Mussolini, între gol interior și hybris politic

Romanul-document al lui Antonio Scurati, Fiul secolului, este una dintre cele mai provocatoare și necesare reconstituiri literare ale ascensiunii lui Benito Mussolini. Autorul nu își propune o biografie tradițională, ci un dispozitiv narativ în care ficțiunea, arhiva, citatul istoric și construcția epică se întrepătrund până la a transforma cititorul în martor activ al unei nașteri. Nașterea fascismului, din fragilitatea societății italiene de după Primul Război Mondial!
Distins cu prestigiosul Premiu Strega (2019), a apărut în limba română la Editura Litera, în colecția „Clasici contemporani” (2022), într-o traducere semnată de Bianca Paulevici, care reușește să transpună cu acuratețe și ritm specific gravitatea prozei lui Scurati, un echilibru între precizie documentară și tensiune narativă.
Romanul urmărește ascensiunea lui Benito Mussolini, în anii 1919-1924, din postura de jurnalist marginal și lider al unei grupări violente la conducerea unui guvern instalat legal, dar sprijinit de forțe paramilitare și de slăbiciunea clasei politice, adică perioada în care fascismul trece de la stadiul de grup dezorganizat la cel de mișcare care ajunge să controleze Italia. De asemenea, Mussolini, fost socialist radical, transformă un ziar, Il Popolo d’Italia, într-o platformă politică, mobilizează „fasciile” de luptă, instrumentul prin care construiește un partid, și, mai ales, un nou tip de spectacol politic, și le unește într-o doctrină a forței, a acțiunii și a sfidării instituțiilor democratice.
Riguros în documentare, romanul funcționează și ca avertisment contemporan. Autorul nu o spune explicit, dar lectura sugerează că nicio democrație nu este vaccinată definitiv împotriva violenței, manipulării și seducției populiste. De aceea, fascismul nu este reconstituit ca un muzeu al ororilor, ci ca un sistem viu, recognoscibil în multe reflexe ale prezentului.
Țara este devastată economic, politic și moral după Marele Război: violență stradală, conflicte între socialiști și veterani, resentimente acumulate și o democrație fragilă. Mussolini apare ca figura care promite ordine, dar o produce prin haos controlat. Marșul asupra Romei (1922) este moment crucial în care Mussolini este chemat la putere, nu printr-un triumf militar, ci prin cedare din partea statului liberal.
Asasinarea deputatului socialist Giacomo Matteotti (1924), critic feroce al fascismului, marchează punctul de neîntoarcere. Mussolini înțelege că poate transforma un scandal moral într-o consolidare a puterii totale. Fiul secolului devine astfel portretul unei epoci în care violența politică, retorica grandioasă și manipularea emoțiilor colective deschid drumul unei dictaturi.
Scurati nu încearcă să-l demonizeze pe Mussolini, ci îl aruncă în lumină crudă, dezbrăcat de orice strat retoric. Cartea devine astfel nu portretul unui tiran excepțional, ci anatomia unui oportunist orbit de ambiție, modelat de propriile sale resentimente și de complicitățile epocii. Aceasta este miza reală a romanului: fascismul nu apare ca ruptură, ci ca produs firesc al unui secol dezorientat, al unei societăți care își pierduse anticorpii morali. Poate cel mai tulburător aspect este felul în care personajul Mussolini este construit. Nu un monstru, ci un om precar, sfâșiat între autoidolatrie și instinct de supraviețuire. Golul său moral devine golul unui întreg popor. Aici romanul se apropie de literatura mare. Arată că maladiile politice pornesc din fisuri psihologice care, în momente critice ale istoriei, capătă proporții colosale.
În această construcție, figura lui Gabriele D’Annunzio devine un pivot al imaginarului epocii. Poet decadent, erou de război, „profet al gestului grandios”, D’Annunzio a reprezentat chipul cultural al unei generații seduse de violență, estetică politică și retorică eroică. Acesta este o figură esențială a Italiei începutului de secol XX și apare în roman ca un pol de influență culturală, politică și simbolică. Deși nu este protagonistul cărții, rolul lui este fundamental pentru înțelegerea climatului care a făcut posibil fascismul.
D’Annunzio nu a fost fascist printr-un program politic, dar a furnizat imaginile, gesturile și scenografia pe care Mussolini le-a preluat: cultul corporalității virile, discursuri exaltate, teatrale, marșuri și ritualuri politice ca spectacole, idealizarea morții eroice, un naționalism mistic, esteticizat. Pentru mulți tineri italieni dezorientați, a fost idolul absolut, un amestec de poet-rebel, soldat, actor și „profet al Italiei noi”.
Relația celor doi, în roman, este construită ca o tensiune între charismă și eficiență brutală. D’Annunzio seduce prin spectacol, Mussolini observă, învață, copiază și le transformă în instrument politic. Fără poet, fascismul n-ar fi avut decorul, simbolistica, gesturile, scenografia. Fără Mussolini, aceste gesturi ar fi rămas simple artificii estetice. Scurati surprinde cu o finețe remarcabilă cum cei doi „fii ai secolului” se completează în plan imaginar și se exclud în plan politic.
D’Annunzio este, într-un alt fel, tot „fiul secolului”. Autorul nu-l acuză, nu-l absolvă, ci îl arată ca pe un catalizator al imaginarului fascist. Un poet care a aprins focul, iar Mussolini a știut să-l transforme în torță politică.
În roman, D’Annunzio apare mai ales în legătură cu ocuparea orașului Fiume, un episod real și spectaculos. Conduce o armată de voluntari și ocupă orașul fără acordul statului italian, creează un „micro-stat” anarhic-autoritar, cu parade, lozinci, anti-parlamentarism și mitologizare a liderului, iar tinerii fasciști îl urmează ca pe un Mesia al violenței estetice. Fiume devine „repetiția generală” a fascismului.
Istoria este transformată într-o narațiune incandescentă, în care figura lui Mussolini devine inteligibilă în toată precaritatea ei umană, iar figura lui D’Annunzio luminează, prin contrast, estetica și febra unui secol rătăcit. Scurati descrie subtil tensiunea dintre cei doi. Mussolini îl admiră și îl detestă în același timp.
Romanul nu are un „final” clasic. Se încheie nu cu prăbușirea lui Mussolini, ci cu momentul în care acesta își consolidează puterea absolută. Discursul provocator din Parlament, menit să fie un gest de sfidare, devine de fapt actul fondator al dictaturii. Opoziția este paralizată, iar Mussolini începe să guverneze fără limite. Finalul marchează triumful definitiv al fascismului asupra instituțiilor democratice, nu al omului, ci al sistemului de violență creat în jurul lui.
M. Il figlio del secolo este doar primul volum dintr-o serie mai amplă, celelalte patru volume ale seriei nefiind încă traduse și publicate în limba română. Antonio Scurati a construit o pentalogie dedicată întregii vieți politice a lui Benito Mussolini. Următorul volum, M. L’uomo della provvidenza (2020), vizează perioada 1925-1932. Mussolini este deja dictator. Scurati arată cum se consolidează cultul personalității și cum se transformă statul italian într-o mașinărie totală. Titlul ironizează expresia folosită de cardinalul Schuster („omul providenței”). M. Gli ultimi giorni dell’Europa (2022) acoperă anii 1932-1940. Italia intră treptat în alianță cu Germania nazistă. Se văd semnele prăbușirii morale și politice a Europei democratice. Mussolini apare ca un conducător obosit, prins într-un mecanism internațional pe care nu îl mai controlează. M. L’ora del destino (2024) priveșteperioada 1940-1943.Italia intră în al Doilea Război Mondial. Campaniile militare eșuează, iar regimul se clatină. Volumul se încheie cu momentul din 25 iulie 1943, când Marele Consiliu al Fascismului îl destituie pe Mussolini, iar acesta este arestat.
M. La fine e il principio (2025), ultimul volum, acoperă perioada septembrie 1943-aprilie 1945: Republica de la Salò, războiul civil italian, violența ultimelor luni și sfârșitul lui Mussolini (capturarea și execuția din 28 aprilie 1945). Titlul sugerează că sfârșitul fascismului deschide începutul noii Italii democratice. Povestea conține trimiteri și note la numeroase surse ale epocii, precum Corriere della Sera sau documente ale administrației publice.
În 2024, din saga lui Scurati a fost realizat un serial de televiziune, regizat de Joe Wright, și prezentat la cea de-a 81-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Veneția, cu Luca Marinelli în rolul Ducelui.
Proza lui Antonio Scurati este tăioasă, uneori aproape documentară, alteori lirică în mod surprinzător. Frazele sunt ample, controlate, cu un dramatism care nu cade niciodată în patos. Se simte aici tradiția marelui roman italian, de la Manzoni la Lampedusa, combinată cu energia jurnalistică a secolului XXI.
Este o serie tulburătoare, monumentală și profund contemporană, care obligă cititorul să reflecteze nu doar la trecut, ci și la fragilitățile prezentului.

Carmen Teodora Făgețeanu
(nr. 12, decembrie 2025, anul XV)