„Numele lui Dumnezeu este Milostivirea”: prima carte scrisă de Papa Francisc

Semnalăm o apariţie editorială de excepţie: volumul Sanctităţii Sale Papa Francisc, cu titlul Numele lui Dumnezeu este Milostivirea. Un dialog cu Andrea Tornielli, publicat de Editura Trei în traducerea Ceraselei Barbone. Volumul a apărut în ianuarie, simultan cu lansarea la nivel mondial, fiind disponibil în 84 de ţări graţie publicării simultane de către 17 edituri.
Este prima carte scrisă de Papa Francisc: Pontiful intră într-un „dialog profund, simplu şi intim” cu noi prin intermediul lui Andrea Tornielli, jurnalist de la cotidianul „La Stampa” şi expert vaticanist, care a semnat, de asemenea, şi prima biografie a Papei Bergoglio cu titlul Francesco. Insieme (Ed. Piemme, 2013).
Pornind de la propria sa experienţă ca preot şi pastor, Papa Francisc ne dezvăluie temeiul învăţăturilor sale: îndurarea, mila, milostivirea. Este o carte pentru oricine se află în căutarea „unui sens în viaţă”, „unui drum de pace” sau „vindecării rănilor fizice şi spirituale”, atât pentru cei din interiorul cât şi din afara bisericii. Papa Francisc explică totodată motivele pentru care a decretat Jubileul extraordinar 2016 drept „Anul Sfânt al Milostivirii”, numit astfel pentru binecuvântarea şi iertarea primite de la Dumnezeu. Publicăm în continuare, cu acordul Editurii Trei, Cuvântul către cititor. Viziunea lui Francisc, semnat de Andrea Tornielli.


În dimineaţa duminicii din 17 martie 2013, Francisc celebra prima liturghie împreună cu poporul după alegerea sa ca Episcop de Roma, întâmplată în seara miercurii dinainte. Biserica Sfânta Ana din Vatican, aflată la doi paşi de omonima poartă de intrare în cel mai mic stat din lume şi care funcţionează ca parohie pentru locuitorii din Borgo Pio, era ticsită de credincioşi. Eram şi eu prezent, împreună cu câţiva prieteni. Cu acea ocazie, Francisc a susţinut a doua sa omilie în calitate de Papă, vorbind liber: „Mesajul lui Iisus este milostivirea. Pentru mine, o spun cu smerenie, este cel mai puternic mesaj al Domnului“.
Pontiful comenta pasajul din Evanghelia după Ioan care vorbeşte despre femeia adulteră, pe care cărturarii şi fariseii urmau s-o ucidă cu pietre, cum prevedea legea mozaică. Iisus îi salvase viaţa. Ceruse celor fără de păcat să azvârle prima piatră. Plecaseră cu toţii. „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!“ (8, 11).
Francisc, referindu-se la cărturarii şi fariseii care o târâseră pe femeia care trebuia omorâtă cu pietre în faţa Nazarineanului, spunea: „Şi nouă, uneori, ne place să-i atacăm pe ceilalţi, să-i condamnăm pe ceilalţi“. Primul şi unicul pas cerut pentru a trece prin experienţa milostivirii, adăuga Papa, este cel de a recunoaşte că avem nevoie de milostivire, „Iisus a venit pentru noi, când noi recunoaştem că suntem păcătoşi“. Este de-ajuns să nu-l imităm pe fariseul acela care, stând în faţa altarului, îi mulţumea lui Dumnezeu că nu este un păcătos „ca toţi ceilalţi“. Dacă suntem ca fariseul acela, dacă ne credem drepţi, „nu cunoaştem inima Domnului şi nu vom avea niciodată bucuria de a simţi această milostivire!“, explica noul Episcop de Roma. Cine este deprins să-i judece pe ceilalţi de sus, simţindu-se în largul lui, cine este obişnuit să se considere drept, bun şi în regulă nu percepe nevoia de a fi îmbrăţişat şi iertat. În schimb, există şi cel care o percepe, dar crede că nu poate fi răscumpărat din cauza prea multului rău comis.
Francisc a povestit, referitor la asta, un dialog cu un bărbat care, auzind că i se vorbeşte despre milostivire, răspunsese: „Oh, părinte, dacă mi-aţi cunoaşte viaţa, nu mi-aţi vorbi aşa! Am făcut lucruri grave!“ Răspunsul fusese acesta: „Cu atât mai bine! Du-te la Iisus: Lui îi place să-i povesteşti aceste lucruri! El uită, El are o capacitate specială de a uita. Uită, te sărută, te îmbrăţişează şi-ţi spune doar: «Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!» Doar atât te sfătuieşte. După o lună, ne aflăm în aceeaşi situaţie… Ne întoarcem la Domnul. Domnul niciodată nu oboseşte să ierte: niciodată! Noi suntem cei care obosim să-I cerem iertare. Atunci trebuie să cerem harul/favoarea de a nu obosi să cerem iertare, pentru că El niciodată nu oboseşte să ierte“.
Din prima omilie a lui Francisc, care m-a impresionat în mod deosebit, se distingea poziţia centrală a mesajului milostivirii care ar caracteriza primii săi ani de pontificat. Cuvinte simple şi profunde. Chipul unei Bisericii care nu le reproşează oamenilor slăbiciunile şi rănile lor, ci le tratează cu leacul milostivirii.
Trăim într-o societate care ne obişnuieşte tot mai puţin să ne recunoaştem responsabilităţile şi să ni le asumăm: cei care greşesc, de fapt, sunt întotdeauna ceilalţi. Imoralii sunt întotdeauna ceilalţi, vinile sunt întotdeauna ale altcuiva, niciodată ale noastre. Şi trăim, uneori, şi experienţa revenirii la un anume clericalism, foarte concentrat să traseze graniţe, să „reglementeze“ vieţile persoanelor prin impunerea de permisiuni şi interdicţii care îngreunează deja dificilul trai cotidian. O atitudine gata mereu să condamne şi mult mai puţin să accepte. Mereu preocupată să judece, dar nu să se aplece cu compasiune asupra suferinţelor umanităţii. Mesajul milostivirii — miezul acelui soi de „primă enciclică“ nescrisă, dar conţinută în scurta omilie a noului Papă — dobora, simultan, ambele clişee.

După un an şi puţin, pe 7 aprilie 2014, Francisc comenta din nou acelaşi pasaj în timpul liturghiei de dimineaţă din capela Casei Santa Marta, mărturisindu-şi emoţia pentru această pagină evanghelică: „Dumnezeu iartă nu cu un decret, ci cu o mângâiere“. Şi cu milostivirea „Iisus merge şi dincolo de lege şi iartă mângâind rănile păcatelor noastre“.
„Interpretările biblice de astăzi“, explica Papa, „ne vorbesc despre adulter“, care, împreună cu blestemul şi idolatria, era considerat „un păcat foarte grav în legea lui Moise“, sancţionat „cu pedeapsa capitală“ prin lapidare. În paragraful extras din al optulea capitol din Ioan, Papa sublinia: „Îl întâlnim pe Iisus, stând acolo, printre mulţi oameni, era catihetul, îi învăţa“. Apoi „s-au apropiat cărturarii şi fariseii cu o femeie pe care o duceau în faţă, poate cu mâinile legate, ne putem imagina. Şi astfel au aşezat-o în mijloc şi au acuzat-o: «Iată o adulteră!» Acuzaţia lor era publică. Evanghelia povesteşte că i-au pus lui Iisus o întrebare: «Ce trebuie să facem cu femeia asta? Tu ne vorbeşti despre bunătate, dar Moise ne-a spus că trebuie s-o ucidem!»“ „Spuneau asta“, accentua Francisc, „pentru a-l pune la încercare, ca să aibă motiv să-l acuze“. Într-adevăr, dacă Iisus le-ar fi spus: „Da, haideţi cu lapidarea“, ei ar fi avut prilejul să le spună oamenilor: „Acesta este învăţătorul vostru atât de bun, priviţi ce i-a făcut bietei femei!“ Dacă, în schimb, Iisus ar fi spus: „Nu, biata de ea, trebuie iertată!“, puteau să-l acuze „că nu respectă Legea“.
Unicul lor scop, mai explica Papa Bergoglio, era „să-L pună la încercare, să-I întindă o capcană“ lui Iisus. „Lor nu le păsa de femeie; nu le păsa de adultere“. Dimpotrivă, „poate că unii dintre ei înşişi erau adulteri“. Şi iată că atunci Iisus, care voia „să rămână singur cu femeia şi să vorbească inimii ei“, a răspuns: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea“. Şi „poporul plecase încet“ după ce a auzit acele cuvinte. „Evanghelia, cu o anume ironie, spune că toţi au plecat, unul câte unul, începând cu cei mai bătrâni: se vede că în ceruri adunaseră deja multe datorii!“ Vine, deci, momentul „lui Iisus confesor“. Rămâne „singur cu femeia“, care stă „acolo, în mijloc“. Între timp „Iisus se aplecase şi scria cu degetul în colb. Unii exegeţi spun că Iisus scria păcatele acestor cărturari şi farisei“, dar „poate că este o închipuire“. Apoi „s-a ridicat şi a privit-o pe femeie, care era plină de ruşine, şi i-a spus: «Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni? Suntem singuri, tu şi eu. Tu în faţa lui Dumnezeu. Fără învinuiri, fără bârfe: tu şi Dumnezeu».“
Femeia — mai observa Francisc în omilia aceea — nu se declară a fi victima „unei acuzaţii false“, nu se apără spunând: „N-am comis adulter“. Nu, „ea îşi recunoaşte păcatul“ şi lui Iisus îi răspunde: „Nimeni, Doamne, nu m-a condamnat“. La rândul lui, Iisus îi spune: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!“ Deci, conchidea Francisc: „Iisus iartă. Dar aici este ceva mai mult decât iertarea. Pentru că, în calitate de confesor, Iisus merge mai departe de Lege“. Într-adevăr, „Legea stabilea că ea trebuie să fie pedepsită“. În plus, Iisus „era pur şi ar fi putut arunca primul piatra“. Dar Hristos „merge mai departe. Nu-i spune: nu e păcat adulterul, dar nu o condamnă cu Legea“. Tocmai acesta este „misterul milostivirii lui Iisus“.
Iisus, pentru „a fi milostiv“, trece dincolo de „Legea care impunea lapidarea“. Astfel că îi spune femeii să meargă în pace. „Milostivirea“, explica în acea predică de dimineaţă Episcopul de Roma, „este dificil de înţeles: nu şterge păcatele“, căci „iertarea lui Dumnezeu“ este cea care şterge păcatele. Dar „milostivirea este modul în care Dumnezeu iartă“. Pentru că „Iisus putea să spună: «Eu te iert, du-te!» Cum i-a spus acelui paralitic: «păcatele tale sunt iertate!»“. În această situaţie, „Iisus merge mai departe şi o sfătuieşte pe femeie să nu mai păcătuiască. Şi aici se vede atitudinea milostivă a lui Iisus: îl apără pe păcătos de duşmani, îl apără pe păcătos de o condamnare justă“.
Acest lucru, adăuga Francisc, „e valabil şi pentru noi“. „Câţi dintre noi poate că ar merita o condamnare! Şi ar fi şi justă. Dar El iartă!“ Cum? „Cu milostivirea care nu şterge păcatul: numai iertarea lui Dumnezeu îl şterge, în vreme ce milostivirea merge mai departe“. Este „precum cerul: noi îl privim, e plin de stele, dar când apare soarele dimineaţa, cu multă lumină, stelele nu se mai văd. Aşa este milostivirea lui Dumnezeu: o mare lumină de iubire, de blândeţe, pentru că Dumnezeu iartă nu cu un decret, ci cu o mângâiere“. O face „alinând rănile noastre cauzate de păcat, fiindcă este implicat în iertare, este implicat în salvarea noastră“.
Cu acest stil, conchidea Papa Francisc, Iisus este confesor. N-o umileşte pe femeia adulteră, nu-i spune: „Ce ai făcut, când ai făcut, cum ai făcut şi cu cine ai făcut!“ Îi spune, dimpotrivă, „să meargă şi să nu mai păcătuiască. Milostivirea lui Dumnezeu este mare, milostivirea lui Iisus este mare: să ne ierte mângâindu-ne“.
Jubileul dedicat milostivirii este o consecinţă a acestui mesaj şi a poziţiei centrale pe care acesta a avut-o întotdeauna în propovăduirea lui Francisc. Pe 13 martie 2015, în timp ce ascultam omilia liturghiei despre penitenţă la sfârşitul căreia Papa urma să anunţe convocarea Anului Sfânt extraordinar, m-am gândit: ar fi frumos să-i pot adresa unele întrebări pe tema milostivirii şi a iertării, ca să aprofundez ceea ce acele cuvinte semnificau pentru el, ca om şi ca sacerdot, fără a fi preocupat de obţinerea unor fraze de efect care să intre în dezbaterea mediatică din jurul sinodului despre familie, adesea redus la un derby între grupuri adverse de susţinători. Fără să intru în cazuistică. Îmi plăcea ideea unui interviu care să arate inima lui Francisc, viziunea lui. Un text care să lase deschise nişte uşi, într-o perioadă precum cea jubiliară, când Biserica îşi propune să-şi arate în mod special — şi chiar mai semnificativ — chipul milostiv.
Papa a acceptat propunerea. Această carte este rodul unei întâlniri începute în locuinţa lui, în Casa Santa Marta de la Vatican, într-o foarte înăbuşitoare după-amiază de iulie, la câteva zile după întoarcerea din călătoria [*] în Ecuador, Bolivia şi Paraguay. Trimisesem cu foarte puţin timp înainte o listă de subiecte şi întrebări pe care aş fi vrut să le discutăm. M-am prezentat înarmat cu trei reportofoane. Francisc mă aştepta ţinând în faţa lui pe măsuţă o concordanţă între Biblie şi citate din Părinţii Bisericii. Puteţi citi în paginile următoare tematica întâlnirii.
Sper ca intervievatul să nu se supere dacă dezvălui un detaliu de culise care mi se pare foarte semnificativ. Discutaserăm despre dificultatea de a ne recunoaşte păcătoşi şi, în prima redactare pe care o pregătisem, Francisc afirma: „Leacul există, vindecarea există, dacă doar facem un mic pas spre Dumnezeu“. După ce a recitit textul, m-a sunat, cerându-mi să adaug: „… sau să avem măcar dorinţa de a-l face“, o expresie la care eu renunţasem neîndemânatic în munca de sinteză. La această adăugire sau, mai bine zis, în acest text corect refăcut, se află toată inima păstorului de suflete care încearcă să se adapteze inimii milostive a lui Dumnezeu şi nu lasă nimic neîncercat pentru a ajunge la păcătos. Nu trece cu vederea nicio licărire de speranţă, chiar dacă infimă, pentru a putea oferi iertarea. Dumnezeu ne aşteaptă cu braţele deschise, ne e de-ajuns să facem, ca fiul risipitor, un pas către El. Dar dacă nu avem puterea să împlinim nici măcar asta, întrucât suntem slabi, e de-ajuns cel puţin să ne dorim să-l facem. E deja un început satisfăcător pentru ca harul să poată acţiona şi milostivirea să fie oferită, conform experienţei unei Biserici care nu se concepe ca o vamă, ci caută orice cale posibilă ca să ierte.
Ceva asemănător se găseşte în romanul lui Bruce Marshall, To Every Man A Penny. Protagonistul cărţii, abatele Gaston, trebuie să asculte confesiunea unui tânăr soldat german pe care partizanii francezi tocmai îl condamnaseră la moarte. Soldatul îşi mărturiseşte pasiunea pentru femei şi numeroasele aventuri amoroase trăite. Abatele îi spune că trebuie să se căiască pentru a obţine iertarea şi izbăvirea. Şi el răspunde: „Cum fac să mă căiesc? Era un lucru care-mi plăcea, dacă aş avea ocazia, l-aş face şi acum. Cum fac să mă căiesc?“ Atunci abatele Gaston, care vrea să-l absolve de păcate pe acel penitent marcat de destin şi aflat acum pe punctul de a muri, are o străfulgerare de geniu şi întreabă: „Dar tu regreţi că nu regreţi?“ Şi tânărul, spontan, răspunde: „Da, regret că nu regret“. Adică îmi pare rău că nu m-am căit. Acel regret este mica licărire de speranţă care-i permite preotului milostiv să ofere absolvirea de păcate.

* Vizita a avut loc între 5 şi 13 iulie 2015.

Andrea Tornielli
Traducere de Cerasela Barbone
(nr. 2, februarie 2016, anul VI)