Bakliova cu vișine sau gustul iubirii

Într-un peisaj literar dominat de voci masculine și de o sensibilitate adesea ironică, Marina Stepnova reușește să aducă în proza rusă contemporană o dimensiune de o discreție rară, aceea a vulnerabilității ca forță. După romanul Femeile lui Lazăr (2011), epopeea unui secol de istorie și feminitate care i-a adus Premiul Bolșaia Kniga și recunoașterea internațională, Lecții de italiană vine ca o replică interioară, mai concentrată, mai tăcută, dar de o intensitate psihologică remarcabilă.
Dacă în primul roman autoarea lucra pe o scară istorică și genealogică, aici restrânge lentila, nu mai urmărește lumea, ci ființa, nu mai descrie istoria, ci pulsația secretă a prezentului, nu mai scrie despre istorie, ci despre anatomia emoției. Ambele romane împărtășesc o estetică a renașterii, dar pe registre diferite: istoric vs. senzorial.
Orice cititor român trebuie să fie conștient că experiența acestei cărți îi este oferită prin filtrul traducerii (Curtea Veche, București, 2023). Marina Stepnova scrie în rusă, limbă care posedă o densitate și o muzicalitate greu de redat. Antoaneta Olteanu, traducătoare experimentată și cunoscătoare profundă a acestei culturi, reușește să aducă textul în română fără a-i diminua intensitatea, găsind echilibrul între fidelitate și fluență, redând nu doar sensurile brute, ci și subtilitățile emoționale și culturale. Titlul însuși, Lecții de italiană, are nevoie de o finețe a interpretării, redând un întreg proces existențial.
Această naturalețe vine dintr-un exercițiu de lungă durată. Traducătoarea are în spate o operă de o amplitudine impresionantă, peste 70 de volume publicate, de la Dostoievski, Tolstoi, Cehov, trecând prin Bulgakov, până la Șișkin, Sorokin, Erofeev, Kurkov, Medvedev, Petrușevskaia și Stepnova. De asemenea, experiența critică și academică (profesor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București) îi permite o stăpânire exactă a tonului, a lexicului și a texturii culturale.
Stilul autoarei e dificil, cu fraze lungi, interioare tensionate, alternanțe subtile între lirism și sarcasm. Traducerea reușește să păstreze ritmul emoțional al originalului, fără a-l „netezi” sau simplifica. În română, Lecții de italiană sună cald, fluid, senzorial, ceea ce indică nu o simplă fidelitate lexicală, ci o complicitate afectivă între traducătoare și text. Antoaneta Olteanu are un simț rar pentru „temperatura” unei fraze rusești: știe când să lase aerul emoției și când să păstreze severitatea lucidă a vocii.
Romanul Marinei Stepnova aduce în prim-plan povestea unei maturizări târzii, a unei căutări de sine și a unei iubiri care se trăiește nu doar ca pasiune, ci și ca limbaj necunoscut, ce trebuie învățat pas cu pas. Lecții de italiană spune povestea lui Ivan Sergheevici Ogariov, chirurg moscovit de succes, ordonat, rațional, învăluit într-o viață sterilă, aproape perfectă. Dincolo de statut și de competență profesională, viața sa interioară e pustie, afectată de absențe și traume vechi. Are o soție, Ania (Antoșka), secretară la recepția clinicii,  femeie blândă, devotată, care l-a urmat cu o fidelitate tăcută, fără drame și fără mari întrebări. Ordinea aceasta ascunde o moarte lentă a simțurilor. Ogariov trăiește „cum trebuie”, dar nu trăiește „cu adevărat”.
Totul se schimbă când o întâlnește pe Malia, o tânără spontană, exuberantă. În jurul acestei întâlniri, Stepnova construiește o meditație subtilă despre reînvățarea trăirii. Italiana devine nu doar o limbă străină, ci un limbaj al iubirii, o gramatică afectivă care eliberează personajele din înțepenirea lor morală. Fiecare lecție de italiană e o lecție de umanitate, o conjugare a dorinței, a fragilității, a redescoperirii de sine. Întâlnirea celor doi devine, treptat, un proces de dezvrăjire și reînviere. Ivan învață să trăiască, nu doar să supraviețuiască. Malia nu e doar un personaj feminin, ci și o întrupare a alterității radicale, o „italiană” interioară.
Lecții de italiană se așază într-un dialog tacit cu Anna Karenina: Malia e o Anna contemporană care nu moare, ci supraviețuiește prin intensitatea iubirii. Malia devine pentru Ivan nu doar iubită, ci profesoară de umanitate, care transformă moartea morală în renaștere senzorială. Dacă Tolstoi scria pasiunea ca vinovăție, Stepnova o rescrie ca redescoperire de sine. Romanul e, în fond, o corectură feminină a canonului rus, o reînvățare a fericirii posibile, chiar și în marginea durerii. În această lume, femeia nu e un pretext, ci o instanță de sens.
Romanul se construiește explicit pe două axe : Ogariov–Ania–Malia și Rusia–Italia. Relația lor, discretă, fără scene melodramatice, devine o lecție de viață, nu un adulter. Relația dintre Ogariov și Malia este scurtă, intensă și inevitabil pierdută. Într-o lume în care totul e măsurat, Malia îi oferă haosul eliberator al sentimentului și, tocmai prin pierderea ei, el dobândește o formă de sens.
Ania, soția, rămâne figura gravitațională: femeia „de acasă”, fidelă, răbdătoare, care nu înțelege, dar simte. În contrapunct, Malia e femeia-foc, femeia-vie. Între cele două, Ogariov se transformă: din om funcțional devine om viu. Prins între ele, descoperă că nu poate alege. În el coexistă nevoia de liniște și foamea de sens. Lecțiile de italiană nu înseamnă că una are dreptate și cealaltă greșește, ci că viața însăși se scrie în două registre. Unul ordonat, fidel, rusesc și altul senzorial, fluid, italian. Pentru o clipă, ele se întâlnesc, iar din această coliziune se naște trezirea.
Aici intervine, din nou, arta traducătoarei. În română, fraza Stepnovei respiră firesc, cu acea combinație de precizie și căldură care o definește. Antoaneta Olteanu redă firesc schimbarea tonului, de la monologul interior sec și autocontrolat al lui Ivan la exuberanța fragilă a Maliei, păstrând echilibrul delicat între luciditate și senzualitate.
Deși titlul poate crea impresia unui manual sau a unei povești de învățare lingvistică, „lecțiile” propuse de autoare sunt, de fapt, metafore ale vieții și ale transformării interioare. De altfel, acesta funcționează pe mai multe niveluri simbolice. Italiana devine metafora expresiei eliberate, a unei lumi în care cuvintele curg, nu se măsoară, în opoziție cu rusa, o limbă densă, gravă, aproape tăcută. A învăța italiana, în contextul romanului, înseamnă a învăța să trăiești prin simțuri, a redescoperi contactul cu viața.
Stepnova scrie cu o atenție specială pentru detaliile psihologice și pentru ritmurile vieții interioare. Italia apare în roman ca un spațiu al luminii, al libertății și al reînnoirii. Dacă Moscova e zugrăvită ca un oraș cenușiu, încremenit în mecanisme sociale alienante, Toscana reprezintă o geografie a renașterii personale. Contrastul dintre nordul rusesc, obosit și rigid, și sudul italian, solar și deschis, reflectă contrastul dintre sufletul închis al protagonistului și nevoia  de deschidere spre un alt orizont. Italiana devine aici limbajul pasiunii și al libertății, un idiom care se învață nu la catedră, ci în experiența directă a vieții, prin gesturi, riscuri și decizii radicale. Astfel, lecțiile de italiană sunt și lecții de existență: cum să te desprinzi de traumele trecutului, cum să renunți la certitudinile care te țin captiv și cum să accepți că iubirea autentică este, inevitabil, o școală dureroasă. Această polaritate nu este doar una geografică, ci și una existențială.
Între episoadele de introspecție și scenele de viață domestică, Stepnova strecoară unul dintre cele mai rafinate simboluri culinare din literatura rusă: bakliova cu vișine. În felul în care e pregătită, împărțită, savurată, se ascunde întreaga filozofie a romanului: viața ca amestec de plăcere și durere, de sensibilitate și luciditate. „De la Malia rămăsese numai bakliova. Nimeni nu știa ce-i aia. Dar era gustoasă.” Într-o proză atât de atentă la corporalitate și senzorial, desertul capătă o greutate narativă surprinzătoare. Bakliova devine, de fapt, o metaforă a memoriei și a identității feminine. În acel „nimeni nu știa ce-i aia, dar era gustoasă” se concentrează întreaga poetică a Stepnovei: ceva misterios, inexplicabil, dar irezistibil de viu.
Tot aici, Stepnova introduce referința tolstoiană: „Dulceața pentru bakliova este cea din Anna Karenina, fără apă, și ea se prepară tot după rețeta lui Anke.
– Nu vă place Tolstoi?
– Nu sunteți normal.”
Replica e ironică și tandră în același timp.
Bakliova Maliei are gustul memoriei personale, dar și al unei tradiții literare subminate. În roman, rețeta devine pretextul unei relecturi a canonului, iar cultura rusă patriarhală e reîmblânzită printr-un gest culinar.
Iar traducerea Antoanetei Olteanu știe să păstreze tonul precis: nici solemn, nici caricatural. Ritmul frazei e lent, gustativ, aproape senzual. Cititorul român poate simți mirosul bakliovei, textura vișinelor, fără ca textul să devină descriptiv. Scena își păstrează parfumul subtil, fraza curgătoare, cu o ritmică aproape poetică. Traducerea aduce nu doar gustul, ci și timpul acelei scene, lentoarea, tandrețea, suspinul. Reputata slavistă nu traduce Tolstoi prin Stepnova, ci îi lasă pe amândoi să respire simultan în frază. În spatele fiecărei bucăți de bakliova, se aude un ecou tolstoian, dar și o voce nouă, feminină, tandră, de secol XXI.
Stepnova a declarat într-un interviu: „Noi, femeile din literatura rusă, nu scriem împotriva lui Tolstoi, ci după el, dar cu alte lacrimi, cu alte trupuri.” Într-adevăr, Lecții de italiană poate fi citit ca o rescriere tăcută a lui Tolstoi, o Anna Karenina care nu moare, ci trăiește. Malia nu se distruge prin pasiune, ci se regăsește. Dacă la Tolstoi iubirea e păcat, aici devine formă de cunoaștere. Antoaneta Olteanu prinde perfect acest balans. Păstrează gravitatea discursului, dar îi conferă o fluiditate modernă. Fraza își păstrează sobrietatea rusă, dar respiră cu o muzicalitate blândă, ca un contrapunct la dramatismul tolstoian. În tot romanul, se simte o relație intimă între ritmul prozei și ritmul traducerii. De aceea Lecții de italiană, în română, are o coerență organică,  nimic nu sună străin.
Finalul romanului vine ca o distilare a tuturor acestor straturi de sens. Ivan Ogariov, chirurgul rigid și rațional de la început, ajunge, după iubire, pierdere și transformare, să spună: „Nu, nu sunt rus… Deja nu mai e rus. Acum e pur și simplu om.” Într-o lume fracturată între identități, limbi și granițe, Stepnova propune aici o formă de purificare prin simplitate. Bakliova cu vișine, italiana Maliei, tandrețea traducerii – toate duc spre aceeași concluzie: că ceea ce contează nu e eticheta culturală, ci capacitatea de a simți.
De aceea, finalul nu e doar o scenă de despărțire, ci o formulă de mântuire laică. Dincolo de ironia tolstoiană și de farmecul gastronomic, romanul se încheie în cheia unei umanități regăsite: după limbă, gust și dor, rămâne simplul fapt de a fi.
Scena bakliovei și finalul romanului se leagă subtil. Începutul, cu desertul Maliei, vorbea despre gustul vieții. Finalul, cu zâmbetul lui Ivan, vorbește despre gustul umanității. Între ele se întinde drumul de la corp la suflet, de la limbă la ființă, de la memorie la libertate.
Lecții de italiană nu e un roman despre Italia, ci despre limba care vindecă. E o carte despre nevoia de a reînvăța expresia, despre gesturile care spun mai mult decât rațiunea, despre emoția care trece prin limbă și prin trup.
Prin versiunea atentă și caldă, descoperim nu doar o proză rusească remarcabilă, ci și o experiență afectivă autentică, fără decor exotic, fără emfază. Cartea devine o oglindă a propriei noastre fragilități. Avem acces la un text care păstrează ritmul, tensiunea și frumusețea originalului, iar acest lucru confirmă rolul esențial al traducătoarei ca mediator cultural.
Într-un roman despre „limbajele iubirii”, traducerea devine, ea însăși, o „lecție de italiană”. Antoaneta Olteanu amplifică relevanța romanului pentru cititorul român, aducând nu doar un text corect și expresiv, ci și puntea necesară între trei spații culturale: Rusia, Italia și România.

Carmen Teodora Făgețeanu
(nr. 11, noiembrie 2025, anul XV)