 |
|||
 |
|||
|
Vocație de scriitor: Jean-Pierre Longre
Un an de singurătate (trăit ca și cum ar fi fost cei „o sută” ai lui Márquez) e reveria melancolică a junelui Racine, en quête (mai bine zis en chasse), în Sudul Franței, de semne din partea Muzelor și de misterioasa esență a sufletului feminin, a feminității înseși – sursa dintâi a viitoarei sale inspirații teatrale; subînțelegem că aceasta a fost făcută cu putință de descoperirea femeilor vulcanice – din aceeași plămadă cu eroinele tragediilor grecești – de la Uzès (un laborator alchimic de mărime naturală!)… În Totul trebuie șters?, îl urmăm, în anul 1924, pe junele Eugène Grindel (zis Paul Éluard), plecat, dintr-o toană, într-o călătorie lungă, smulgându-se din trio-ul pe care-l făcea cu Helena Dimitrovna Diakonova (zisă Gala) și cu Max Ernst, dar neîndurând multă vreme singurătatea, disperarea, „se hotărăște să recheme iubirea și prietenia”: reconstituit în străinătate, curând trio-ul „redevine duet inițial, ce se întoarce în Franța după încă șase luni”, Max retrăgându-se ca un cavaler. Rodul periplului? Nașterea „poetului iubirii”, „dorința de-a ‘șterge totul’ ștearsă”. În Primăvara lui 1935, printre amicii adunați la un priveghi-elogiu funebru pentru Panait Istrati, mort „în sărmănie și singurătate, într-o țară depărtată care-i și cea unde s-a născut”, oficiantul, un anume doctor D***, relatează (cu o vervă foarte istratiană, ca atins de geniul povestitorului) cum îl îngrijise el la Spitalul Saint-Roch din Nisa, după tentativa de sinucidere din 1921, și cum (căci se împrieteniseră), găsind mijlocul de-a face să ajungă la Romain Roland scrisoarea lui Istrati, i-a fost salvatorul, i-a schimbat macazul, punându-l în sfârșit pe șinele destinului său de scriitor francez! Istrati n-o să-l uite, scriindu-i câteodată, printre care „o scrisoare-fluviu” din România, datată din ultimul lui an… Nu știm de ce, asta ne amintește de Erasm, care, nu mult înainte de moarte, „[…] alege psalmul XIV și îl comentează sub titlul Despre curăția Bisericii lui Hristos pentru un vameș renan care îl găzduise în cursul uneia din călătoriile sale. Ianuarie (1536): dedicație afectuoasă a zisei opere pentru vameș. Va fi și cea de pe urmă” (in Érasme, „Vie d’Érasme”, Robert Laffont, Paris, 2000). Simplitate, cult al prieteniei, bunătate… La Erasm ca și la Istrati, vorba lui Nietzsche „omenesc, prea omenesc” își pierde tot sarcasmul! Dispariții: întrutotul credibilă, această „narațiune pur imaginară [sic !]”, atât de bine ancorată în firea operelor/ființelor lui Perec și Queneau. Întrutotul credibil, dominoul de dispariții: întâi cea (cât se poate de reală) a părinților lui Perec, apoi cele (la fel de reale) despre care vorbesc romanele și poemele lui Queneau, urmate de cele ale unor obiecte/ființe din amintirile ambilor amici, evocate pe la ghidușele lor (aici, abisul e îmblânzit de un umor nebun!) întâlniri oulipiene; toate genurile posibile de dispariții, ca să ajungă la concluzia că: „Oamenii se șterg cum se trece cu guma peste cuvinte ori litere”. „Doi ani mai târziu, în 1969, apăru [sic !] Dispariția” (concret, cea a „literei ‘e’, cea care se găsește cam la tot pasul, cu precădere în ‘père’ și ‘mère’, care mai e și singura vocală din numele lui de familie”). Un alt nucleu tematic e societatea în toată puterea cuvântului (cu rituri și legi proprii), universul gravitând în jurul cărții. Librăria, „cavernă livrescă”, pol magnetic al tuturor fantasmelor, se prezintă ca o „veritabilă cosmogonie”, sugerând, cu parterul (prăvălia), etajul (cărțile rare) și subsolul (măruntaiele) ei, Pământul, Olimpul și Hadesul (Hésiode, buchinist). Librarii, nu o dată în tandem: soți (Tire-livres, O cititoare asiduă) ori tată și fiu (Hésiode…), joacă printre oamenii de cărți un rol de o complexitate, ba și de o ambiguitate nebănuită. De la sublim (sacerdoți într-un templu) la mercantil, ei mai slujesc și de confidenți, buni samariteni, psihologi, detectivi… ori de „tire-livres” (varietate sui generis de tire-laine, „borfaș”), practicând ceea ce am putea califica drept un furt amical, sau chiar drept un împrumut colegial (reciproc) de pe la confrați, spre a-și îmbogăți „standul de buchinist declarat”… Cititorii, tocmai, sunt o tagmă foarte variată. Îl avem pe criticul hiper-empatic, luat pe sus de el duende din text citindu-l (Continuitate, impregnat de aluzii, de-o atmosferă cortazariene); pe Pamphile, cloșardul care „nu cerșește” însă „acceptă orice împrumut sau dar de carte interesantă”, și pe „fata blondă, palton roșu, buze serioase dar fericite, privire plină”, „singura ființă luminoasă și colorată” printre ceilalți tineri zombificați, acaparați de ale lor „mici ecrane”, și care citește în tramvai Scrisoare către orbi pentru uzul văzătorilor de Diderot (Basoreliefuri)… Însă cititorul preferat, recurent, e o cititoare: doamnă mai în vârstă, cu vizite atât de regulate încât o bruscă absență pune în cumpănă însăși activitatea librarilor, care vor face totul ca să afle le fin… mot al tărășeniei. O avem pe Madeleine (Hésiode…), bănuită a fi victima unui escroc, ca apoi să se descopere că „Premiul Nobel pentru Literatură 2014” (un mod de a-l numi-fără-să-l-numească pe Patrick Modiano) îi scrie de-adevăratelea (cu mare discreție și modestie) biografia! Și o avem, mai cu seamă, pe cea mai inimaginabilă dintre cliente: pe „analfabeta” (O cititoare asiduă), simplă „cărăușă” mărturisită pentru sora ei bolnavă, dar iubind vecinătatea tactilă a cărților, așa de mult că după doliu va reveni (cu complicitatea librăresei), ba va mai și cumpăra câte o carte „din când în când”. Iar ne dă ghes Erasm (op. cit., „Une philosophie de l’éducation”): „Am cunoscut un copil care nu știa încă vorbi, dar care nu găsea o mai mare desfătare decât să mimeze dinaintea unei cărți deschise atitudinea de cititor. Se putea îndeletnici cu asta ceasuri întregi fără să simtă niciun dram de plictis. Și nicicând nu plângea îndestul de tare ca să nu se potolească dacă i se arăta o carte”. Și ce să mai zicem de Pontul-Euxin? proză redactată în chip de scrisoare postumă („Mă cheamă Publius Ovidius Naso, și am murit acum 2000 de ani”) către orașul Tomis (românescul Constanța), concentrând lucrurile trăite (omenesc-poetic) de cel suspomenit, în ultimii săi nouă ani, în „colțul acela de lume unde apele Dunării se pierd în mare”, unde, încetul cu încetul, dorul ucigător de Roma i-a fost îmblânzit, îndulcit de prietenia „tomitanilor ce-mi sunteți dragi, deși vă detest ținutul” (cf. Ovidiu, Ponticele, Cartea IV.-XIV. Lui Tuticanus). Ambivalență, ori simultaneitate a simțămintelor: „m-am lăsat de Triste și m-am apucat de un alt volum”, „oglinda cea mai fidelă cu putință a spiritului meu celui schimbător”. Aici, semnatarilor acestor rânduri li se pare că adulmecă ecouri din romanul Journal de Dracula de Marin Mincu (Xenia, Elveția, 2018, tradus din limba română de Dominique Ilea), pe care J.-P. Longre l-a recenzat! Însuși stilul povestirii li-l reamintește: de pildă, din pricina, ori mai degrabă grație Tomisului, „faima mi-e dublă, de vreme ce dublă mi-a fost și soarta: poet al iubirii, poet al exilului”. Și această mărturie de pe urmă, potrivită din fire cu geniul ovidian: „N-am crezut nicicând în vreo lume de dincolo pentru neamul omenesc și nici în vreun soi oarecare de veșnicie”, ce-i pregătește bine broditul răspuns anticipat la o întrebare menită să-l înfunde: „‘Dar acuma, după 2000 de ani în cap, de unde glăsuiești oare?’ Voi răspunde că glăsuiesc din cărțile mele […]”. Or, nu putem nici să dezvăluim chiar totul: i-am dat deja potențialului cititor destule motive ca să tabere pe proze… Bun venit – nu-i niciodată prea târziu – lui Jean-Pierre Longre printre povestitori!
|
||
