„Ultimul dans al lui Charlot” de Fabio Stassi, între Peer Gynt și Ivan Turbincă

Scenariu deja rodat. Aflu – appunto, din „Orizonturi culturale italo-române” (martie 2013) – de existența unei cărți: romanul L’ultimo ballo di Charlot de Fabio Stassi (Sellerio, Palermo, 2012). Atrasă de idee, îl comand la librăria italiană Tour de Babel din Paris, îl citesc și-ncep să mâzgălesc la notițe...
De obicei, mai devreme ori mai târziu (recordul a fost de un an), manevra se lasă cu un eseu. De data asta, însă, m-am pomenit de-a binelea nei panni della Morte: subiectul mi-a lunecat printre degete de câte ori am încercat să-mi pun cap la cap crâmpeiele, clișee statice pe peliculă în lipsa vestitei scatola magica a lui Arléquin ca să le pună în mișcare! Până când, în sfârșit, am priceput că trebuia să schimb metoda, să strig pur și simplu: „Manivelă!” și să las rola să se deruleze singură, precum particulele se depun într-o centrifugă formând un desen surprinzător de coerent față de haosul care ni se păruse agitația lor.
O confirmare neortodoxă a reușitei acestui roman – ce, după afirmația: „nu există film fără început și fără final”, ne deschide (asemeni ultimei imagini din Timpuri noi) o nouă lucarnă fermecată asupra perechii de protagoniști „din spate”, pornită, fredonând, „braț la braț sub lumina lunii” spre cine știe ce noi aventuri, pe când „stelele încep să se stingă una câte una, ca lămpile dintr-un teatru”. La commedia è finita? Mai degrabă: Ars longa, vita brevis! Iată, deci, un zibaldone despre cel căruia i s-ar potrivi de minune o definiție de-a astronomului-scriitor David H. Levy: „Cometele sunt ca pisicile: au coadă și fac tot ce le trăsnește prin cap”.

Prinsoarea cu moartea sau tragicomicul prea-omenescului

Într-o noapte de Crăciun, Charlot așteaptă o vizită anunțată cu șaizeci de ani în urmă: cea a „Babei” („Bătrânei Doamne” ar fi cam cusut cu ață... neagră) „mai internaționaliste decât toți”, „singura care nu face încă distincție de rasă, credință, origini...”. Deși (cum însuși o va spune), ca unul care deja a „murit de-atâtea ori în teatru”, și-a pierdut frica, Vagabondul din el îl îmboldește să-i tragă clapa Jandarmului Suprem al Firii așa cum le-o trăsese atâtor vardiști de stradă: pune prinsoare cu Moartea ca, dacă va izbuti s-o facă să râdă, ea să-l păsuiască până la Crăciunul următor! Misiune imposibilă încununată de succes „șase ani în plus față de cei ce i se cuveneau de drept”, grație nu unor gaguri și clovnerii căznite, ci unui umor practic involuntar al gafelor și al neputințelor bătrâneții – tragicomicul prea-omenescului, ca în Circul.
În povestea cu subiect înrudit a lui Ion Creangă Ivan Turbincă, latura tragică (de orfan-soldat rătăcitor, neaflându-și locul nicăieri, nici în Rai, nici în Iad, până la urmă nici în viață, nici în moarte) a eroului ce-i joacă feste „Vidmei” soroc după soroc era obnubilată de o vitalitate truculentă retezând scara spre o înțelegere a rosturilor înalte (Dumnezeu va fi chiar nevoit să-l mustre: „căci și Moartea are socoteala ei; nu-i lăsată numai așa, degeaba, cum crezi tu”). Dar ambiguitatea je t’aime, moi non plus a acelui joc de-a v-ați ascunselea aducea subtil la suprafață ideea de mântuire depusă ca un mâl pe fundul iazului celei mai laice dintre fronde.
Romantismul protestant din piesa Peer Gynt de Ibsen – al cărei protagonist nu căuta decât ceea ce deja aflase, fugind de sine însuși, revenind ciclic în punctul de plecare („Orice noroc / Și-ntinde-aripele, / Gonit de clipele / Stării pe loc”, scria Eminescu) – adâncea aspectul moral, îmbinând în ființa „făuritorului de nasturi” ce-l tot pândea pe pribeag „la următoarea răscruce” (ca să-l retopească „în cazanul cel mare”, drept „nasture neizbutit”) Moartea și Diavolul. Sânul fecioarei-mame Solveig reunea, la rându-i, treimea Adormire (ca reîntoarcere la esență), Răscumpărare și Copilărie – de regăsit în „turbinca” lui Ivan și în „cutia magică” inventată de Arléquin.

Lovitură de teatru?

Cine-i zisul Arléquin? „Tipul ăla mai negru decât noaptea care curăță nisipul elefanților și scoate taburetele de pe pistă” în circul unde poposește o vreme Charlot cel fără de stare. Îndrăgostit de Eszter, călăreața unguroaică ce voia să devină o stea în America, umil-indispensabilul slujbaș, „antrenându-se ca să nu uite”, inventă „o cutie de lemn cu manivelă” [sic!] cu care-i făcu inaccesibilei o fotografie „vie”, în care „prinse absolut totul, până și zvâcnirea sângelui sub pielea ei”. Povestind asta colegilor, scamatorul Zarmo va adăuga că Arléquin e „singurul om în stare să vă fure sufletul și apoi să vi-l arate!”. Și, într-adevăr, destinul Eszterei era pecetluit: „Poate așa era sortit: cea mai strălucită balerină din Europa să cadă de pe cal abia sosită în America”, reînghițită, schiloadă, de anonimat.
Ideea deja clasică a uciderii simbolice întru nemurire a subiectului în opera de artă ce „neagă lucrurile în existența lor, dar le conservă în ființa lor abstractă” (M. Blanchot) a declanșat însă în mine un clopoțel de alarmă trimițându-mă la o frază citită cu două pagini în urmă: „Amintirile-mi sunt la fel de negre ca și mine, răspunse Arléquin”. Reluînd firul lecturii, m-a izbit în plin trăsnetul unei fraze: „Tuturor [porecla dată] li se păru ceva amuzant. Căci Arlecchino e masca însăși a curcubeului și un curcubeu negru nu s-a mai pomenit”.
Urma firavă pe care începusem s-o adulmec a devenit treptat tot mai distinctă printre rândurile lui Charlot către fiul său Christopher și scheciurile-i anuale cu Moartea:
[Charlot în memoriile-i-testament epistolar:] „Mâinile lui Arléquin – aceleași mâini care născociseră cele dintâi cinematograful – știau că în humă toate sfârșesc de-a valma: turba și bălegarul, pulberea și cenușa, udul și uscatul. O aceeași semănătură, un același pumn de nisip. Până și tăcerea, care-i doldora de cuvinte, și timpul, înfiripat din amintiri ca o rădăcină”.
[Moartea la cea de-a doua venire:] „Sunteți un mereu același pumn de țărână”.
[Charlot:] „Aceasta [negrul] a fost prima culoare pe care-a avut-o pentru mine America” [când, pasager clandestin ascuns într-un pian, așteptând debarcarea pe cheiul new-yorkez, înșiruise într-o filastrocca „toate lucrurile negre pe care le cunoșteam”].
[La cea de-a șasea venire a Morții:]
„MOARTEA: Oricum ai coti-o, ai pierdut deja partida, Vagabondule.
CHARLOT: Uite de ce se spune că ai un caracter posac.
MOARTEA: Nu-i adevărat, am caracterul necesar pentru munca pe care-o fac.
CHARLOT: Zău, ai un umor tare negru, în noaptea asta.
MOARTEA: Eu? Da’ de tine ce să mai zici? [...]
CHARLOT: De mine, ce?
MOARTEA: N-am mai văzut de când îs un comic mai trist ca tine, la cinema...
[...]
MOARTEA: Fie, Carlitos, anul ăsta ți-l fac cadou. Ești, zău, comicul cel mai trist din câți mi-a fost dat să văd, ai fi jucat un Hamlet de-a minunea”.
Ajunsă, în sfârșit, la „vizuină” – al șaptelea și ultimul Crăciun, când propriu-i fler de artist îi spune lui Charlot că la boucle est bouclée, că bate ceasul „ieșirii din scenă” și din „costum” –, ghicisem deja (și eu) ce soi de vânat adăpostea:
„CHARLOT: Arléquin, bătrâne, de ce-ai inventat tu cinematograful? [...]
MOARTEA: Știai, vasăzică?
O lumină cenușie cade pe chipul Vagabondului, care strânge din ochi.
MOARTEA: Voiam să-nvăț ce simți când știi că n-o să mai revezi niciodată pe cineva drag ori iubirea vieții tale.
CHARLOT: De-acuma știi?
MOARTEA: Aș fi vrut să nu mai sosească niciodată ziua asta.
CHARLOT: De-aia ai făcut întotdeauna în așa fel încât să câștig pariul nostru?
MOARTEA: Nu, ne-am distrat amândoi, împreună. Dar să te duc acum cu mine mă doare într-atâta...
Charlot face o grimasă.
MOARTEA: E ca și cum ar muri însuși cinematograful”.
Iar concluzia nu mi-o puteam închipui mai frumoasă:
„MOARTEA: Voiam să dăruiesc oamenilor teatrul ăsta de umbre în veșnică mișcare pentru a le reda un pic din cât le luam”.

La perfezione non fa ridere

Acesta este adevăratul chip al comicului: „un om teribil de serios și obsedat de perfecțiune” – iar „perfecțiunea e crudă”. „Căci perfecțiunea nu stârnește râsul, Christopher”: revanșă „râsu-plânsu” împotriva imperfecțiunii și a strâmbătății lumii, comicul își pierde puterea magică atingând culmea măiestriei, redevine un biet muritor: „Dar Baba nu va mai râde, simt asta. Oamenilor nu le place perfecțiunea, iar eu nu pot merge mai departe de-atât cu desăvârșirea”.
Nu vă grăbiți însă să scoateți batistele: „Dar în fond nu-mi pare rău că Baba mă duce cu ea tocmai într-o zi ca asta în care lumea-ntreagă sărbătorește nașterea unui copil”.
Nebănuita, catartica putere a slăbiciunii – comune, amândouă, începutului și sfârșitului vieții:
„Însăși condiția mea îmi oferea un repertoriu inepuizabil de soluții. Trucul e mereu același: să faci în așa fel încât totul să meargă de-a-ndoaselea iar lumea să apară răsturnată, cu fundu-n sus. Mecanismul comicului e unul subversiv. Dacă un uriaș se străduie în fel și chip să deschidă o ușă, fără să izbutească, dar în clipa următoare ușa se deschide fără nici un efort dinaintea unei mâțe, a unui copil, a unui biet vagabond ori a unui bătrân, ne umflă râsul. Pentru că-i tocmai pe dos de ceea ce se-ntâmplă în viață. […] Incredulitatea asta ne umple ochii de lacrimi. Din capul locului, […] să stârnesc râsul și să smulg lacrimi a fost protestul meu copilăresc împotriva mizeriei, a bolii și a disprețului, precum și refuzul urii și al tuturor formelor greșite care sfârșesc prin a cârmui relațiile umane. E stupefiant, când te gândești, cât de lesne molipsitoare e bucuria și cât de tristă și bolnavă e totuși lumea”.
Nu altfel se ridică la rangul de erou un boxeur de tipul beautiful loser:
„Alde Balbetta Groogan sunt la fel de rari ca o azalee în mijlocul unui lan de maci. Publicul îi recunoaște întotdeauna și se îndrăgostește de ei, pentru că le vede fragilitatea înainte de forță, și la fiece victorie de-a lor i se pare că asistă la un miracol, la o răzvrătire împotriva ordinii firești a lucrurilor. Exact ca în filmulețele comice. Însă pe termen lung, ei înșiși o știu cei dintâi, fragilitatea plămadei lor învinge fatalmente”.
Concluzie: „Noi toți ne riscăm viața la persoana întâia, în numerele noastre” – de pildă, Chaplin-Charlot în Dictatorul: „Dar nici măcar oamenii cu svastică nu l-au putut împiedica pe vagabondul meu, ce până atunci, cu vocea sa pițigăiată, cântase numai un cântec fără noimă, să suie până la cea mai însemnată tribună din Europa în pielea unui bărbier; nimeni nu mai izbutise încă să-i șutească microfonul lui Hitler... Odată coborât de pe acea estradă, n-am mai izbutit să-l regăsesc. S-a îndepărtat ca un nor de pulbere pe câmpia de la Auschwitz ori de la Büchenwald: tot ce avusesem de spus, îl spusesem o dată și bine”.

„Cel mai serios dintre toate jocurile”

Definiția dată Artei de către Julio Cortázar pare făcută special pentru hoinarul ce n-a dezmințit-o în nici una din meseriile pe care le-a încercat – de pildă, ca ucenic-tipograf pe Duncan Street nr. 12:
„La Willie m-am dedicat mai ales romanelor. Dar încă de la primul rând pe care l-am cules cu degetele mele, pricepui că nu era vorba doar de citit și gata. Strângeam în pumn cuvintele, puteam să le cântăresc, să le măsor, să-mi zgârii pielea în ele: înainte de-a fi orice altceva, ele erau pentru mine plumb, cositor, antimoniu. Din clipa aceea, toată viața mea aveam să le tratez ca un scamator, să caut mereu pentru ele lumina ideală.
Da, Christopher, era cu mult mai mult decât un citit: demontam cărțile apoi le montam la loc. O acțiune înrudită cu o rescriere sadea. Aș putea spune că în răstimpul cât zăbovii în atelierul lui Willie Cook reinventai pe de-a-ntregul câteva capodopere ale literaturii universale, literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, virgulă după virgulă. […] Când văzui întâia oară Insula misterioasă legată și pregătită pentru punerea în vânzare mă simții la fel de mândru cum trebuie să fi fost autorul ori un dulgher pentru o masă bine strunjită”.
După gravitatea inventivă, comună copilului și creatorului, iată dezinvoltura și toanele acelorași, nu mai puțin imaginative:
„[…] mă dusei la Willie Cook să-mi dau demisia. Știam eu, băiete, că într-o zi ai să pleci.
Numai [...] o favoare. La cartea la care tocmai lucram [Martin Eden] mai lipsesc câteva pagini. Dă-le la tipar așa. Am o presimțire rea pentru protagonist și n-aș vrea să facă cine știe ce prostie. [...]
Dacă asta ți-e ultima dorință, autorul va trebui să se spele pe bot”.
După cum singur îi destăinuie lui Christopher: „Memoria mea e o garderobă așa de năstrușnică, încât nu mai știu dacă i-am trăit cu adevărat conținutul ori numai l-am visat. Nu poate exista, pentru mine, o graniță distinctă între toate lucrurile care mi s-au întâmplat și cele pe care n-am încetat să le născocesc doar cu mintea”.
Soluțiile nu pot fi decât la fel de năstrușnice: „Acum îți scriu de la măsuța asta din lemn de merișor, într-un colț al odăii mele. Sunt încredințat că pe măsuțele care nu ocupă prea mult loc ideile rămân adunate laolaltă și nu mai trebuie fugărite de-a lungul zidului, precum șopârlele ori gușterii, deoarece ajunge să-ntinzi brațul ca să le înșfaci de coadă”. (Un cronop ar revendica fuguța aceste rânduri!)

Un certo ultimo rullo

Constat că pura plăcere a traducerii a transformat acest zibaldone într-o manta de citate încheiată doar cu nasturi de comentariu! Dar fiind oricum prea târziu, nu-mi mai rămâne – „Nostalgia e întotdeauna un sentiment necinstit, se pitește pe după vreo scară de incendiu și-ți pune piedică de câte ori are chef” – decât să-i las ultimul cuvânt tot lui Charlot însuși: „Musai să te dichisești și ca să mergi la cină pe lumea cealaltă?”



Anca-Domnica Ilea
(nr. 11, noiembrie 2014, anul IV)




Coincidență? După opinteli seculare, care au durat un an și jumătate, am pus în sfârșit punctul final (de întrebare) acestui text chiar pe 1 octombrie – ziua când se deschide în România, la Iași, Festivalul internațional de literatură și traducere FILIT, numărându-l printre invitați pe... Fabio Stassi!

Născut în 1962 la Roma, unde lucrează acum ca bibliotecar, romancierul cu rădăcini siciliene Fabio Stassi a intrat în literatură pe poarta cea mare a Premiului Vittorini, pentru debutul cu Fumisteria (2006). Fiecare nouă carte a sa va fi o surpriză tematică, dar și stilistică: È finito il nostro carnevale (2007), La rivincita di Capablanca (2008, Premiul Palmi și Premiul Coni pe 2009), Holden, Lolita, Živago e gli altri. Piccola enciclopedia dei personaggi letterari (1946-1999) (2010). L’ultimo ballo di Charlot a încununat ca un foc de artificii Salonul de la Frankfurt din 2012, dar succesul masiv care a urmat (copyright pentru traducere în treisprezece țări) n-are nimic dintr-o modă efemeră...