Dintr-un vis pe cheiurile Veneției, în „Cabinetul Albastru”

„Visasem că scriu o scrisoare. Nu vedeam cui, dar visasem că aștept pe cineva și se făcea că îl aștept într-o librărie boemă de pe cheiurile Veneției. O ușă verde, larg deschisă, dădea către apa argintie și raze ciudate se mișcau pe maldărele de cărți. Părea că locul mi-e familiar, deși nu fusesem niciodată acolo. A doua zi am căutat cabinetul doamnei G. și am stabilit prima întâlnire”. (Simona Preda, Cabinetul Albastru, p. 220)

În cartea sa, Cabinetul Albastru (Editura Litera, 2021), Simona Preda transpune cu naturalețe, dar într-o construcție literară sofisticată, ancorată în psihologie, pictură și religie, cazul unei femei ajunse în pragul anumitor evaluări ale vieții, surprinsă într-o istorie de tranziție de la comunism la actualitatea noastră, pe care o percepe ca fiind încă dominată de bărbați.


Scriitura la persoana I și alegerea acestei proximități temporale drept cadru al romanului ne dau impresia de multe ori că auzim ecoul propriilor noastre întrebări. „Dumnezeu ne dă sau ne ia doar ca să ne facă atenți la viață”, rezonează personajul principal.
Coperta este un pictopoem în sine, tabloul Anei Asavei Pietraru, alăturat titlului, întregeşte o metaforă a timpului sacadat, marcat de alb și negru, în care se reflectă central făptura umană.

În suprarealistul cabinet albastru al doamnei G (medic psiholog), străjuit ironic de un tablou al lui Magritte, narațiunea se lasă stăpânită de fluxul memoriei, ca într-un parcurs dadaist ce-și întrerupe liniaritatea doar pentru a simți apoi, mai puternic, scurtcircuitele intervenite, pentru a te pune pe gânduri, după ce te-a surprins.

Drama personajului se amplifică gradual, odată cu trecerea în revistă a celor trei relații de dragoste eșuate, suprapuse perioadei anilor de liceu, a plecării în București, la facultate, și apoi stabilirii în capitală. Bucureștiul „tomberoanelor pline” beneficiază și de o descriere poetică, astfel cum numai în luna octombrie poate fi descoperit și iubit.

Conținutul cărții nu este o declarație de război împotriva singurătății, bazată pe o strategie rebelă. De altfel, povața cea mai puternică a mamei era să fie cuminte, să nu o facă de râs. Și cum să fi fost altfel o fată din provincie, ce se credea urâțică, ai cărei prieteni băieți erau misogini, deși petreceau timp împreună, dar despre care poate totuși afirma că îi era drag de ei.
Dar cum să ajungi mireasă la Paris, „cu trenă lungă de prințesă și având o tiară strălucitoare de la Cartier”, când feminitatea se tranșa în termenii frumuseții? Și cum să-ți primești de la un bărbat doza zilnică de adorație? Și dacă ar fi fost așa?! Apar câteva mătuși, vecine ori prietene care mai știu câte ceva despre subiect; s-ar vorbi și despre fericire.

Confesiunea din cabinetul albastru este o deconstrucție a personajelor, a realității, este o introspecție cât se poate de onestă ce speră ca la capătul drumului să afle de unde vin resursele sublimului sau inocenței; bucuria pură sau, mai ales, simplitatea. Dorește ca la fereastră să înflorească o mușcată roșie, ca reprezentare a stabilității imunitare, deși frumos e să mori înaintea iubirii. Iar căutarea ne este ilustrată simbolic, încă de la început, prin scenele în care personajul încearcă cu disperare să deseneze ochii sfinților, să-i absolve de cecitate. Descoperise în perioada de doliu după unul dintre iubiți că își regăsea echilibrul pictând icoane pe lemn. Îi mai plăcea să deseneze și rochii de mireasă.

Autoarea are curajul să scormonească prin cele mai delicate relații – cu bunica ori cu mama – ce nu fuseseră tocmai de invidiat și nu-i oferiseră modelul ideal de feminitate sau armonie familială. Spre exemplu, neașteptata ipostază a prezentării unor cercei, la moartea bunicii, cercei pe care toată viața răposata și-i dorise, pe care nepoata i-i pune, fără frică, poate doar din milă, redă textului o tensiune autentică.

Laitmotivul romanului este moartea însăși, obsesiva prezență paralelă, ca într-un film alb-negru – „Voi ați oprit culorile?”– este cupeul sau poate un dric cu cai albi orbi, și ei orbi, spre sfârșit deveniți cai negri, de pe străzile Parisului, al cărui rol, prin ritmicitatea apariției, pare să fie tocmai validarea vieții, căci „moartea nu e tristă, e cinică”. Vinile, angoasele, responsabilitățile, tristețile, regretele și abandonarea sunt urmate în final de acceptare și înțelegere.

Tipologia personajelor este complexă, chiar și cele pasagere au rol bine definit în scenariul propus, unicitatea fiindu-le marcată de amintiri, de ceea ce le populează inconștientul ori de uitare. Cum se spune în Epilog: „suntem suma a ceea ce am crezut că am uitat. Detalii. Aiureli”.

Delia Bălăican
(nr. 6, iunie 2021, anul XI)