Cel mult-prea-dăruit

Marian Papahagi a fost unul dintre oamenii cei mai înzestrați pe care i-am cunoscut. Darurile sale, toate la superlativ, nu se întâlnesc de obicei toate la un loc. Ba, dimpotrivă, se exclud.
Gândiți-vă! Vorbea miraculos câteva limbi (când învățate?), le stăpânea în logica lor intimă, cu întreaga lor structura gramaticală și în deplin acces la finețea lor semantică, iar asta a făcut din el un romanist cum filologia noastră nu prea mai avea atunci, și nici azi de altfel.
Era, așadar, lingvist de vastă cuprindere, dar în egală măsură – dacă nu cumva mai degrabă – istoric, critic, teoretician literar și eseist, profesor de literatură specializat în mai multe literaturi, dacă se poate spune enormitatea asta și dacă asta în sine, pe acest unic segment, nu e o contradicție inacceptabilă (oare când a citit literaturile astea și, mai ales, când apucat să le studieze sub raport critic?).
Era un om cu un neobișnuit simț practic, un creator de instituții, de reviste. A preluat o Accademia di Romania din Roma delabrat și prăfuită, cum e mai tot patrimoniul României din străinătate, și în răstimp de nici doi ani a convins pe toată lumea să se pună în mișcare, a obținut bani de la BNR și de la Guvern pentru restaurări și dotări, ca să facă din ea, în mare viteză și cu toată eficacitatea, o instituție funcțională.
După revoluție, ca secretar de stat în ministerul Învățământului condus de Mihai Șora, își luase sarcina să scrie o nouă lege a învățământului. Spun bine: să scrie, nu să coordoneze, nu să dirijeze o echipă de reflecție.
S-a înhămat la proiectul faraonic al Dicționarului Scriitorilor Români, ce viza, pentru prima oară în literatura noastră contemporană, să adune laolaltă toată suflarea scriitorimii de la origini până în prezent, nu selectiv și nici la modul eseistic, ci după un tipar riguros, cu date biografice, medalion critic, bibliografie a operei și bibliografie critică, formulă ce se cerea respectată la literă de către o mică armată de colaboratori, lucrare fără perspectivă editorială, deplin sabotată de autorități, drept care n-a apărut decât după 1989. Cine n-ar fi aruncat prosopul după primii pași?
Era profesor universitar la mai multe universități europene în același timp, mereu pe avioane, mereu sub presiunea datoriei, dar profesor universitar ce n-ar fi admis să-și delege cursurile sau, Doamne ferește, să le sară, cum fac atâția azi.
În acest timp, își scria rubricile, își aduna cărțile, participa la reuniuni culturale, se risipea în toate direcțiile. Era fermecător, vorbea cu o fluență și o convingere rare, avea timp și pentru prieteni, era generos, glumea mult pe un fond de seriozitate și de exigență pe care spiritul lui senin și pus pe glume nu le ascundea cu totul: nu puteai pierde din vedere, râzând cu el, cu cine ai de-a face.

Omul era prodigios din toate punctele de vedere, deborda de inteligență, inspira încredere, cucerea prin frumusețe, chiar așa, prin frumusețe, prin inteligență și caracter. Iar această supraabundență de calități i-a fost fatală. Dacă măcar două sau trei din marile lui daruri i-ar fi lipsit, dacă nu s-ar fi priceput să reconstruiască instituții, dacă n-ar fi vorbit atâtea limbi, dacă n-ar fi strălucit în atâtea domenii, Marian Papahagi ar fi fost și azi o mare autoritate academică în viață iar opera lui ar fi fost cât de cât încheiată, atât cât se putea la un om ce visa să scrie biblioteci întregi, fiind chiar capabil s-o facă.
Supraabundența de informație, intuiție și cultură, mereu supraabundența, face și esența paginilor sale de critică și eseistică literară. Paginile rămase concentrează parcă mai mult decât pot duce fizic; ai sentimentul, citindu-le, că nu e timp și nu e loc ca ele să cuprindă tot ce autorul are de spus fiindcă la porțile biroului așteaptă o cohortă de îndatoriri, nemiloase și vorace.
Omul părea un izvor inepuizabil de reflecții revărsate dintr-o gândire mereu în avangarda rostirii. La el, articularea ținea cumva greu pasul cu gândirea, ajunsă din urmă doar in extremis, altfel decât la oamenii normal dotați. Din această cauză, paginile sale nu sunt expediate (Marian Papahagi nu știa să expedieze), ci sunt doar teribil de concentrate, de o densitate ce pare să ia aerul lucrurilor ce se cereau formulate. Nimic obscur totuși în aceste pagini, ci doar o mare și perceptibilă voință de sinteză, timp pentru analiză nemairămânând prea mult.

Câteva scene cu el mi-au rămas surprinzător de vii, chiar și-ntr-o memorie slabă ca a mea, formată mai degrabă din senzații și emoții decât din întâmplări și circumstanțe. În zilele din decembrie 1989, pe când Timișoara se elibera singură, mi-am luat micul carnet de adrese telefonice și am început să-i sun pe oamenii de încredere din țară, mai cu seamă din București și Cluj. Cel dintâi a fost Mircea Zaciu. Era duminică 17 decembrie în jurul orei 16, duminica noastră însângerată. Tocmai mă despărțisem de mătușa și unchiul meu, oameni în pragul pensiei, împreună cu care fuseserăm la manifestație în Piața Libertății. Sub ochii noștri tancurile armatei năvăliseră în piață venind pe linia de tramvai dinspre Sfântul Gheorghe. Niște tineri urcaseră pe tancuri în încercarea, absurdă, donquijotească, de a le opri înaintarea. Mașinăriile de fier accelerau într-un nor de fum și, ca niște animale greoaie, turbate subit de asaltul celor câtorva tineri cu mâine goale, au prins să se rotească și să reculeze lovind stâlpi de tramvai; toată rețeaua de sârme groase de deasupra capetelor noastre a prins să vibreze înfiorător. Spre uluirea mea, mătușa mea, femeie altminteri rațională și ponderată, a pornit spre tancuri, inflamată de curaj și furie.
În urma tancurilor au intrat în piață soldați înarmați iar noi ne-am retras spre Piața Victoriei, devastată, cu ferestrele librăriei sparte, cu operele tovarășului aruncate pe trotuar. Mai încolo, spre Catedrală, de partea cealaltă, parfumeria de la parterului blocului unde locuia Daniel Vighi luase foc. Sprayuri pocneau cu cadența unor mitraliere dezlănțuite. Armata avansa spre piața Operei. M-am despărțit de rude și m-am îndreptat spre un grup de telefoane publice din apropiere. Începea deja să se tragă în plin cu muniție de război. Țineam să-l alertez pe Mircea Zaciu (momentul figurează pe ultima pagină a Jurnalului său în trei volume) cu propoziția tembelă, de neînțeles: „Timișoara a luat foc”. Mi-am închipuit probabil că după doar aceste două cuvinte ininteligibile, telefonul va fi tăiat. Am apucat să-i explic cum stau lucrurile, surexcitat de entuziasm și sub presiunea tirurilor, după care telefonul lui chiar a amuțit definitiv.

În zilele următoare i-am sunat pe Al. Paleologu, pe Ileana Mălăncioiu, pe Magdalena Bedrosian (Popescu), redactoarea mea de la Cartea Românească... Pe listă se afla și Marian. Era deja, cred, ziua de miercuri 20 decembrie. Fără pic de teamă, mi-a pus o mulțime de întrebări, voia să știe și nu părea să-i pese că eram înregistrați. Mi-a cerut să-l sun din nou peste câteva momente, ca să-l poată alerta pe Eugen Uricaru, aflat pesemne în vecinătate, el trebuia neapărat convins, nu ştiu de ce, n-am mai găsit timp de atunci să-l întreb despre asta, lui anume se cuvenea să-i dau vestea de necrezut că orașul nostru se afla deja în mâinile noastre. Discuțiile cu Marian au fost, între toate câte le-am avut, cele mai fraterne și mai nereținute. Eram deplin conștient că telefoanele mele îi expun pe cei sunați. Eu, spre deosebire de cei aflați departe, mă simțeam cumva apărat de lumea din stradă, chiar când nimic nu fusese decis. Însă parcă și mai mult mă simțeam apărat de propria euforie nebunească, protectoare ca o platoșă, de credința că lucrurile se porniseră și că nimic nu le mai poate opri. Eram intangibil în turbion. N-am putut uita bucuria din glasul lui Marian, cu totul imprudentă, nevoia lui de amănunte, lungimea discuției, semn de curaj și hotărâre sinceră. De altfel, trebuie s-o spun, modul în care au reacționat oamenii în acele zile, în felurite împrejurări, timișoreni sau netimișoreni, a împărțit pentru mine lumea în frecventabili și definitiv nefrecventabili.

A urmat apoi discuția cu Marian din București, lungă și animată. Trebuie să fi fost prin 1990. Era deja secretar de stat la Învățământ. Mie mi se părea că regimul lui Iliescu nu trebuia să fie cauționat de intelectuali ca el, ca Pleșu, cooptați în guvernul Roman. Veche discuție, veche dispută din acei ani, otrăvită întotdeauna de suspiciuni. Întotdeauna, însă nu și-n cazul lui Marian Papahagi. Era evident ca lumina zilei că omul acesta nu căuta un loc pentru sine. Nu cauționa pe nimeni, ci urmărea să schimbe în profunzime. Nu prea credea în partidele istorice, deloc în Iliescu, ci doar în ce se poate face practic profitând de voința de schimbare a guvernului. Pentru el politicul juca un rol secundar. Era ceva profund ardelenesc în gândirea lui, aceeași seriozitate de om solid, însă fără urmă de mesianism regional penibil. Peste toate, lumina din ochii lui albaștri, exoftalmici, iradianți, strălucind de ironie profundă, ca întotdeauna. Nu l-ar fi interesat să intre în vreun partid și nici în vreo organizație civică. Voia doar să facă o mini-revoluție acolo unde se pricepea el cu adevărat. Pe lângă pragmatismul lui dezinteresat de tot ce nu se afla în chestiune, idealismul meu mi se părea copilăresc.

Iar apoi, prin 1998, l-am revăzut cu Adriana Babeți și Mircea Mihăieș la Accademia din România, viu ca argintul viu și ca nimeni altul pe pământ, pur și simplu ubicuu, inepuizabil. Chiar atunci l-a întâmpinat pe primul ministru însoțit de o mare suită și l-a convins sub ochii noștri că trebuie să salveze clădirile, făcându-l să înțeleagă că instituția merită să fie pusă pe picioare. Acorda interviuri și răspundea la telefoane, aranja chestiuni practice de toată mâna fără să piardă o secundă șirul și rămânând mereu (când? cum?) o gazdă inegalabilă. Zile orbite de lumina verii romane și de prezența lui fără astâmpăr. Nimeni nu părea mai înșurubat în viață.
Cu mult înaintea vieții, el o trăgea după sine și o alimenta de la turbina lui turată la maximum.






Marian Papahagi la Accademia di Romania in Roma






Vasile Popovici
(nr. 10, octombrie 2019, anul IX)