Mircea Eliade, „Da Zalmoxis a Gengis Khan”, o nouă ediţie italiană

La Editura Mediterranee a apărut recent una dintre cele mai interesante opere ale lui Mircea Eliade, Da Zalmoxis a Gengis Khan. Le religioni e il folklore dell’Europa orientale (2022 [275 pp], a cura di Horia Corneliu Cicortaş, traduzione di Alberto Sobrero). Este vorba de un studiu complex, sau mai precis de mai multe studii unite într-un singur volum, care trasează un cadru amplu temelor culturale românești și care din acest motiv a avut un succes deosebit la momentul primei sale apariții, chiar și în România socialistă de atunci, unde lucrările lui Eliade fuseseră mult timp interzise.
Publicat în Franța în 1970, volumul adună mai multe texte scrise de-a lungul a mai bine de treizeci de ani, dedicate miturilor și tradițiilor religioase mai ales precreștine. Lucrarea se articulează pornind de la geto-daci, oprindu-se asupra lui Zalmoxis pentru a trece apoi spre miturile cosmogonice ale folclorului est-european.
Volumul, care preia cu minime modificări traducerea primei ediții italiene din 1975 semnată de Alberto Sobrero, conține o prefață și opt capitole, la care a fost adăugat acum textul lui Eliade intitulat Note asupra călușarilor (tradus din originalul englez de Igor Tavilla), precum și o introducere şi o notă asupra ediției semnată de Horia Corneliu Cicortaș.

Observând mai îndeaproape diferitele părți ale lucrării, reiese clar originea lor eterogenă care, însă, este compensată de munca atentă a autorului și de firul comun reprezentat de legătura puternică dintre religii și folclor.
Capitolul inițial, Dacii și lupii, reia parcursul unei etimologii cu semnificații religioase profunde ce leagă dacii de comunitatea mai largă indo-europeană. Aici găsim referiri interesante la confreriile războinicilor și la riturile lor inițiatice, pe care Eliade le asociază originilor și numelui dacilor, pășind astfel pe urmele unor cercetări anterioare ale unor autori precum Georges Dumézil.
Tocmai de la acest aspect se deapănă reconstrucția unei componente importante a identității dacice, ce se manifestă în conexiunea cu un sistem mai larg de credințe și ritualuri indo-europene ale tinerilor războinici. Prin urmare, nu este de mirare că într-unul dintre cele mai interesante paragrafe Eliade afirmă că crede că este posibil ca numele să derive, „în ultimă instanță, din epitetul ritual al unei confrerii războinice”.
Cu toate acestea, autorul lasă deschisă posibilitatea ca „epitetul ritual” să fie, în fond, legat de un grup de tineri imigranți invadatori, transmis de către aceștia și asimilat de aborigenii cuceriți și subjugați. Discuția se dezvoltă în paginile următoare devenind mai complexă și bogată în detalii.

În al doilea capitol, intitulat Zalmoxis, Eliade pleacă de la un pasaj al lui Herodot referitor la această divinitate getică. Este desfășurată apoi o analiză acurată a miturilor ancestrale legate de tema nemuririi/renașterii, comună unei mari părți a lumii mediteraneene și a Orientului Mijlociu. Urmează referiri la experiențe extatice și taumaturgice, însoțite de o mulțime de trimiteri la cultura greacă și la posibilele interacțiuni cu mitul lui Zalmoxis.
De asemenea, nu lipsesc referiri la cultura șamanică și la călătoriile extatice, deși în cele din urmă Eliade nu îl plasează pe Zalmoxis printre șamani, adoptând în schimb o interpretare care vede în zeul dac reflectări ale unor personaje istorice sau legendare. Sunt discutate mai pe larg credințele geto-dacice, în special în legătură cu Strabon și Poseidonios și interpretarea funcției sacerdotale în cultul lui Zalmoxis.
Al treilea capitol, Diavolul și bunul Dumnezeu: preistoria cosmogoniei populare românești, tratează de această dată faza creștină a istoriei poporului român, pornind de la influențele bogomile asupra folclorului și de la mitul cosmogonic, puse în legătură cu mituri aparținând altor culturi din Europa de răsărit, mergând până la spații mai îndepărtate cum ar fi Asia Centrală, Iran și Mongolia.

Voievodul Dragoș și „vânătoarea rituală”, anume cel de-al al patrulea capitol al cărții, are ca punct de pornire legenda vânătorii bourului condusă de Dragoş, devenit ulterior primul voievod al Moldovei. Legenda oferă prilejul de a discuta miturile originilor; pornind de la acest aspect, Eliade realizează o interesantă analiză a diferitelor mituri fondatoare implicând vânătoarea rituală sau urmărirea unui animal ce se arată a fi o epifanie divină.
Capitolul cinci se ocupă de poezia populară și rolul folclorului ca factor de continuitate/confruntare în raport cu legendele și credințele nu numai din spațiul românesc, ci din regiunea balcanică în ansamblul său.
Întrebarea dacă a existat sau nu „un șamanism printre români” constituie obiectul celui de-al șaselea capitol.  Exemplele luate în discuție îi permit autorului, care își demonstrează aici vastele cunoștințe asupra subiectului, să realizeze o incursiune în peisajul polimorf de practici răspândite în rândul populațiilor rurale.
Al șaptelea capitol este dedicat cultului mătrăgunei, despre care Eliade afirmă, cu o mulțime de detalii, că „dintre toate plantele pe care vrăjitoarele, femei și fete din România, le folosesc pentru virtuțile lor magice sau medicinale, nici una nu implică un ritual al culesului constituit din atâtea elemente «dramatice» ca mătrăguna”.

În ultimul capitol, dedicat mioarei clarvăzătoare din balada intitulată Miorița, publicată în 1850 și care a atras multe cercetări de istoria literaturii și folclor românesc, autorul se dedică, cu bogăție de interpretări, căutării unor semnificații profunde și referințe filologice.
Noua ediție italiană se încheie cu anexa, mai sus menționată, intitulată Note sui Călușari, pe care Eliade o publicase în 1973.
În încheierea acestei scurte prezentări a unui volum ce poate fi considerat o operă clasică a lui Eliade și a studiilor de antropologie în general, merită remarcată sugestia oportună a îngrijitorului de a fi propus republicarea acestui ansamblu de interesante contribuții eliadiene. O alegere și o lucrare indubitabil merituoasă pentru șansa pe care o oferă cititorului italian de a deschide o fereastră asupra unui univers bogat și complex. De altminteri, folclorul românesc reprezintă un excelent punct de plecare și, în același timp, o legătură cu o moștenire culturală aparținând, cu influențe diferite și infinite variații, întregii Europe de sud-est.

Alessandro Vagnini
(nr. 1, ianuarie 2023, anul XIII)