Propunere de lectură a unor nuvele din secolul al XVI-lea

Volumul „Grandissima e smisurata paura”. Una proposta di lettura di novelle del Cinquecento („Teamă cumplită și nemărginită”. Propunere de lectură a unor nuvele din secolul al XVI-lea), de Corina Anton, cadru didactic de limba și literatura italiană la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, a apărut în urmă cu câteva luni la editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca. Propune o serie de studii realizate pe baza unui corpus de nuvele din Cinquecento care au în comun caracterul central al reprezentării fricii (cfr. p. 8) și e alcătuit din nouă capitole (pp. 13-262), precedate de o Premessa (pp. 7-12) și urmate de o bogată Bibliografia (pp. 263-273).

Cercetarea Corinei Anton se bazează pe o selecție de nuvele focalizate pe frica insuflată personajului de o situație extraordinară, pe care acesta nu o controlează în niciun fel, și se concentrează pe modul în care se articulează și se exprimă respectiva emoție (pp. 9-10). Sunt luate în discuție nuvele create de doi autori diferiți în ce privește evenimentele umane și literare, spațiul geografic de proveniență (nordic unul, florentin celălalt) și caracteristicile lor poetice, dar uniți de interesul de a povesti „și, în cazul de față, de reprezentarea recurentă a manifestărilor unei «frici foarte mari și nemăsurate», după formula lui il Lasca, sau «mare și înfricoșătoare», cum spune Bandello” (p. 10): Matteo Bandello (sfârșitul lui 1484 sau 1485, Castelnuovo Scrivia, în Piemont – 1561, Agen, în Franța) și Antonfrancesco Grazzini, zis il Lasca (Florența, 1504-1584).

În Premessa, autoarea mărturisește că volumul pe care îl prezentăm s-a născut “dintr-o curiozitate și o perplexitate care datează de la primul [său] contact, în urmă cu mai bine de două decenii, cu Decameronul lui Giovanni Boccaccio”, când ea observa “în inegalabila capodoperă a lui Boccaccio, care, în general, se bucură de faima de a fi un clasic al comicului, prezența unor elemente tulburătoare, a unor tonuri întunecate și a unor acte violente, inumane și crude, nu atât de marginale încât să fie ignorate în favoarea unei viziuni integral senine și vesele” (p. 7).

Primul capitol, La novella cinquecentesca: studi, ipotesi, teorie (pp. 13-34), se oprește asupra unora din numeroasele studii despre nuvela italiană renascentistă publicate în ultimele decenii, analizează câteva definiții ale nuvelei și caracteristicile acesteia, subliniază că numeroase studii “situează Decameronul într-un punct fix central din care e posibil să te miști atât înapoi, în direcția lui sermo brevis medieval, cât și înainte, către ultimele producții care în Seicento epuizează paradigma boccacciană” (p. 20)

În capitolul al doilea, Per una definizione della paura nel Cinquecento (pp. 35-57), pe baza unor surse “referitoare la două tipuri de discursuri extra-literare: discorsul filosofic și cel medical, nu întotdeauna și nu în mod necesar distincte, care, dimpotrivă, adesea se intersectează, se completează sau chiar se suprapun”, sunt indicate, “chiar dacă schematic, principalele considerații formulate asupra fricii de câteva nume de prestigiu ale culturii europene, cu scopul de a oferi cititorului o idee despre fizionomia cinquecentescă a mai sus amintitei emoții” (p. 39).

Prima parte (Matteo Bandello, pp. 58-88) a celui de al treilea capitol, Poetica ed emozione in due novellieri cinquecenteschi (pp. 58-112), analizează culegerea bandelliană, care se prezintă ca deschisă, multiplicabilă și extensibilă la infinit, ca un amestec de “întâmplări” și “accidente”, de atâtea evenimente extraordinare și senzaționale care se întâmplă zilnic și care ar depăși capacitatea umană de a procesa și a integra atâta volum de material (cfr. p. 61), prezentând “cititorului o lume caleidoscopică, cu o mare diversitate de întâmplări și de personaje care experimentează întreaga gamă de emoții și căreia nu puțini îi ating patologicul” (p. 73). După părerea autoarei, “[p]entru Bandello, reglarea impulsurilor și subordonarea lor rațiunii este o problemă simplă de voință și o alegere conștientă” (p. 82). “În această logică, Bandello nu obosește deloc să ilustreze cu exemple pericolul pe care îl prezintă pasiunile iraționale” (p. 87). “În ce privește excesele, atitudinea lui Bandello este de moralist și de predicator” (p. 88).

Partea a doua (Antonfrancesco Grazzini, detto il Lasca, pp. 88-112) a capitolului analizează nuvelele lui Antonfrancesco Grazzini, zis il Lasca, printre cele mai interesante din Cinquecento “în ce privește raportul cu nuvela decameroniană, temele abordate, modul în care sunt reelaborate tipologii și situații boccacciene” (p. 89).

În capitolul al patrulea, intitulat Un’aggiunta bandelliana alla storia degli «infelicissimi amanti» (pp. 113-135), este analizat, mai întâi, un foarte scurt fragment din celebra nuvelă a lui Romeo și Julieta, prezent în versiunea lui Matteo Bandello, însă absent în versiunea lui Luigi Da Porto, momentul în care Julieta, înainte de a ingera praful care ar trebui să o ducă din nou în brațele lui Romeo, suferă un atac de panică provocat de perspectiva de a petrece o noapte și o zi în mormântul strămoșilor, lângă recentul cadavru al vărului Tebaldo, despre care are o tulburătoare și  macabră viziune (cfr. pp. 113-128). Urmează apoi analiza reprezentării altor cadavre din nuvelele lui Matteo Bandello (cfr. pp. 128-133) și scurtul subcapitol “Un’impossibile riconciliazione” (pp. 133-135).

În capitolul al cincilea, Le beffe di «messer l’asino» e «monna simia» (pp. 136-171), autoarea își mută atenția, mai întâi, asupra nuvelei așa-numitei “farse” măgărești, o nuvelă extrem de interesantă și bogată în idei, care povestește un episod de psihoză colectivă în care preoții se autosugestionează pe rând, până în momentul în care, din cauza necuviinciosului act natural al animalului, se revelă realitatea (pp. 136-142), dar se oprește și asupra toposului măgarului în Cinquecento (pp. 142-144), asupra măgarilor bandelliani (pp. 144-148), și asupra judecății, a imaginației și a râsului carnavalesc (pp. 148-157). Capitolul se încheie cu glumele «doamnei maimuțe» (pp. 158-171), în care autoarea analizează o altă nuvelă bandelliană: în această nuvelă întâlnim un animal foarte asemănător omului – o maimuță – care creează o situație de confuzie și de spaimă care în final se transformă în râs.

În capitolul al șaselea, Paura del sovrannaturale e beffa in Bandello (pp. 172-203), sunt discutate, în ordine, legătura dintre raționalism și refuzul supranaturalului în nuvelele lui Matteo Bandello (pp. 172-180), caracteristicile farsei bandelliane (pp. 180-184), farsa înspăimântătoare între orchestrație și coincidență (pp. 184-201) și «arta dubioasă» a farsei (pp. 201-203).

Din capitolul al șaptelea, Le paure “artistiche” del Lasca (pp. 204-230), reținem că pentru Antonfrancesco Grazzini, zis il Lasca, farsa face parte dintr-un program narativ în care cititorul trebuie să fie fascinat, după cum afirmă Giorgio Bertone în Strutture narrative e strutture teatrali nelle «Cene» del Lasca (1978: 76), «de virtuozitatea iluzionistică a protagoniștilor, de abilitatea lor de a realiza vizual și “verosimil” și incredibilul» (cfr. p. 206). În acest capitol, autoarea prezintă grupul vesel și lipsit de prejudecăți de artiști inteligenți, petrecăreți și doritori de a se bucura de viață, care se distinge dintre farsorii grazziniani (pp. 207-210), înșelatul între batjocură și pedeapsă (pp. 210-218), materialul de scenă laschian (pp. 218-225), modul de a povesti frica (pp. 225-230).

În capitolul al optulea, La controbeffa letale: paura, autorità e giustizia (pp. 231-248), sunt analizate nuvelele I 7 de il Lasca și IV 17 de Matteo Bandello, care povestesc farsele urmate, prin simetrie, de contrafarse sadice, ale căror consecințe le întrec de departe pe acelea din farsa inițială, cu scopul de a demonstra că nuvela renascentistă adaugă la contrafarsă un sadism și o cruzime puțin explorate în nuvela decameroniană (cfr. p. 233), îndreptându-se astfel spre excesele sângeroase din  narativa scurtă barocă (cfr. p. 248).

În ultimul capitol, Wiccafobia, pneumatifobia e altre fobie in una novella del Lasca (pp. 249-262), este analizată nuvela I 9 din Le cene de il Lasca, în care interesul lui il Lasca pentru tenebrosul subiect al wiccafobiei (frica de vrăjitoare și de vrăji) îl determină să facă din această frică protagonista nuvelei, eliminând farsa ca mecanism provocator.

Nu putem să nu menționăm bogata Bibliografia (pp. 263-273), grupată în Testi (pp. 263-265), Studi e articoli (pp. 265-273) și Sitografia (p. 273). Este vorba, în concluzie, de un volum extrem de interesant, care se citește cu interes și cu plăcere în același timp, și îi urăm succesul pe care îl merită.

       





Elena Pîrvu
(nr. 9, septembrie 2021, anul XI)