Reta – Marga – Margareta. Scrierea ca restituire identitară

Printr-o succesiune de fragmente autobiografice care acoperă aproximativ șaptezeci de ani, Strigătul rănilor de Aurora Martin spune povestea unei copilării marcate de carențe afective și violență, a relațiilor familiale și de cuplu, a maternității, a experienței emigrării, a bolii și a renașterii prin artă. Parcursul Margaretei David se desfășoară între România, Asia Centrală și Italia, până la maturitate, moment în care scrisul și pictura devin instrumente de vindecare și de reconciliere cu propriul trecut.
Cartea a apărut în 2025*, la Rediviva Edizioni (Milano), în colecția Ti racconto il mondo, un spațiu editorial dedicat narațiunilor de viață care traversează granițe geografice, culturale și interioare. Volumul se naște dintr-un îndelungat proces de ascultare și scriere, realizat de Aurora Martin, pornind de la mărturia Margaretei David, pictoriță română stabilită în Italia, și se configurează ca un text hibrid, la granița dintre autobiografie, roman de formare și investigație psihologică.
Cartea este generată de o tensiune profundă și necesară, aceea dintre nevoia de a povesti și dificultatea de a supraviețui poveștii. Viața Margaretei David prinde formă printr-o dublă mediere: vocea celei care a trăit și vocea celei care ascultă, reia, structurează și restituie. Aurora Martin nu se limitează la a „transcrie” o existență. O transformă în materie narativă, asumându-și responsabilitatea etică și estetică de a da formă unei dureri care nu cere spectacularizare, ci recunoaștere.
Încă din titlu, cartea își declară urgența. Nu aceea de a relata pur și simplu o viață, ci de a da voce rănilor, de a le face rostibile, vizibile, împărtășibile. După cum afirmă protagonista, într-una dintre frazele-cheie ale volumului: „Când am plecat din Turda, am vrut să las totul în urmă, dar nu am reușit… Sper să reușesc cu această carte.” Subtitlul – după o autobiografie – este decisiv. El semnalează faptul că ceea ce citim se petrece dincolo de simpla mărturie, într-un spațiu reflexiv și literar în care memoria, analiza și scrierea dialoghează constant. Unul dintre elementele care fac din Strigătul rănilor o carte relevantă este rolul asumat de Aurora Martin, care depășește cu mult statutul de simplă autoare sau mediatoare.
Ea scrie cu Margareta, nu despre Margareta. Scriitura sa se naște dintr-un act de proximitate, de ascultare profundă și își asumă riscul de a intra în materia vie a traumei fără a și-o apropria.
În capitolul „Dietro le quinte”, autoarea face explicit acest dispozitiv: „În această autobiografie atipică, scrisă de două minți, vocea autorului și cea a naratorului se contopesc.”
Aurora Martin își instalează, folosind propriile cuvinte, „centrul de comandă” în mintea și în sufletul naratoarei-martor, fără a anula însă distanța critică. Rezultatul este o scriitură care interpretează, ordonează, psihanalizează, fără a domestici vreodată durerea.
Nucleul cărții este constituit din împletirea a două voci distincte, dar inseparabile. Pe de o parte, vocea autobiografică a Margaretei David, o voce rănită, uneori brutală, care nu edulcorează și nu protejează cititorul. Este o voce care traversează copilăria negată, violența domestică, abuzul, maternitatea mutilată, emigrarea, boala, pierderea, dar și renașterea prin artă. Este o voce care nu caută absolviri, nici pentru sine, nici pentru ceilalți, și care se expune în nuditatea sa psihologică cu o luciditate dezarmantă: „Ar fi fost ușor să fiu doar o victimă pentru a atrage compasiunea opiniei publice, dar eram la fel de vinovată.” De cealaltă parte, vocea Aurorei Martin, care nu se suprapune niciodată, ci orchestrează materialul uman cu sensibilitate și inteligență critică. Scriitoarea adoptă o poziție rară. Nu este nici naratoare omniscientă, nici simplă martoră. Este o prezență care ascultă, interoghează, uneori întrerupe fluxul prin scurte inserții metanarative, făcând vizibil chiar procesul scrierii. În acest fel, cartea devine și o reflecție asupra posibilității de a povesti trauma, asupra limitelor memoriei și asupra pactului de încredere dintre cel care povestește și cel care scrie.
Un motiv recurent și profund simbolic al volumului este cel al mâinilor. Mâinile mamei, așteptate și niciodată oferite, mâinile care lovesc în loc să mângâie, mâinile care muncesc, care vindecă, care pictează. Mâinile devin locul în care
memoria corporală se depune și se reactivează. Una dintre cele mai sfâșietoare imagini ale copilăriei este cea a fetiței așezate pe scăunel, care privește: „Priveam cu dor mâinile mamei mele alunecând pe piciorușele fratelui meu… și mă amăgeam că poate, când voi fi mai mare, voi avea și eu partea mea de tandrețe.”
Unul dintre cele mai subtile și totodată mai profunde fire ale cărții este procesul de restituire identitară, marcat simbolic prin cele trei nume ale protagonistei: Reta, Marga, Margareta. Nu este vorba de simple diminutive sau variații onomastice, ci de etape esențiale ale construcției de sine. Reta este copilăria, numele redus, infantilizat, care concentrează lipsa de protecție, dependența afectivă, vulnerabilitatea originară. Este o identitate diminuată, tolerată, dar niciodată pe deplin recunoscută. Marga apare ca un gest de ruptură. Femeia care pleacă, care muncește, care decide, care supraviețuiește. Numele marchează o primă formă de autonomie, o distanțare necesară față de copilul rănit, încă incomplet vindecat. Doar Margareta reprezintă integrarea. Asumarea numelui întreg echivalează cu asumarea întregii biografii, cu toate fracturile ei. După cum se afirmă limpede în text, „în această carte, semnează Margareta”, asumându-și cu demnitate toate fragmentele puzzle-ului vieții sale. Scrierea devine astfel un act de recompoziție. Nu șterge trecutul, ci îl adună într-o formă, în sfârșit, locuibilă. Reta nu este anulată, Marga nu este renegată, ci amândouă sunt incluse într-o identitate care poate, în cele din urmă, să se numească pe sine fără resturi. Din această perspectivă, cartea nu este doar o confesiune, ci un gest de maturizare ontologică, în care numele însuși devine spațiul reconcilierii.
Această lipsă originară marchează întreaga existență a Margaretei și se transformă, la vârsta adultă, în gest creator. Mâna care nu a primit mângâiere devine mâna care pictează. Pictura, asemenea scrierii, este un act reparator, o formă
de reapropriere a corpului și a sensului. Nu întâmplător, cartea se încheie simbolic cu o mână care ține stiloul și devine pensulă, pecetluind reconcilierea dintre rană și creație.
Deși rămâne profund personală, Strigătul rănilor depășește rapid perimetrul experienței individuale. Viața Margaretei David devine o lentilă prin care poate fi citită istoria recentă a României: greutatea regimului comunist, frica interiorizată, violența normalizată, emigrarea ca necesitate și ca umilință. Deosebit de puternic este modul în care cartea abordează tema transmiterii intergeneraționale a traumei, mai ales în relația mamă-fiică. Mama nu este niciodată redusă la un stereotip; este, în același timp, figură a durității și produs al unei educații afectiv mutilate. După cum observă cu luciditate naratoarea, „părinții nu se aleg; îi iubești sau înveți să-i iubești.”
Traducerea italiană, realizată de Nicoleta Silvia Ioana, reprezintă unul dintre elementele de maximă reușită ale volumului. Este o traducere care nu netezește textul, ci îi respectă asperitățile, păstrând forța confesivă fără a aluneca în patetic.
Limba italiană redă cu naturalețe densitatea emoțională și stratificarea temporală a narațiunii.
Ilustrațiile Ioannei Dimosthenous însoțesc textul ca un contrapunct vizual. Ele nu explică, nu decorează, ci evocă. Fragmente, mâini, simboluri suspendate. Imaginile devin urme suplimentare ale memoriei, întărind caracterul neliniar și
profund interior al cărții.
Pagina albă finală nu este un artificiu, ci o declarație poetică: „Povestirea, scrierea și pictura posedă toate o putere de vindecare.”

* * Volumul a apărut inițial în limba română, la Editura Thea, București, 2024.

Carmen Teodora Făgețeanu
(nr. 1, ianuarie 2026, anul XVI)