„De vorbă cu Panait Istrati”, un volum bilingv publicat în Italia

Născut la Brăila la10 august 1884 și publicat la Paris, în 1924, cu Chira Chiralina în colecția „Prosateurs français contemporains” cu un succes impresionant, Istrati devine pe deplin parte a literaturii franceze, în timp ce în țara natală se înregistrează mai ales reacții negative, rezultat al efectului-surpriză provocat de apariția acestui necunoscut în lumea literelor franceze. Panait Istrati a fost puțin acceptat de marile nume ale culturii românești din care opera sa se inspiră. Fără o pasiune extraordinară față de școală, dar îndrăgostit iremediabil de literatură și călătorii, Istrati este și un jurnalist angajat care colaborează cu diverse ziare românești și străine – în special elvețiene și franceze – cum ar fi „România Muncitoare”, „Dimineața”, „Adevărul”, „Facla”, în timp ce în Eveția și Franța articolele sale sunt publicate în „La Feuille”, „L’Humanité”, „Paris-Soir”, „Le Quotidien”, „Europe”, „Les Nouvelles Littéraires”, „La Nouvelle Revue Française”, „Clarté”, „Monde”, „La Voix”. El însuși o voce inconfundabilă, atât în ceea ce privește producția jurnalistică, cât și esența literaturii sale, Istrati se va dovedi un aspru inamic al nedreptății sociale. Diversitatea temelor articolelor sale este întărită de forța convingerilor, de credința în viitorul unei omeniri mai bune, lipsite de egoism și de exploatare. Sunt idei care caracterizează destinul autorului, inițial atras de comunism, astfel încât s-a aflat printre invitații oficiali la cea de-a zecea aniversare a Revoluției de la Moscova. Mai târziu, poziția sa a evoluat, scriitorul îndepărtându-se de mișcarea socialistă internațională și criticând în mod deschis stalinismul – fiind printre primii care dezvăluie realitatea Uniunii Sovietice la sfârșitul anilor '20 – ceea ce face din Istrati unul dintre puținii intelectuali care îndrăznește să pună în discuție sistemul totalitar bolșevic cu crimele, procesele-farsă, munca forțată sau privarea de libertate sub orice formă. O atitudine curajoasă care declanșează confruntarea cu diverse intimidări și campania defăimătoare pusă în mișcare de propaganda comunistă, dar care nu va putea distruge complet moștenirea unui autor care suferă, în ultimii ani de viață, greutatea calomniei și uitării.

La 16 aprilie 2015 s-au împlinit 80 de ani de la moartea lui Panait Istrati, moment care a fost amintit prin apariția în Italia a volumului bilingv de Elena Lavinia Dumitru, Parlando con Panait Istrati / De vorbă cu Panait Istrati, concentrat pe figura istratiană în contextul jurnalismului românesc din perioada dintre cele două războaie mondiale și care aduce în atenția cititorului, prin intermediul traducerii în italiană, o selecție de interviuri și articole publicate în ziarele din România, cu numitor comun un profund caracter autobiografic. Aceste aspecte ale biografiei lui Istrati nu apar izolate, ci sunt integrate, de însuși conținutului materialului, în contextul mai larg al evenimentelor de ordin social, politic, dar și cultural din România și din lume. O lume percepută prin lentila acestui autodidact devenit aproape în mod miraculos scriitor, prin propria sensibilitate care îl determină să reacționeze, de cele mai multe ori, într-o manieră intensă la problemele cu care se confruntă societatea. Nu lipsesc reacțiile unui Istrati cuprins de indignare când se referă la decizia României de a lua parte la conflictul mondial, la situația din timpul guvernării Brătianu, la ascensiunea la putere și nedreptățile comise de către cel pe care îl numește cu sarcasm caustic „nu mai știu al câtelea Maimuțoliniˮ. În multe din articolele selecționate Istrati menționează Italia, fie pentru a-și manifesta dezaprobarea față de Mussolini, pentru a vorbi de cei persecutați, victime ale fasciștilor care se îndreptau, în urma alegerilor din 1924, către o deplină dictatură, fie pentru a evoca momentul în care a fost arestat la Trieste în 1930 sau pentru a aminti de critica literară care considera cazul său în Franța similar cu cel al lui Joseph Conrad în Anglia.

Volumul pe care îl propunem, publicat de editura Aracne în colecția Danubiana philologica reprezintă, de asemenea, rezultatul cercetării activității jurnalistului Panait Istrati în cadrul bursei „Univers” oferită de Institutului Cultural Român traducătorilor profesioniști. După cum reiese din titlu, De vorbă cu Panait Istrati / Parlando con Panait Istrati corespunde întocmai ideii, dorinței de a da viață unui dialog cu scriitorul român-francez-grec, oferindu-i posibilitatea de „a se prezenta” cititorului italian prin intermediul propriilor gânduri, experiențe, mărturisiri. Aceste mărturii prețioase sunt reprezentate, de fapt, de interviurile și articolele autorului publicate în presa românească interbelică de la începutul anilor 1920, timp de aproximativ un deceniu. În plus, am ales un articol publicat postum (scris inițial în limba franceză și tradus în română de către Alexandru Talex) tocmai pentru că poate avea un rol de concluzie, de bilanț al existenței istratiene, sub semnul destinului personal și, în același timp, al scrisului. Un material bilingv așadar – util și din persectivă didactică – care reunește aspecte mai puțin cunoscute ale producției jurnalistice istratiene, un conținut inedit în limba italiană, capabil să răspundă dorinței cititorilor de a descoperi o figură controversată, dar semnificativă în peisajul cultural și socio-politic în Europa dintre cele două războaie mondiale.

Structurat în trei părți fundamentale – cu o prefață de Giovanna Motta și postfață de Cornel Sigmirean – cartea concentrează în capitolul Panait Istrati: un personaggio da scoprire (Panait Istrati: un personaj de descoperit) aspectele esențiale ale subiectului și specificitatea unei experiențe de viață. Următoarele capitole – Una voce singolare: Istrati nelle interviste (O voce singulară: Istrati în interviuri) și Una scrittura accattivante: Istrati pubblicista ( O scriere captivantă: Istrati publicist) – aduc în prim-plan interviuri pe care Istrati le-a oferit în momente importante ale existenței sale, precum și articole semnate de același autor în ziare și reviste din țara de origine. Pentru această ediție am optat pentru materiale publicate exclusiv în presa românească, folosind textele originale care au apărut în diverse ziare și anexând copiile acestora pentru a „apropia” metaforic, dar și concret cititorul italian de presa românească, de care numele lui Panait Istrati rămâne strâns legat.

În ceea ce privește substanța, este vorba de un conținut cu un caracter puternic autobiografic, care nu exclude informații uneori grave, uneori pline de caracteristică ironie care se referă adesea la Italia, Franța, Elveția sau Uniunea Sovietică și, în general, la evenimente critice care au marcat soarta țării natale și a întregii omeniri:  primul război mondial, setea de putere și erorile diferitelor sisteme politice, ciocnirea culturilor și a mentalităților, degradarea continuă a societății. Teme extrem de importante și surprinzător de actuale pe care o „întâlnire” cu publicul le readuce în centrul dezbaterii și interesului general, după cum a demonstrat prezentarea volumului în 2016 la Institutul Cultural Român din București și la Salonul Internațional al Cărții de la Torino precum și în cadrul unui proiect viitor găzduit de Accademia di Romania din Roma.

Cultura românească în Italia, prin figura lui Panait Istrati, un adevărat cetățean al lumii, capătă astfel noi înțelesuri. Cu prilejul centenarului Marelui Război și la optzeci de la de la trecerea în neființă a scriitorului-ziarist, forța de necontestat a istoriei se alătură vitalității scrierii într-o încercare de a da sens, de a oferi interpretări vechi și noi privind destinul însuși al omenirii. Istrati se dovedește un apărător pasionat al valorilor autentice ale existenței umane, chiar dacă aceasta înseamnă a merge împotriva curentului, punând mereu în lumină adevărul și libertatea, mecanismele care l-au impulsiaonat mereu să acționeze ca „o mare conștiință literară în fața problemelor timpului său” [1]. Interviurile și articolele selectate poartă cititorul prin vasta istorie a experienței istratiene. Literatura și viața se împletesc într-o expunere captivantă care realizează portretul unui personaj care pare o fi sursă inepuizabilă de inspirație, cu o existență controversată, dar indiscutabil exemplară, nu numai la nivel naţional, ci şi internaţional. O mare umanitate, dar și sinceritate și nestăvilită îndrăzneală reies întotdeauna din înseși cuvintele lui Istrati:

„Mă amestecai în socotelile lumii, discutând cu prietenii mei ideile și problemele timpului nostru. Am fost dojenit, întâi, cu duioșie, apoi deoarece mă încăpățânam, am fost bruftuit: «Cârpaciule, vezi-ți numai de ghetele tale!» Atunci mă înfuriai. Uitau ei, oare, că Adrian Zografi fusese întotdeauna mai mult un revoltat decât un povestitor? Nu uitaseră, desigur, dar ei voiau ca revolta mea să fie disciplinată. Ceea ce m-a supărat și mai tare. Ne-am certat. La reîntoarcerea din Rusia am rupt-o cu cei mai mari prieteni ai mei.
Și în timp ce Egiptul mă oprea la granițele sale, iar Italia mă azvârlea în temnițele de la Trieste, binevoitorii păstori comuniști chelălăiau lepădarea mea de Europa muncitoare, de clasa mea: «agent al Siguranței române», «vândut burgheziei». Au făcut tot ce le-a fost în putință, în mijlocul unei tăceri care mi-a dovedit cât de singur este omul pe pământ.
Deșertăciunea deșertăciunilor...” [2]

În ciuda situației dramatice, în ciuda lipsei de perspectivă, Istrati, la fel ca alter ego-ul său, Adrian Zografi, continuă să fie același perseverent idealist care declară:
„Cu toate astea, nu pot să mor!
Partea cea mai gravă și mai cinstită a operei mele e încă în burta mea. Nu mă simt născut ca să-i înveselesc pe oameni, ci ca să-i educ frățește deoarece experiența vieții mele este una dintre cele mai generoase. Să nu mi se spună că oamenii nu se vor instruiți. Ei o vor, dar prin puterea exemplului.
Pentru ce suntem atât de simțitori la triumful binelui asupra răului? De ce ne bucurăm de înfrângerea răutății?
Fiindcă ne-am născut buni.
Dar, acest triumf și această înfrângere nu trebuie arătate oamenilor numai prin romane, în teatru sau la cinematograf, ci trebuie să le-o dovedim și în viață. Iată ceea ce nu se face mai deloc.
Și, desigur, din următoarele două cauze: întâi, pentru că omul deși s-a născut bun, este în același timp o creatură orgolioasă, seacă și egoistă; și apoi fiindcă este foarte greu să fii generos în viață, în vreme ce marea majoritate a oamenilor face cu totul pe dos.
Ei bine! De-a lungul vieții mele – care-i una dintre cele mai mizerabile – singura mea grijă a fost ca să înving greutatea de mai sus – adică să fiu un om generos. Da! Astăzi când viața îmi este la cheremul celei mai ușoare răceli, pot să țip tuturor: răscoliți-mi faptele, inventați orice, dar niciodată nu veți putea găsi o cât de mică adiere din egoismul care nenorocește omenirea astăzi, atroce egoism care face pe om nesimțitor la nenorocirea aproapelui.
Asta e tot Adrian Zografi al meu.
Adrian va dovedi oricui prin exemplul vieții sale că nu e numaidecât necesar să ai un suflet stoic sau virtuos ca să poți trăi și să fii generos. E de altfel un lucru foarte simplu, fiindcă generozitatea aduce mai multă mulțumire sufletească decât egoismul.
Viața nu este frumoasă numai atunci când ești ferit de mizerie în mijlocul unei suferinți universale, sau atunci când trăiești într-o vilă superbă, înconjurat de femei frumoase, amici lingușitori și câini frumoși – adică așa cum trăiește cea mai mare parte dintre artiștii și lupii moraliști ai veacului nostru apocaliptic.
Viața poate să fie tot atât de frumoasă și dacă mori pe un pat de scânduri, fără regrete, cu conștiința descătușată de toate ghiulelele rușinoase ale civilizației, cu toate că ai avut ocazia și chiar pofta uneori ca să faci și tu ceea ce face toată lumea.
Omenirea poate să trăiască fără străzi, fără electricitate și chiar fără igienă – moare însă dacă n-are suflete de eroi.” [3]

Elena Lavinia Dumitru
(nr. 7-8, iulie-august 2016, anul VI)