Literatura migrantă din Italia: „Alia, su un sentiero diverso” de Irina Ţurcanu

A fi imigrant într-o lume nouă presupune întotdeauna o ruptură violentă şi dureroasă de lumea care te-a zămislit, urmată de o perioadă plină de angoase în lupta cu propria identitate contorsionată, obligată, împotriva naturii ei, să se adapteze chiar şi acolo unde pământurile îi sunt neprielnice.

Reîntoarsă în Italia, după o săptămână petrecută în România, la Iaşi, oraşul meu de suflet şi de minte, am găsit în camera mea, pe masa de lucru, un pachet. Mesajul, caligrafia acestuia, indica oarecum ceva din felul de a fi al aceluia/al aceleia care l-a elaborat. Scrisul, foarte îngrijit, puţin ca de „şcolar conştiincios”, înclinat uşor către dreapta, cu tendinţă de a merge în sus, trăda o persoană de sex feminin, instruită şi ordonată, generoasă şi cu o sensibilitate acută, deosebită. În pachet se aflau trei cărţi: două aparţineau aceleiaşi scriitoare, cea de-a treia fiind doar îngrijită de aceasta. Aleg o carte la întâmplare, Alia su un sentiero diverso [1] şi ochii îmi cad asupra unor rânduri scrise de autoare. Îmi erau adresate: „Petru Ana Maria, o poveste despre rădăcini şi dorinţa de a găsi noi pământuri să le ascund. Irina Ţurcanu”. Acesta constituie unul dintre motivele care au stat la baza deciziei mele de a face o recenzie primului roman al Irinei Ţurcanu.

Cartea apărută la Torino, în anul 2008, la Seneca Edizioni, reprezintă romanul de debut al autoarei, aflată la numai 18 ani. Scrierea este structurată în 15 capitole şi încadrată în seria „naratologie contemporană”, aducând în prim-plan una dintre temele actuale cele mai dezbătute astăzi: imigraţia. Romanul relatează povestea de dragoste dintre doi tineri care aparţin unor modele culturale diferite. Alia, o tânără provenind din România, se îndrăgosteşte de Don (Dionisio), un frumos tânăr italian. În jurul acestui nucleu, pretext de închegare a naraţiunii, autoarea inserează, în structura textului, un context cultural nou, cel românesc, reprezentat de stilul de viaţă, tradiţiile, obiceiurile şi ritualurile unei familii de români emigrate în Italia. Dincolo de povestire, construcţia epică şi de evoluţia personajelor, se află adevărata temă a romanului: dezrădăcinarea şi căutarea unui pământ fertil pentru re-înrădăcinare. Titlul cărţii – Alia, su un sentiero diverso – devine metafora experienţei de pierdere a orizontului, de înstrăinare, dar şi de căutare şi regăsire a unui alt loc în care să-şi decline identitatea.

Romanul este precedat de o pagină de „Note dell’editore” [2] prin care cititorul este informat asupra veridicităţii faptelor narate, dar şi asupra datelor fictive cuprinse în text. Cea de-a doua pagină conţine mulţumirile autoarei pentru contribuţia importantă, în crearea romanului, a unei anumite Alessia Magnani. Cea de-a treia pagină, este, de asemenea, o dedicaţie a scriitoarei pentru o altă persoană, pe nume Vanessa.

În loc de prefaţă, autoarea inserează o Premisă (Premessa), parafrazând un citat al lui J. Lacan: „Minciuna este vălul care ascunde adevărul. Adevărul, la rândul său, este o mică parte dintr-un întreg, aşa cum ne învaţă J. Lacan.  A minţi, aşadar, înseamnă să revelezi, tăcând, o mică parte dintr-un întreg” (traducerea noastră). Cuvintele incluse în citat încifrează, în cel mai subtil mod, de altfel ca şi metafora titlului, substanţa reală a romanului, care nu este dragostea (aceasta fiind doar un pretext), ci pierderea/regăsirea pământului fertil în care eroina ar vrea „să-şi ascundă rădăcinile”.

Prin tema pe care o tratează, opera se înscrie în categoria Literatura de imigraţie italiană, alături de creaţiile altor autori români italofoni (scriitori imigranţi). Tema este actuală şi vizează societatea românească de după revoluţia din 1989 care, cuprinsă parcă de o „boală contagioasă”, migrează în masă către Occident în căutarea unor pământuri mai primitoare.

Romanul începe cu întâlnirea dintre Alia şi Don (Dionisio) la o brutărie, chiar de ziua ei, prilej pentru autoare de a descrie întreaga familie a protagonistei. Alia merge, împreună cu prietena sa Claudia, la o discotecă unde îl va reîntâlni pe tânărul Don, faţă de care începe să nutrească anumite sentimente. Iubirea devine reciprocă, iar cei doi continuă să se întâlnească în diferite ocazii. La una dintre aceste întâlniri, Alia descoperă o „posibilă rivală”, Corina, despre care va vrea să afle cât mai multe. După o poveste de iubire care i-a adus numai nefericire, împietrindu-i inima şi rănind-o foarte mult, tânăra ezită să dea curs liber propriilor sentimente de dragoste. Acest lucru are ca şi consecinţă plecarea lui Don în Germania, lăsând-o pe Alia pradă celor mai cumplite nelinişti născute din teama de a nu pierde dragostea de care este conştientă abia acum.

Moartea bunicului ei, Vladimir, o va aduce în România, unde tânăra va asista la ritualul de înmormântare, însoţit de tradiţiile şi obiceiurile funerare specifice poporului român ortodox.  Întoarcerea în ţară îi va oferi eroinei ocazia revederii propriului trecut marcat de copilăria şi adolescenţa „acasă”, devenind locul confortabil şi familiar, dar mai ales locul în care „sunt îngropaţi morţii noştri”.

Revenind în Italia, va hotărî să plece cu Don, care o caută, reînnodând iubirea. Merge cu acesta  în Germania şi se înscrie la Universitare. Viaţa alături de tânărul băiat se dovedeşte a fi plată, lipsită de culoare, fără bucurii, relaţia lor devenind aproape invizibilă. Sentimentul dublei dezrădăcinări, profunda înstrăinare o transformă într-o fiinţă rătăcită în căutarea unui loc al său de care să se agaţe pentru a putea supravieţui. „Mă simt străină şi fără un loc precis, este ca şi cum nu ar exista un spaţiu predestinat mie” [3] (traducerea noastră).

Un telefon anonim declanşează un mecanism de neîncredere în Alia, care îl urmăreşte pe Don şi descoperă trădarea acestuia cu Corina, de la care aşteaptă un copil. Aflată în pragul disperării, chinuită de o tristeţe cumplită, Alia se întoarce în Italia, agonizând între durere şi anestezia acesteia. Don se întoarce şi el pentru a-i cere iertare, însă răul a fost deja făcut. Este prea târziu.

Alia se simte prizonieră în propria-i durere şi doreşte, „asemeni unui fluture cu aripi fragile”,  „să se elibereze”, încercând să se arunce de pe acoperişul blocului său. În momentele ei de euforie, provocate de apropierea morţii, îşi zăreşte mama venind pe o străduţă, apropiindu-se de casă. Dintr-o dată îi apare în minte imaginea acesteia vădit şocată de moartea propriului fiice şi atunci decide să îşi continue viaţa, întorcându-se în camera ei. La radio cineva anunţă moartea într-un accident de maşină a doi tineri. Mama îi va da vestea morţii lui Don şi a Corinei. Pentru Alia, lumea a încetat să existe.

Perspectiva din care este privită lumea romanescă este una interioară. Autoarea propune o viziune din interior a propriului personaj. Alia îi analizează pe alţii, evenimentele din jurul său, se supune în permanenţă şi cu o maximă luciditate analizei introspective, utilizând fina ironie sau detaşarea voită faţă de lume, atunci când îşi asumă rolul de spectator. Autoarea este asemeni unui „copil curios faţă de jucăria sa” pe care o analizează şi o mânuieşte cu o dibăcie de artist păpuşar. Artistul îşi asumă un rol demiurgic care schimbă cursul firesc al lucrurilor (prea multă dulcegărie strică), transformându-le în accidente ale destinului. Ordinea lucrurilor în roman este una atipică: romanul începe frumos, „aproape siropos” (deşi nu este nici pe de parte!) şi se termină tragic, trist, fără putinţă de evadare din acest univers care închide personajele ca într-o menghină. Este ca şi cum le-ar ademeni, ca apoi să le pedepsească pentru că au cutezat să fie fericite. Se simte rolul demiurgic al aceluia care pedepseşte în cazul personajelor care greşesc, trădează sau mint, dar şi în cazul altora care devin „victime colaterale” ale destinului. Dincolo de toate acestea se ascunde acelaşi suflet de „artist-păpuşar”, aflat într-o stare de sensibilitate ieşită din comun şi care tremură, asemeni unui fir de iarbă, sub bătaia vânturilor şi a ploilor de toamnă, de teamă ca nu cumva cineva să-i descopere vulnerabilitatea şi să-i provoace traume ireparabile. De aceea îşi va construi universul lui mic de păpuşi pe care îl va tutela, învăţându-le până la urmă „cărarea dreaptă” şi atunci poate că personajele sale vor începe să fie din nou fericite pentru a-şi continua drumul.

Prin tematica abordată, prin prezenţa de sensuri şi simboluri presărate în text, romanul poate fi asemănat cu cartea lui Radu Pavel Gheo Adio, adio, patria mea cu î din i şi cu â din a (în care sărbătoarea Crăciunului în America prezintă un proces de resemnificare: „În absenţa stratului de semnificaţii creştine, Crăciunul a suferit un proces de resemnificare, devenind – cum am spus deja – Luna Cadourilor” [4]; „Cam aşa se simte Crăciunul pe aici. Iar când nu ninge, cum să nu te apuce dorul de casă?” [5]), şi cu cartea Irinei Pavlovici (emigrată în Franţa), Cu dragoste pentru un popor de cuci (prin sentimentul de nostalgie: „Fi-v-ar codrul verde! Tuturor ne e dor de codrul ăsta! Suntem un popor de cuci, asta suntem. Trei milioane de cuci, hălăduind prin lume şi punându-ne ouăle pe unde apucăm” [6]).

Cartea de faţă deţine toate caracteristicile unui roman bine scris, în ciuda vârstei fragede a autoarei; este expresia celui mai viu sentiment pe care doar un adolescent îl poate avea: aflat la intersecţia dintre doua lumi, determinat să re-compună spaţiul, cu puterea fiinţei sale, adolescentul va trebui sa meargă înainte, având ca model cultural modelul părinţilor lui sau, dacă nu, spaţiul vast şi gol din faţa sa pe care va trebui să-l umple.

Alternarea temporală a evenimentelor, inserţiile prezente în text, prin tehnica flashback-ului, au rolul de a disloca întâmplările, reaşezându-le conform memoriei involuntare (privirea unei fotografii este suficientă pentru a declanşa un lanţ de amintiri). Sunt prezente în roman fragmente din poezii româneşti, aluzii la texte din literatura română şi nu numai, fragmente din literatura populară (din folclorul românesc), versuri specifice ritualurilor de nuntă şi înmormântare, tradiţii legate de mărţişor, Crăciun şi Paşti, care au rolul de a conferi o imagine cât mai apropiată de spaţiul autohton românesc, de viaţa spirituală şi culturală a unui popor.

Pentru cititorii români, cartea este un adevărat material, un element de referinţă la care ne putem raporta cu toţii atunci când ne aflăm în faţa unei realităţi circumscrise într-o societate contemporană aflată sub amprenta imigraţiei. Pentru cititorii italieni este, în afara subiectului epic, şi un material informativ, o sursă la care se poate apela pentru a cunoaşte anumite aspecte legate de tradiţiile şi obiceiurile românilor. 

Ar fi interesant de văzut o altă recenzie realizată din punctul de vedere al tehnicii narative şi al  tipurilor de personaje prezente în text. Mi-a plăcut foarte mult ideea asocierii plecării peste hotare cu părăsirea definitivă şi ireversibilă a acestei vieţi. Textul este de o duioşie şi o tristeţe sfâşietoare: „Spune-mi, dragă, ce-ai gândit/ când pe aista drum te-ai pornit/ aista-i drum îi drum mergător/ da-i tare înşelător/ cine merge în altă ţară/ se duce şi vine iară/ cine merge în cea lume/ se duce şi nu mai vine” [7].

Mi-ar fi plăcut să văd mai multă substanţă în realizarea tablourilor descriptive despre România, însă este firesc, deoarece între ţară şi adolescentul care a plecat s-a aşezat umbra timpului care a mai şters din datele afective. Şi, oricum, important este modul în care adolescentul percepe lumea, prin coaserea imaginilor din trecut, şi nu lumea reală aşa cum este ea.

Ana Maria Tomaziu Patraşcu
(nr. 11, noiembrie 2014, anul IV)

NOTE

1. Alia, pe o altă cărare (traducerea noastră).
2. Nota editorului (traducerea noastră).
3. Irina Ţurcanu, Alia, su un sentiero diverso, Editura Seneca Edizioni, Torino, 2008, p. 117.
4. Radu Pavel Gheo, Adio, adio, patria mea cu î din i şi cu â din a, Editura Polirom, Iaşi, 2013, p. 98.
5. Ibidem, p. 100.
6. Irina Pavlovici, Cu dragoste despre un popor de cuci, Editura Vremea, Bucureşti, 2013, p. 79.
7. Irina Ţurcanu, Alia, su un sentiero diverso cit., p. 101.