Edoaldo şi aş putea să-ţi povestesc multe altele. Dal binele tlebuie făcut, nu povestit; să nu ştie dleapta ce a făcut stânga. Annuccia, fă-mi un selviciu, dă-mi pachetul acela de pe masă.
- Zahărul?
- Zahălul, confirmă bătrânul care mânca din el la orice oră din zi cu o neţărmurită încredere în calităţile lui nutritive.
Annuccia îl mai ascultă o bucată de vreme, îl consolă cum s-a priceput mai bine pentru starea sufletească în care se afla. Apoi, ridicându-se să-şi ia rămas bun, îl întrebă:
- O să vorbeşti cu fratele meu?
- Da, o să volbesc, deşi e contla conştiinţei mele şi contla molalei să ajuţi un pungaş. De dlagul tău, am să volbesc cu el.
Într-adevăr, a doua zi, Annuccia primi din partea fratelui ei o scrisoare pe care o deschise cuprinsă de o presimţire rea. Scria acolo:
„Draga mea Annuccia! Unchiul Edoardo mi-a adus la cunoştinţă isprava bărbatului tău, ce te implică şi pe tine, pe copii şi o persoană demnă de toată stima, căreia eu însumi îl recomandasem. Regret, dar nu pot să-ţi dau ce-mi ceri, pentru că ar fi spre răul, nu spre bine tău.
- Se vede, o întrerupse cu o judecată superioară vârstei micuţa Matilde, în prezenţa căreia mama citea cu glas tare, tremurând, biletul de la fratele ei, se vede că s-a luat după unchiul Edoardo, fie el binecuvântat.
- ...pot, în schimb, să-ţi dau de la mine două sute de florini şi să intervin să primeşti încă pe atât din partea Comunităţii, plus un ajutor anual, cu condiţia să deschizi cu această sumă o mezelărie casher, atât de necesară în oraşul nostru după moartea doamnei Goldschmidt. Munca e uşoară, iar câştigul sigur: nu întâmplător avem douăzeci de cereri. Dar eu am să rezerv locul pentru tine, draga şi nefericita mea soră, cu singura condiţie ca tu să dai imediat divorţ sau să te desparţi definitiv, în oricare alt chip de Giacomo, ce nu ţi-a adus decât durere şi o să sfârşească – deie Domnul să nu fie aşa! – prin a te băga în mormânt. Te aştept mâine la două cu răspunsul dorit. Spre binele vostru, e singura posibilitate şi unica recomandată de al tău devotat frate, Augusto.
- Mamă, ai de gând să accepţi? o întrebă Matilde văzând că mama strâmba mâniată din buze fără să spună nimic.
- Fratele meu Augusto, se hotărî ea în cele din urmă, e un om respectabil şi o inimă de aur, dar nu mă aşteptam ca tocmai el să mă sfătuiască să mă despart de bărbatul meu. O fi Giacomo tot ce vrei, chiar şi hoţ (Matilde mai mult a intuit decât a auzit cuvântul), dar eu una n-am să-l părăsesc câte zile mi-o da Domnul.
De cum spusese aceste cuvinte, făcu scrisoarea bucăţele pentru ca, la întoarcere, Giacomo să nu o poată citi; şi pentru mai multă siguranţă, aruncă bucăţelele în foc. Poate că Annuccia era „femeia tare” din Scriptură, unde stă scris: „În tot timpul vieţii ea îl ajută şi nu-i face nici un rău”.
Mai erau două zile până la termenul fixat de Giacomo şi – ca ultimă şansă – Annuccia se pregătea să se ducă să se arunce la picioarele şefului, să-i mărturisească totul, când Providenţa Divină, ce nu-l părăseşte niciodată pe cel ce crede în ea, i se arătă Annuccei în veştmintele murdare şi neglijente, mai exact, în buzunarul ascuns în fusta vecinei catolice, atât de mult şi pe drept cuvânt criticată pentru curiozitatea şi limbuţia ei; într-atât încât pe Annuccia o chinuia şi remuşcarea că se destăinuise cu reprobabilă uşurinţă clevetitoarei ăleia. Fără să i-o fi cerut cineva, fără nici o solicitare, vecina scoase din buzunar şi îi înmână douăzeci de bancnote de zece florini fiecare, puse una peste alta, ca douăzeci de îngeri veniţi din rai. Nu vru să primească chitanţe; căzură de acord să i se restituie pe îndelete, dar sigur, în rate lunare, deoarece nici ea – preciză – nu era bogată şi trebuia să aibă şi grija altora.  Cine ar putea descrie uimirea, năuceala, recunoştinţa, fericirea Annuccei care-şi vedea, când nu mai era nici o speranţă, familia salvată de la mizerie şi dezonoare, graţie celei pe care o considera cel mai puţin capabilă de asta? Doar că nu îngenunche în faţa ei iar, în agitaţia clipei, nu găsi altă modalitate de a o recompensa pentru fapta ei bună decât mărturisindu-i de cât de rău gândise despre ea.
- Ce mult, conchise, privindu-şi salvatoarea cu ochii umezi strălucind, ce mult ar trebui să aştepţi înainte de a judeca pe cineva! Eu vă datorez acum viaţa şi două sute de florini, pe lângă cei zece de data trecută; şi o să vi-i restitui regulat, chiar de-ar trebui să rămân şi eu şi copiii mei nemâncaţi.
A doua zi, când Giacomo veni la prânz acasă, femeia care din ziua mărturisirii nu-i mai adresase nici un cuvânt, îi spuse:
- Mâine vei primi cei două sute de florini ca să-i duci domnului Almagià.
Şi îl privi drept în faţă ca să vadă ce impresie aveau să aibă vorbele ei de mântuire asupra unui om pe care şi-l închipuia strivit sub povara remuşcărilor şi fricii.
- Care două sute de florini? întrebă Giacomo fără să-şi ridice privirea din farfurie.
- Cum! exclamă Annuccia, nu mi-ai spus ...
- A, da, adăugă Giacomo liniştit. Am uitat să-ţi zic că în seara aceea, când am ieșit din casă, am aranjat totul; am găsit şi am restituit banii. Mai mult, îţi las ţie cei zece florini rămaşi.
Annuccia luă de pe masă un cuţit şi-l împlântă în pieptul bărbatului ei, în dreptul inimii. Impulsul fusese atât de puternic, tentaţia atât de vie încât, pentru o clipă, aproape că nu-i venea să creadă că nu făcuse gestul. În schimb spuse sau, mai exact, bâigui cu aerul năuc al unuia ce-şi revine din leşin:
- Ai uitat ... ai uitat să-mi spui? Cum ai putut să uiţi aşa ceva? Şi m-ai lăsat să mă chinui toată săptămâna cu grija asta?
Giacomo ridică din umeri. Îi zise să cumpere o valiză modestă şi să-i pună înăuntru puţină lenjerie şi costumul nou. A doua zi urma să plece cu vaporul la Split.
- Ce cauţi acolo? întrebă din nou speriată femeia.
Îşi aminti vag că auzise vorbindu-se că la Split, unde ea îşi petrecuse o parte din copilărie, şi unde mai avea rude, exact în zilele acelea, bântuia o nouă epidemie de variolă.
- Plec ca infirmier pentru bolnavii de variolă, răspunse Giacomo. Sunt plătit cu doisprezece florini pe zi, plus casă şi masă. Elio Treves, ăla de la infirmerie, a fost însărcinat să găsească oameni potriviţi pentru asta; a venit chiar el să-mi propună afacerea. Se pare că prin părţile acelea nimeni nu are tăria să accepte. Eu am fost de acord, cu condiţia să mi se dea anticipat două sute de florini, fără de care nu puteam să plec de la domnul Almagià al tău, şi ca salariul să-ţi fie trimis cu regularitate ţie, „baba mea”, după ce se va reţine împrumutul. Mie o să-mi ajungă plocoanele: se spune că nu-s de lepădat. Dacă o să am nevoie de bani, o să-ţi scriu.
- N-o să pleci! strigă femeia, aruncându-se la gâtul lui să-l sărute, deşi duhnea a vin ieftin.
Giacomo o îndepărtă:
- Hai, hai, băbuţo, de nu, îţi dau una, de ti insempio.
Dar, în graiul meu, aceste cuvinte (uşor de dedus pentru cititor) pot să aibă un înţeles de-a dreptul drăgăstos.

NOTĂ
Cacher: carne tăiată şi pregătită conform ritualului mozaic.


Umberto Saba
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 11, noiembrie 2012, anul II)