Petrarca, Laura și „Triumfurile”

Volumul bilingv Francesco Petrarca, I trionfi / Triumfurile apărut la Institutul European, Iași, 2017, constituie un bun prilej pentru noi de a împrospăta cititorilor interesați amintirea acestui foarte important poet italian care a revoluționat poezia secolului al XIV-lea, identificându-se cu noul tip de literat ce anunță și definește Umanismul și Renașterea.

După Divina Comedie a lui Dante, Canțonierul lui Petrarca este a doua capodoperă a literaturii italiene și universale în același timp. Ca și Dante, Petrarca și-a scris operele atât în latină cât și în volgare (italiana populară) – bilingvismul fiind în vogă în acea vreme. Însă gloria mult râvnită nu i-a fost adusă de operele scrise în latină, cum se aștepta, ci de versurile Canțonierului.

În timp ce opera lui Dante este un poem universal, cea a lui Petrarca este o meditație asupra sufletului omenesc, o aplecare asupra propriei lui ființe. Canțonierul este un adevărat itinerar spiritual al poetului, un „ jurnal intim” cum a fost numit, în care autorul dezvăluie iubirea lui pasională pentru Laura. Timp de douăzeci și unu de ani Petrarca va cânta iubirea lui platonică pentru această femeie. Din fiecare pagină a Canțonierului umbra Laurei se încheagă în forme vagi, schimbătoare, fiind veșnică prezență sau veșnică absență. Pare a fi mai degrabă făptuire a minții, deși identitatea ei istorică este certă. Dacă nu avem motive să ne îndoim de faptul că Laura a existat cu adevărat, în schimb avem nesiguranța că ea se numea chiar așa. Real sau fictiv, acest nume Laura constituie unul dintre principalele nuclee simbolice ale Rimelor petrarchești.

Cel puțin două sunt cheile pentru descifrarea/înțelegerea iterului spiritual al poetului – de la omenesc la divin. Mai întâi numele Laura, în care conviețuiesc indisolubil legate două niveluri simbolice. Într-un singur nod metaforic (conform exegetului Marco Santagata), Petrarca strânge sfera sentimentală, a iubirii, și pe cea poetică și culturală. Ca nimfă a lui Ovidiu (Dafne/ laur), ea fuge de cel care o iubește, devenind obiectul unei dorințe irealizabile. Ca plantă, laurul este simbolul poeziei și al gloriei literare.

Cealaltă cheie constă în cunoașterea importanței acordată de poet cifrei 6. Din studiile ce i-au fost dedicate, aflăm că Petrarca a avut prima inspirație a poemului Africa într-o zi de 6 aprilie, pe când se afla în singurătate la Valchiusa; de  asemenea, a fost încoronat la Roma, ca  cel mai mare poet al timpului, pe data de 6 aprilie (1341).  O vede pe Laura pentru prima oară într-o zi de 6 aprilie și tot într-o zi de 6 aprilie, conform mărturisirii lui, aceasta moare. Coincidența nu se datorează unui joc de literat în consonanță cu retorica vremii. După cum susține Carlo Calcaterra (în cartea sa, Feria sexta aprilis in Nella selva di Petrarca, Bologna 1942), această dată de 6 aprilie a avut pentru poet o valoare istorică absolută. Acutul critic italian demonstrează că Petrarca știa din textele Părinților Bisericii, care-i erau familiare,  faptul că Adam a fost creat în ziua a șasea a primei luni a omenirii și a păcătuit tot într-o zi de 6 aprilie; tot într-o zi de 6 aprilie Iisus Cristos a pătimit pe cruce pentru mântuirea întregii  umanități. Prin urmare, datele cronologice nu aveau pentru Petrarca doar o valoare istorico-temporală în sine; ele i-au inculcat, în timp, semnificații înalt morale. Înțelegem astfel de ce poetul a făcut din această zi, a șasea din aprilie, feria sexta aprilis, momentul central al propriei vieți.

Mărturie a faptului că numărul 6 este sacru pentru Petrarca stau și I Trionfi / Triumfurile, operă concepută în 1352 și elaborată pe tot parcursul vieții sale. Create în orizont vizionar alegoric, cele 6 Triumfuri (al Iubirii, al Castității, al Morții, al Gloriei, al Timpului, al Eternității), care alcătuiesc această compoziție, trebuiau să semnifice, la fel ca în Divina Comedie a lui Dante, drumul sufletului poetului spre Dumnezeu (iter animae in Deum). Ilustrând prin exemple din antichitate și din timpurile apropiate lui, poetul „narează” cum fiecare triumf îl anulează pe cel precedent, cum Moartea învinge Iubirea și Timpul ucide Gloria pentru ca apoi să se topească la rândul lui în nemărginirea Eternității care triumfă asupra tuturor. Ca și în cazul Canțonierului, structura narativă a poemului este suportul unei complexe construcții etico-ideologice. Este o narațiune care caută să demonstreze că iubirea este o experiență precară de care trebuie să te detașezi în numele altei iubiri mai elevate și mai stabile. Poemul este străbătut de un suflu religios. Cum am mai spus, Petrarca parcurge în acest poem propriul său itinerar spiritual; numai că de data aceasta el o face în mod programatic, alegând exemplul doct și sacrosanct, astfel că singurele versuri autentice rămân acelea ale Triumfului Morții în care  răsună ecoul Canțonierului, în plânsul pentru Laura pe al cărei chip moartea însăși părea frumoasă: Morte bella parea nel suo bel viso ( I,V, 172).
Acest poem al viziunii alegorice a destinului uman a început să fie tradus în proză sau în versuri în culturile europene încă din secolul al XV-lea. La noi, receptarea acestei creații filosofice în terține, de inspirație dantescă, a fost mai anevoioasă. În secolul trecut cultura noastră a înregistrat două variante ale Triumfului Morții datorate Etei Boeriu și lui C.D. Zeletin. Iată de ce considerăm a fi deosebit de importantă traducerea integrală a acestei opere și publicarea ei în volumul bilingv al cărui titlu l-am anunțat în primele rânduri ale articolului nostru. Angelei Pintilie îi revine meritul incontestabil de a fi efectuat această tălmăcire (în proză) mult laborioasă, onestă și captivantă. „Sufletul” realizării și apariției cărții în discuție este clasicistul Traian Diaconescu, care de altfel semnează Prefața, bine articulată, și Notele explicative, abundente și foarte necesare.




Eleonora Cărcăleanu

(nr. 2, februarie 2021, anul XI)