Dubla origine a iubirii. Poezia Mihaelei Albu
Cu certitudine, Mihaela Albu nu face parte din seria poeţilor atinşi de nostalgia vieţii pe pământ înainte de Turnul Babel. Limba unică a muritorilor însetaţi de cer până la revoltă metafizică e o temă care îi rămâne străină. Frumuseţea diversităţii limbilor şi a formelor de scriere sunt, poate, mistere între misterele creaţiei divine. Nu există om care să le poată cuprindă într-o singură viaţă. Poate, nici în două, trei sau şapte. Cartea Mihaelei Albu, 10 poeme în 10 limbi (Editura Aius, Craiova, 2020), se naşte din această putere a contemplaţiei extatice, chiar dacă apoi creşte din conştiinţa lucidă a scriitorului postmodern, fascinat de intertextualitate. Cele zece poeme transpuse în engleză, franceză, germană, greacă, italiană, rusă, poloneză, sârbă, spaniolă, au ca punct originar versuri plăsmuite de şapte poeţi români şi doi străini: Gabriela Melinescu, Nichita Stănescu, Constanța Buzea, Spiridon Popescu, Ilarie Voronca, Gheorghe Grigurcu, Fernando Pessoa, Rainer Maria Rilke, Dan Anghelescu.
Dincolo de afinităţile elective, răsfrânte în texte citate cu rigoare filologică, poemele Mihaelei Albu sunt centrate pe dualităţile definitorii ale existenţei umane: spaimă şi linişte interioară, fragilitate şi putere, mistuire şi ieşire din timp, angoasă şi bucurie, solitudine şi eros, întunericul opac de pe pământ şi transparenţa zărilor, apropiere şi îndepărtare de mister. Emblematic, în acest sens, e poemul Necuprinsul: „În urmă – șerpuind – Cărarea.// Drum oarecare./ Îmi pare cunoscut…// Taina întâmplărilor nedeslușite/ împletită cu misterul lui „va urma”/ un întreg univers// În seara de iarnă/ poveștile sunt desprinse din miracol/ înainte și înapoi/ distanța: neștiutul// Locuim într-o casă de sticlă/ peretele dinspre apus – opac/ dau să-i șterg întunericul/ încerc să privesc în zarea/ cu cărări abia ghicite/ privirea mi-e atrasă/ spre țărmul rămas/ tot mai în urmă// Coajă sunt./ Fructul, al firii miez,/ vine din primul strigăt/ se împlinește cu ultimul suspin.// Începutul – întregul cuprins în necuprinsul din față.”
Privită în ansamblul ei, lirica Mihaelei Albu e aşezată sub dublul semn al erosului şi al logosului. Rostit în gând, în vis ori în vers, aşternut în scrisori şi manuscrise, cuvântul poetic e menit să păstreze „ora astrală a întâlnirii” faste între principiul feminin şi enigmaticul „poet al depărtărilor”. Călătoria cuplului spre oraşul în care „bunicul grec o furase pe fata vecinului” e mai puţin o străbatere a spaţiilor reale, marcate de case din alt secol, cât o întoarcere în marea poezie a lumii. Bărbatul scrie despre „lada cu îngeri”, rătăceşte pe mare, recită, femeia încearcă să desluşească tăcerea din poem, ori să cuprindă în vers strigătul corăbierului trecând de la un ţărm la altul, de la o vârstă la alta.
Mihaela Albu imaginează istoria fragmentară a unui cuplu de pământeni care se iubesc şi iubesc poezia în egală măsură. O istorie solară, a cărei durată e însăşi durata vieţii, chiar dacă amintirea nu păstrează întreaga ei fluiditate. Golurile uitării se vor umple de poeme, cine va şti să descifreze semnele va avea o cale de acces în neştiut. Un poem capodoperă închipuie, în felul vechii literaturi oraculare, trecerea poeziei din lumea obiectuală în sfera umană. Va veni o vreme când poeziile celor doi îndrăgostiţi vor dansa în levitaţie, când poezia va fi o făptură feminină peregrinând între oameni şi îngeri, între aici şi dincolo : „Poetul Virgil nu mai are unde își păstra poezia/ Dulapul/ armoarul/ cu poeme/ s-a vândut pe bani grei/ la muzeul literaturii// Un muzeu/ chiar și al literaturii/ poate fi el un depozit de suflete?/ Poetul Virgil și Poetul Vergilius/ se întâlnesc ei/ fac ei schimb de metafore/ ori de tristeți?// Și totuși …/ La muzeu s-ar păstra poezia./ Noaptea, când toți muritorii își mută nădejdile/ în vise/ când nimeni nu are timp/ și nici dorință/ să citească poezie,/ ușile dulapurilor s-ar deschide/ prin încăperi ar putea dansa împreună/ în deplină armonie/ sonete cu catrene, haiku-uri cu balade/ trena clasicelor epitete ar atinge/ în treacăt/ avangardiste versuri.// Cineva, cândva poate va deschide/ toate dulapurile/ din muzee/ și ușile muzeelor/ ar da drumul Poeziei să umble prin lume/ să cumpere oameni/ să cumpere îngeri care să caute oameni./ De dincolo de lume/ Poeții și-ar contempla cărțile în vitrine./ Din când în când câte una/ ar dispărea/ semn că o frunte va sta aplecată/ pe vers/ Din când în când un muritor/ s-ar visa poet//Dar: ce e/ în fond/ un poet/ nimeni nu știe// și poezia, ea, Poezia, cât mai poate rămâne închisă în/ dulapul cel fără de uși/ din tristul muzeu al literaturii?” (Dulapul din Muzeul Literaturii).
Însă reuşita Mihaelei Albu rezidă în ambiguitatea pe care o menţine de la poemul dintâi, până la cel din urmă: este iubirea punctul de origine al poeziei sau poezia este punctul de origine al iubirii? Sau iubirea are o dublă origine: în sine şi în logos, daruri cereşti care să amintească muritorilor că există un Creator, că sunt făpturi divine, că destinul lor nu a fost niciodată pecetluit.
Ela Iakab
Îți scriu…
Te asigur:
Aceasta nu este ultima scrisoare pentru tine,
corespondența noastră continuă,
cu toate că nu mai ai nici o adresă.
Există încă
dulapul de poezii cu picioarele de grifon
și aripi de balaur
(Gabriela Melinescu – Dulapurile de poezii)
Îți scriu, îți scriu mereu scrisori –
în gând.
De câte ori vreau să le aștern pe hârtie
cuvintele se amestecă
se despart de mister
dezvăluie taina
În mintea mea
au altă ordine, alt rând în importanță
– încrederea vine înaintea tuturor
urmează cutezanța
apoi
… toate celelalte sentimente …
Tu, Poet al depărtărilor,
le cunoști
Scrisorile din gând
sunt în versuri
rostogolesc rime și metafore romantice
Din când în când îți mai scriu un sonet
chiar și o odă
păstrez astfel ora astrală
a întâlnirii
Te asigur:
Niciodată nu mă voi opri
să-ți scriu scrisori
în gând
Știu că tu poți să le citești
Știu
că numai tu poți depozita în casa ta
toate dulapurile de poezii/
cu poezii
nescrise vreodată
dar totdeauna visate …
O poveste neștiută
Numai cuvintele zburau între noi
înainte și înapoi
(Nichita Stănescu – Poveste sentimentală)
Povestea
cu un imprevizibil sfârșit
începe cât se poate de simplu
într-o zi de septembrie
Semnul cifrelor/ adunate:
simbol de infinit
Ce este fericirea?, m-ai întrebat
Ce părere ai despre postmodernism?
ai adăugat
Nu prea găseam legătura.
Ne-am contrazis preț de două ore
Cât ține drumul din orașul în care
(atunci am aflat) bunicul grec o furase pe fata vecinului –
Nu mi-ai spus dacă ea era româncă
nici eu nu te-am mai întrebat
Mai importantă în conversație:
deosebirea dintre modern și postmodern
chiar și deosebirea dintre șaizeciști și nouăzeciști
optzeciștii – mult prea discutați –
i-am trecut deoparte
Mașina lăsa în urmă sat după sat
case din alt secol
un fost conac
ca o doamnă cu haină de blană roasă de molii
Trecea în goană pe lângă palate cu turnulețe
sclipeau acoperișurile ca niște oglinzi
(tocmai ieșise soarele)
mi-a trecut prin minte o întrebare:
care e distanța de la postmodernism la kitsch?
N-am întrebat
Am dezbătut pe mai departe alte teorii
Ne îndepărtam tot mai mult de gândul nerostit
Ți-am recitat două versuri
(nu știu de ce mi le-am amintit)
Ne privim tăcuți luminați de-un mac
Te cunosc de-o zi, te iubesc de-un veac…
Am uitat curând de teoriile literare
de modernism, de postmodernism
Am început
cu avânt
să recităm din clasici
Întâlnire de taină
când numele singur
când numele topit acum
împodobește o peșteră sub ghețar
(Constanța Buzea – Numele răpit)
Ne-am întâlnit
la răscrucea dintre două străzi
la conjuncția dintre două anotimpuri
Străzile își schimbaseră numele
Anotimpurile nu-și hotărâseră culoarea
Tu purtai în mână dreaptă o poezie
scrisă la îngânarea zilei cu noaptea
o poezie fără titlu …
Ardeam de dorința de a citi poemul
să-i deslușesc tăcerea
L-am învățat curând pe dinafară
și abia atunci
i-ai putut afla titlul:
Numele meu!
Lada cu îngeri
Oameni buni,
Să facem ceva pentru ocrotirea poeților!...
Dacă dispar,
Echilibrul ecologic se surpă –
Ei sunt
Singurele insecte din lume
Care se pricep să facă polenizarea îngerilor.
(Spiridon Popescu – Apelul bătrânului naturalist)
Cândva scriai despre lada cu îngeri
metafora ascundea/ descoperea incredibilul
Poetul învăța că nu este singur
Îl ocrotise o zi anume
un trimis anume
așa i se citise Horoscopul
Naturalistul suprem, el însuși,
îi adusese lada cu îngeri
De atunci
Poetul stă în dreapta Lui
și caută
tot caută
Cuvântul
ca să exprime Adevărul
neașteptat
nesperat/ întâmplat
Corabia (I)
… aud cum crește neliniștea începutului de toamnă departe,
și cum aleargă păsările ploii, pe acoperișuri negre și se frâng.
(Ilarie Voronca – Tristeți)
Neliniștea tremură-n frunze, în aripi,
în catargul îndreptat spre țărm
Corăbierul visează un ținut pașnic
apa îi leagănă destinul
vântul împinge vasul aproape de stâncă
cârma se-ndreaptă cu greu
voință
putere
mâini dibace
nu tremură
nu au răgaz de neliniște
Apa nu cunoaște anotimpuri
Doar cârmaci iscusiți
Corabia (II)
Iau fiecare bucurie şi fiecare nădejde şi le mut
în amintire;
pun acolo cât încape
şi ceva pe deasupra,
chiar de-ar fi să mi se reverse sufletul.
Ar fi atunci ca o mare şi fiecare val ar fi
o speranţă.
Când ajung la mal şi se sparg de ţărm
unele – cu zgomot, altele – abia auzite,
valurile-visele vor purta în fiecare strop de apă
o fărâmă din lumina amintirilor mele;
Ţărmul soarbe valul
cum îmi soarbe viaţa nădejdile –
Corabia se apropie de ţărm.
Pot să descriu vasul –
dimensiune, formă şi aşa mai departe,
dar cum să cuprind în cuvânt
strigătul marinarului întors obosit?
Mâini înălţate spre Cer
şi tot către imensul înalt
i se îndreaptă şi strigătul;
Fără număr – braţe:
între Cer şi Mare,
între cele două albastre speranţe –
nenumărate vise răsfrânte-n priviri întrebătoare:
Oare victoria înseamnă trecutul
ori
ţărmul din faţă?
Atelier de cuvinte
Vesele hârtiile acestea răvășite
Cu o poezie în doze homeopatice
(Gheorghe Grigurcu – Atelier)
… și mai era un far pe hârtie
ca o lanternă cu ochi de ciclop
… mai era și o barcă
în care se legăna destinul
dintr-o parte/
în alta
gata-gata să se răstoarne
să ducă pe ape
toată încărcătura
nu prea grea
atât cât încape într-o viață de pământean
Farul mătura cu privirea
întinsul de apă
lumina vasul cu nepăsare
Cârmaciul îi oprea legănarea
studia atent
cantitatea de metaforă în poezie
o trăgea apoi cu creionul
ușor
la țărmul generos de hârtie
Dați-mi vin…
Mai dați-mi vin, căci viața nu e nimic
(Fernando Pessoa – Ultimul poem)
Hai, dați-mi o cupă de culoarea chihlimbarului/
una ca sângele clocotitor
Dați-mi un pahar plin cu încredere/
unul cu amăgitoare nădejdi
Aș bea cupa, aș goli paharul
Aș dansa pe muzică de sfere
Mi-aș căuta toți îngerii
Le-aș cere să mă ia de mână
Să-mi deslușească ne-nțelesul
și .. poate …
răspunsul
la Marea Întrebare
a trecerii
Necuprinsul
Și știi dintr-o dată: aceasta a fost.
Și te ridici și-n față vezi spaima,
figura și taina
unor ani ce-au trecut
(Rainer Maria Rilke – Amintire)
Căci noi suntem doar coajă, frunze rare.
Moartea cea mare, ce-i în fiecare
ea este fructul, e al firii miez.
(Rainer Maria Rilke – Căci noi suntem doar coajă, frunze rare)
În urmă – șerpuind – Cărarea.
Drum oarecare.
Îmi pare cunoscut…
Taina întâmplărilor nedeslușite
împletită cu misterul lui „va urma”
un întreg univers
În seara de iarnă
poveștile sunt desprinse din miracol
înainte și înapoi
distanța: neștiutul
Locuim într-o casă de sticlă
peretele dinspre apus – opac
dau să-i șterg întunericul
încerc să privesc în zarea
cu cărări abia ghicite
privirea mi-e atrasă
spre țărmul rămas
tot mai în urmă
Coajă sunt.
Fructul, al firii miez,
vine din primul strigăt
se împlinește cu ultimul suspin.
Începutul – întregul cuprins în necuprinsul din față
Dulapul din Muzeul Literaturii
dulapul s-a vândut pe bani grei la muzeul literaturii
chiar biograful lui l-a vândut / sau poate un prieten… /
sau poate un alt poet Virgil… la fel de trist la fel de muritor
(Dan Anghelescu– și ce dacă a apărut cartea)
Poetul Virgil nu mai are unde își păstra poezia
Dulapul/ armoarul/ cu poeme
s-a vândut pe bani grei
la muzeul literaturii
Un muzeu
chiar și al literaturii
poate fi el un depozit de suflete?
Poetul Virgil și Poetul Vergilius
se întâlnesc ei
fac ei schimb de metafore
ori de tristeți?
Și totuși …
La muzeu s-ar păstra poezia.
Noaptea, când toți muritorii își mută nădejdile
în vise
când nimeni nu are timp
și nici dorință
să citească poezie,
ușile dulapurilor s-ar deschide
prin încăperi ar putea dansa împreună
în deplină armonie
sonete cu catrene, haiku-uri cu balade
trena clasicelor epitete ar atinge
în treacăt
avangardiste versuri.
Cineva, cândva poate va deschide
toate dulapurile
din muzee
și ușile muzeelor
ar da drumul Poeziei să umble prin lume
să cumpere oameni
să cumpere îngeri care să caute oameni.
De dincolo de lume
Poeții și-ar contempla cărțile în vitrine.
Din când în când câte una
ar dispărea
semn că o frunte va sta aplecată
pe vers
Din când în când un muritor
s-ar visa poet
Dar:
ce e/ în fond/ un poet/
nimeni nu știe
și poezia, ea, Poezia,
cât mai poate rămâne închisă în/
dulapul cel fără de uși
din tristul muzeu al literaturii?
Versuri de Mihaela Albu
(nr. 3, martie 2021, anul XI) |