 |
|||
 |
|||
|
În Italia, o carte-omagiu celebrei soprane româno-italiene Virginia Zeani, la împlinirea a 90 de ani
Visul de a studia în Italia îl aveam de mult. Tatăl meu îmi povestise despre Italia ca despre cel mai frumos loc din lume. În plus, Italia era patria operei, era epicentrul artei căreia voiam să mă dedic. Dar mai era un motiv care, la vârsta aceea, era la fel de important ca toate celelalte: eram îndrăgostită de un italian. Un băiat superb. Eu aveam 16 ani şi el avea 18. Cu el începusem să vorbesc italiană şi el mă corecta – îmi dădea lecţii, fără să îmi dau seama. Şi el era pasionat de muzică, dar era mai mult filosof. Era student la Litere şi Filosofie. Îl chema Nino Ghezzi. Ani de zile l-am visat... La Milano, aţi ajuns să-l cunoaşteţi pe idolul dumneavoastră, Aureliano Pertile. Să spunem despre el că, la vremea lui, fusese o mare vedetă. Un fel de Pavarotti al timpului său. O mare glorie! Era tenorul preferat al lui Toscanini şi, cine ştie cât de exigent şi chiar rău cu tenorii era Toscanini, înţelege valoarea lui Pertile. Era un monstru sacru şi aşa a rămas în istoria operei. Cum aţi ajuns la el? La Narducci aţi ajuns după cartea de telefon. Dar la Pertile? La câteva zile după ce am ajuns la Milano, i-am cunoscut pe colonelul Giovanini şi pe soţia lui. Doi oameni admirabili. El era un colonel pensionar, trăia modest împreună cu soţia, şi nu aveau copii. Mi-au cumpărat un cadou pe care nu-l voi uita niciodată: primul meu palton din Italia. Aveam mare nevoie. Apoi, tot ei m-au dus prima dată în Elveţia, unde mi-au cumpărat ciocolată... Erau atât de drăguţi cu mine... Când au auzit că am voce, m-au rugat să cânt pentru ei şi apoi m-au reţinut la masă. Vorbind despre muzică, el a spus la un moment dat: „Prietenul nostru cel mai bun este Aureliano Pertile. Ai auzit de el?” Am crezut că leşin... Le-am spus că e idolul meu şi că nu-mi doresc nimic mai mult decât să iau lecţii de la el. M-a împins Dumnezeu spre oamenii ăştia care erau prieteni foarte buni cu el. Toată seara mi-au povestit cum le cânta, cât de înnebunite erau femeile după el în orice rol făcea şi ce succes enorm avea. Pe nevasta lui Pertile o chema Italia. Donna Italia, care îl apăra de toate femeile astea, se răstea la sopranele care cântau cu el şi care se îndrăgosteau de el: „Ăsta e bărbatul meu, nu al vostru, numai pe scenă e al vostru!” La sfârşitul serii mi-au dat adresa lui. Admiraţia enormă pe care o aveam pentru el mi-a dat curajul nebun să îmi înving timiditatea şi să mă duc singură la el acasă. Am sunat la uşă, şi cine a venit să-mi deschidă? Era Aureliano Pertile în persoană. Cum l-am văzut, am izbucnit în plâns. Emoţia era aşa de puternică, că am început să plâng şi nu mai puteam zice nimic. El era şocat: „Ce s-a întâmplat? Pofteşte înăuntru!” Nevastă-sa era în spatele lui şi ce putea gândi văzând o tânără necunoscută de 20 de ani plângând la uşa lor? Mi-au dat puţină apă şi, văzând că nu mă liniştesc, mi-au dat şi puţin coniac. Aproape că nu reuşeam să vorbesc. În sfârşit, mi-am mai revenit şi le-am spus că emoţia mea de a-i vedea era aşa de mare, că sunt o cântăreaţă din România, că ascultasem la Bucureşti discurile lui şi că îl admiram atât de mult. Abia atunci s-au liniştit şi ei – înţeleseseră ce e cu mine. Eu ştiam că el era profesor la Conservatorul din Milano, dar că avea o viaţă foarte relaxată – era mereu plecat, petrecea mult timp la ţară, unde avea o moşie... Şi i-aţi spus atunci că sunteţi o tânără soprană care vrea să ia lecţii cu el... Nu, i-am spus că aş vrea să-mi dea un sfat. Mi-a fixat o întâlnire peste o zi sau două, când avea şi pianistul cu el. Am mers şi am cântat prima dată Boema, pe care o ştiam deja pe dinafară. „Voce foarte frumoasă, multe culori, trebuie să lucrăm cu tine la dicţiune”. Pe urmă i-am cântat Traviata. „Eu am cântat Traviata – îmi spunea el – cu cea mai bună Violetta din timpurile mele, Claudia Muzio”. Şi îmi spunea că, din punct de vedere tehnic, nu am probleme, fiecare notă este la locul ei, totul e bine. Spunea că trebuie să lucrăm puţin în legato şi la consoanele duble din cuvintele italieneşti. Şi aşa aţi început să luaţi ore cu Pertile. Cât îl plăteaţi? Nu mi-a cerut niciodată nici un ban, dar făceam jerseuri Donnei Italia. Lucram foarte bine. Care sunt cele mai importante învăţături pe care le-aţi dobândit de la Pertile? Importanţa frazei muzicale depline, pe care, prin studiu, am adaptat-o calităţilor mele. Mi-am format gustul muzical cu Pertile, am înţeles cum cântă ceilalţi. Vorbea, de exemplu, pe larg despre Mafalda Favero, pe care eu o văzusem cu Di Stefano în Manon de Massenet, în vara anului 1947. Mi se păruse în vârstă – ea avea 37 de ani, eu aveam 21. Şi ea era una din favoritele lui Toscanini. Îmi vorbea mult despre spectacolele lor. Pertile a fost omul care a influenţat cel mai mult intelectualitatea vocii mele. El m-a făcut să înţeleg nu doar cum să cânt, ci de ce trebuie să cânt într-un anume fel şi, mai ales, ce rost are să cânt. Pe scenă alături de Beniamino Gigli şi Giuseppe Di Stefano Aş vrea să vorbim despre câţiva dintre mulţii dumneavoastră parteneri. Lista este impresionantă. Nu există mare tenor în perioada anilor 1950-1970 cu care să nu fi cântat. Aş vrea să începem de la primul mare partener al dumneavoastră, care a fost Beniamino Gigli. Da, nu era prima operă în care cântam, dar el era primul nume important alături de care eram pe scenă. Eu aveam, cum ţi-am spus, doi idoli. Primul era Aureliano Pertile şi am ajuns să studiez cu el, începând din toamna lui 1947. Al doilea era Beniamino Gigli, şi am ajuns să cânt cu el, în 1950. Unde? La Cairo. Acolo am debutat, alături de el, în Elixirul dragostei. Donizetti. Ce fel de om era? Era un om dulce, simpatic, liniştit şi foarte sigur de el. Ajunsese la o asemenea stăpânire a meseriei, a vocii lui extraordinare, încât părea un zeu. Dau un exemplu. La un moment dat, a trebuit ca toţi bărbaţii din companie să facă un concert între ei – pentru public. Erau: Gino Bechi (baritonul), Antonio Analoro (care era pe timpurile acelea aproape cel mai bun tenor)... Nu era mai faimos decât Gigli... Nu, sigur că nu. Era mai tânăr. Analoro avea 28-29 de ani şi trecea drept cel mai bun dintre cei tineri. Gigli era un om, cum îţi spuneam, liniştit, dar când era în concurenţă cu ceilalţi, devenea un pic ambiţios. Era relaxat, nu era deloc dinamic, să zicem că era mai obosit ca persoană. Dar vocea era superbă, ca intenţie şi culoare. Şi toţi ăştia se străduiau să cânte foarte bine, iar provocaţi de faptul că Gigli urma să cânte cu ei, voiau să facă şi ei figură nemaipomenită. Şi au cântat toţi foarte frumos, cu acute pline, culori frumoase, tot ce trebuie. La urmă, vine Gigli, intră pe scenă şi zice: „Şi acum o să cânt şi eu ceva, dar să nu vă aşteptaţi la ceva important, eu sunt de vârsta mea, nu mai am suflul lor, energia lor” şi începe E la solita storia del pastore (Lamento di Federico), splendida şi celebra arie din L’Arlesiana de Cilea. Liniştit, suav, lipsit de patimă, un pic melancolic, cu o extraordinară bucurie interioară de a se auzi pe sine, cu vocea calculată perfect... Publicul a înnebunit pur şi simplu. Eu eram în culise şi îi urmăream de acolo. După ce termină aria, se întoarce în culise, aplauzele nu contenesc, iese şi se reîntoarce, aplauzele continuă în valuri, iese şi revine în culise, aplauzele nu se opresc iar acolo, în culise, se întoarce spre mine şi îmi spune încet: „Acum să-i pun puţin la punct. Adesso li metto al loro posto.” Şi iese şi începe să cânte: Mamma, canţoneta bine cunoscută, cu o duioşie irezistibilă. Nu-ţi spun ce a fost... O nebunie! Nu puteai să nu-l admiri... Eu, care eram o admiratoare a vocilor şi a felului de a plasa vocea, de a doza emisia cu suflet, eram topită. Astăzi, când faceţi lecţii cu tenori şi daţi exemple de tenori celebri, vorbiţi mai degrabă despre tenorii din generaţia Gigli şi cei cu care aţi început? Nu. Exemplific mai mult cu Pavarotti şi Domingo, pentru că tinerii pe ei îi cunosc. Elevii dumneavoastră nu-l cunosc pe Gigli, nu cunosc marile voci din trecut? Elevii, în America în special, nu vin la lecţii dornici să cunoască ce a fost în trecut. Nu-i interesează. Ei cunosc ce este în prezent. Adică îl cunosc pe Pavarotti, îl cunosc pe Domingo, câte unul îl mai cunoaşte şi pe Carreras, dar nu aşa de mult. Câte unii o cunosc pe Callas, dar mai puţin, pentru că n-au văzut-o la televiziune aşa acum i-au văzut pe aceşti tenori. Aproape că nu-şi amintesc că a existat o Tebaldi, care era un idol pentru americani acum patruzeci-cincizeci de ani. Dar poţi să faci meseria asta fără să ştii marea tradiţie? Eu le spun că nu. Îi îndemn să asculte discuri multe, să respecte tot ce a fost valoros înainte, dar pe ei nu-i interesează prea mult. Vor să cânte ei bine şi cu asta-basta. De aceea, pot să spun că vechea şcoală a belcanto-ului e într-o anumită măsură abandonată, pentru că tinerii de azi nu ascultă discuri. Uite, Pertile, de exemplu. Nici unul de la Universitate nu-l cunoştea până când am venit eu. Dacă vorbeşti unui cântăreţ actual de Toti Dal Monte, o mare soprană a anilor ’20-’40, habar nu are despre cine vorbeşti. Despre Beniamino Gigli, câte unul poate să ştie, dacă e vechi şi împătimit meloman. În şcoala americană de canto nu se dă o mare importanţă trecutului. Şi nici pregătirii generale. Le spun mereu că nu poţi să-l interpretezi pe Julius Caesar dacă nu ştii câte ceva despre Roma antică sau nu poţi să interpretezi Butterfly dacă nu ştii ceva despre Extremul Orient. Dar asta nu înseamnă că, în America, nu există cultură... Aţi cântat cu Giuseppe Di Stefano? Am cântat cu el Puritanii, Boema, Lucia di Lammermoor... Am păţit cu el o chestie teribilă. Aveam de cântat împreună Lucia di Lammermoor, la Arena din Cagliari şi nu a venit la spectacol. A trimis pe cineva să spună directorului, cu o oră înainte, că el nu e în voce şi nu poate să cânte. Am vorbit eu cu el, degeaba. A abandonat spectacolul… Şi ce impresie aveaţi de pe scenă? Era un partener bun, vă simţeaţi bine cu el? Ca partener, nu era prea bun, pentru că nu erai niciodată sigur de el. El cânta pentru el, în primul rând, şi pentru public. Îmi amintesc de o Boema pe care am cântat-o cu el la Veneţia. La finalul actului I, nu a putut să facă do natural şi l-a făcut cu o octavă mai jos. Publicul, normal, a protestat. Şi el, în loc să-i fie puţin ruşine, îmi spunea la ureche: „Eu las spectacolul în momentul ăsta şi mă duc să joc la cazino.” I-am spus imediat: „N-o face, te rog, n-o face. Mă distrugi.” Am continuat, până la urmă, dar nu mi-a plăcut deloc acea atitudine a lui. Din fericire, publicul s-a reîncălzit cu mine şi am ajuns în actul patru. În ultimul act, când eu eram pe moarte şi el mă strângea în braţe, mă strângea aşa de tare că nu puteam să suflu. Şi atunci mi-am înfipt unghiile în spatele lui, când îl îmbrăţişam, şi i-am şoptit răspicat: „Lasă-mă să respir”... Nu era un coleg prea bun. Dar publicul, cum ţi-am mai spus, îl iubea. Poţi să înţelegi publicul? Prieteni pe viaţă: Federico Fellini, Roberto Rossellini, Nino Rota Ştiu că i-aţi cunoscut îndeaproape pe Fellini şi pe Giulietta Masina. Când i-aţi cunoscut, cum erau? Bineînţeles că ştiam de mult cine sunt ei. Cine nu-i cunoaşte pe Federico Fellini şi Giulietta Masina? Mai ales în Italia! În 1963 am cumpărat un teren la Fregene, ca să-mi construiesc o casă de vacanţă. Am constatat că Fellini şi Masina aveau un teren lângă al nostru şi încercau să-şi construiască o casă, la două-trei sute de metri distanţă de construcţia noastră. Ei erau de mai demult la Fregene, pentru că atunci când a făcut filmul Le notti di Cabiria, în 1957 (spre ruşinea mea, nu am văzut acest film niciodată), avusese nişte filmări cu copaci seculari şi parte din film a fost turnat pe terenul pe care îl cumpărasem eu. Pe terenul meu erau mulţi pini seculari care fuseseră plantaţi încă din secolul al XVII-lea, de Papa Clement al IX-lea. Fregene fusese reşedinţă papală pe vremea aceea. Pe urmă eu am construit casa în jurul acestor copaci. Cu Fellini şi cu Masina am devenit repede cunoştinţe şi apoi prieteni. Ne vedeam foarte des. Când eram cu toţii la Fregene, petreceam mult timp împreună. Casele erau foarte aproape şi se făcuse chiar un obicei să petrecem împreună de Paşti, de Crăciun şi de Anul Nou. Întâlnirile aveau loc mai ales în casa noastră, pentru că era mai încăpătoare, iar mesele erau bine servite. Ce fel de om era Federico Fellini? Era un om versatil, extrem de versatil. Era greu să-l prinzi, să ai o discuţie serioasă cu el. Vorbea cu tine, normal, susţinea dialogul, dar era absent, vedeai limpede că mintea lui e în altă parte. Avea o lume interioară imensă, luxuriantă, numai a lui, care îl absorbea cu totul. Pe mine nu mă deranja pentru că eram oarecum obişnuită – şi Nicola era, uneori, absent în acelaşi fel. Cred că de aceea s-au şi împrietenit atât de bine. Conversau mult, pe teme dintre cele mai variate: religie, ocultism, literatură, artă, tot felul de lucruri. Era un visător absolut, un visător fără limite. Giulietta Masina era o femeie practică şi foarte naturală. Era o artistă splendidă, unică. În orice caz, cum arăta în filme aşa era şi în realitate. Când o vedeam cât de firească este în filme, când o vedeam că este în roluri chiar ea însăşi, aveam un sentiment de mare onestitate. Ea nu trişa. Era o femeie modestă, dar foarte rafinată intelectualmente, căreia îi plăcea să gătească în casă şi să aibă musafiri. Anturajul lor era alcătuit, mai ales, din personalităţi din lumea filmului. Se întâlneau des cu Vittorio De Sica, pe care l-am primit de multe ori şi în casa noastră, cu Mastroianni... Fellini cunoştea opera? Îi plăcea opera? Nu-i plăcea. O accepta, dar zicea că e ceva ce nu-l farmecă. Opera era de neînţeles pentru el şi nici nu încerca să înţeleagă. Cu greu, l-am adus o dată la Operă, să ne vadă pe mine şi pe Nicola, în Povestirile lui Hoffmann. I-a plăcut de noi, ne-a complimentat, dar se vedea limpede că nu-i plăcea opera... M-am întrebat mereu cum de cineva cu atâta bogăţie interioară, cu atâta imaginaţie, nu este sedus de poveştile pe care le spun operele, de muzica superbă din opere. Nu ştiu... Cred că nu îşi dădea timp să se gândească la altceva decât la cinema, iar muzica era, pentru el, doar muzică de film. Era prizonierul fără scăpare al gândurilor lui. Şi devenise celebru tocmai pentru acest motiv. De aceea, probabil că nici nu voia să iasă din această atmosferă a lui. Avea adesea accese de recluziune, nu voia să vadă pe nimeni. E drept, mulţi îl şi agasau. Pe Roberto Rossellini l-aţi cunoscut prin Fellini sau în altă imprejurare? Nu, pe Rossellini îl cunoşteam înainte de Fellini. Fratele regizorului Roberto Rossellini, Renzo Rossellini, era un critic muzical important la Roma, pe vremea când eu cântam acolo. Evident, ne cunoşteam foarte bine. De altfel, Renzo Rossellini compunea muzica filmelor fratelui său, aşa cum Nino Rota compunea muzica pentru Nino Rota a fost un compozitor excepţional. Muzica lui, din filmele lui Fellini, e sensibilă, simplă, directă... E irezistibilă! Şi cu Nino Rota am fost buni prieteni. Era un om cu totul „în nori”. Făcuse o avere din muzică, dar trăia la Conservatorul din Bari, într-o cameră plină de cărţi. Era şi el un visător. Probabil de aceea se înţelegea atât de bine cu Fellini. Îşi cumpărase şi el un teren la Fregene, nu departe de noi, cu intenţia de a-şi clădi o casă de vacanţă. N-a construit nimic, niciodată. După ce a murit, o rudă a vândut terenul. Nino Rota a scris o operă pentru Nicola: La visita meravigliosa. O operă foarte interesantă. Muzica lui de film era nemaipomenită, dar a făcut lucruri frumoase şi în operă. Il cappello di paglia di Firenze, cea mai cunoscută operă a lui, pe care eu am văzut-o de două-trei ori, era foarte nostimă. Era plin de talent. Nino Rota era un singuratic, era un om în felul lui. Umbla modest îmbrăcat, avea o aparenţă sărăcăcioasă şi foarte timidă. Era, de asemenea, foarte generos cu toţi prietenii şi cu toate rudele. Ce impresie v-a făcut Roberto Rossellini? Roberto era un om foarte special, cam agitat fără motiv. Toţi regizorii sunt greu de înţeles, pentru că trăiesc numai din visurile lor. În mintea lor, ei iau visul drept realitate şi trăiesc cumva paralel cu societatea. Lumea din capul lor are o legătură cu lumea reală, dar acea legătură nu este, în fond, una foarte puternică. Era un om cu şarm, femeile erau nebune după el. A tot fost căsătorit şi divorţat. A avut o relaţie cu Anna Magnani, apoi a fost însurat cu Ingrid Bergman şi apoi, chiar dacă nu s-a însurat cu ea, a avut o lungă şi profundă relaţie cu o femeie foarte influentă, Sonali Das Gupta, actriţă şi regizoare indiană. La un moment dat, a plecat în India să filmeze şi s-a întors acasă cu ea. În sfârşit, pe urmă a lăsat-o şi pe ea, apoi a trăit cu o altă regizoare mai tânără...
| ||
