Mihai Cimpoi, „Dante - Leopardi și sinele culturii românești. Eseuri”

Interesat, în general, de latinitatea noastră și, în special, de personalitatea nemuritorului Eminescu, dl. acad. Mihai Cimpoi a găsit timp să cerceteze și creația a doi gigantici poeți italieni, așa cum rezultă din recenta carte a domniei-sale, Dante - Leopardi și sinele culturii românești. Eseuri ( Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2022), cu dorința expresă de a cunoaște și releva influența lor majoră asupra devenirii culturii noastre.
În prima parte a cărții închinată lui Dante, autorul, adept al părerii lui Harold Bloom, potrivit căreia Dante s-a impus în spiritualitatea europeană ca poet canonic universal, caută să stabilească evoluția curbei de interes pentru opera marelui florentin în țara noastră, pornind de la poeții Văcărești, la marele nostru Eminescu și până la Nichita Stănescu sau Grigore Vieru, pentru a demonstra cum întâlnirea dintre Dante și cultura  română a fost, prin excelență, una   formatoare, stimulându-i „personalitatea, sinele, adică toți factorii care îi determină marca ontologică”. Pentru a susține importanța acestui impact, dl. academician a decriptat „toate formele de apropiere” precum: afinitatea dintre cele două culturi congenere – română și italiană, în temeiul spiritului latinității; admirația și recunoașterea valorii supreme a lui Dante  de către Ion Heliade Rădulescu, cel care l-a tradus parțial și l-a inclus într-un proiect de „bibliotecă universală”; multiplele traduceri, parțiale sau integrale, ale Divinei Comedii, cu variantele lor în versuri ori proză; amplele studii dantologice și comentarii (unul din ele aparținând lui George Coșbuc, cel care susținea că „s-a proiectat sufletește” în opera dantescă); referirile sistematice ale celor mai reprezentativi scriitori, oameni de cultură, filosofi și istorici; operele  eroicomice și parodice, precum cele ale lui Budai-Deleanu și Topârceanu; scrierile/piesele lui Macedonschi și Iorga care prezintă aspecte ale vieții marelui florentin. De asemenea, autorul subliniază faptul că românii au văzut în Dante nu doar pe cel care a impus Poetul ca personalitate-cheie a Culturii, ci, conform unei relatări a lui Lucian Blaga, și pe cel care a valorizat fragmentarismul, prin prelucrarea și adaptarea unor forme și procedee precum terțina, sonetul, poemul epic, alegoria. Cu argumente și exemplificări bogate, dl. acad. M. Cimpoi demonstrează, în acest mod, că oamenii de cultură din țara noastră s-au apropiat de marele Dante empatic – ca de un poet al nostru, întrucât  opera lui, așa cum spune memorabil Nicolae Iorga, „nu e străină de nimeni în adevărata ei esență”.

A doua parte a volumului, eseul monografic Leopardi. Drum neted și drum labirintic (apărut într-o prima ediție la Ed. Ideea Europeană, București, 2006), ne ajută să înțelegem mai bine, conform spuselor autorului „tragismul de fond leopardian, care se identifică cu condiția tragică a omului de ieri și de azi”.
Lucrarea, constituită din eseuri concepute și elaborate în „timp scurt”, lasă impresia, la prima vedere, că nu ar avea un fir unificator. În realitate, în ansamblul ei, ea exprimă rațiunea/ideea autorului despre Leopardi, tocmai pentru că a fost gândită în optica unei ipoteze unificatoare care vede opera recanatezului ca un suprem work in progress construit prin aproximări succesive.
Dacă primul eseu, Leopardi, poet al tranzitoriului, prezintă mitopo(i)etica acestuia ca pe o trecere dialectică de la o mentalitate literară la alta, de la o sensibilitate lirică la alta, de la o reprezentare idilică și elegiacă la alta „realistă”, următorul, Iluzoriul, tratează problema pierderii iluziilor. În acest moment al vieții poetului – afirmă autorul – „drumul neted al trăirii fascinante a iluzoriului” face loc „drumurilor întrerupte heideggeriene”. Cu alte cuvinte, Paradisul iluziilor (la Leopardi iluzia se identifică cu tinerețea și speranța) se transformă în Infernul dantesc care te îndeamnă să renunți la orice speranță. Pierzându-și iluziile, omul leopardian devine „un meditativ existențial”. Pentru el, frustrat de cunoaștere, întrucât infinitul lumii nu poate fi cuprins cu adevărat, „drumul neted exterior face loc drumului labirintic interior” care aduce suferința și limita.

În Lumea închisă în sine, Educația abisală: viața = moartea și Mitopo(i)etica inversiunii ontologice, autorul face o serie de aprecieri pertinente asupra discursului leopardian, care conform domniei sale – este „în contradictoriu, adică bazat pe paradoxism”. Unul dintre paradoxuri ar fi deschiderea care închide. Ambele drumuri (interior și exterior) străbătute sunt în van, „confirmând adagiul biblic vanitas vanitatum”. Efectul parcurgerii lor este comico-tragic, căci Necunoscutul în care se avântă nu este decât Hăul/Infinitul. Lărgirea perspectivelor viziunii duce de fapt la o îngustime desăvârșită. Alt paradox – dezvăluit de critic – este acela al ecuației: viața-moartea. Aceste două fenomene se înscriu, în gândirea leopardiană, într-un singur cerc, precum și lumea cu toate manifestările ei pozitive și negative: „nu există nici dincolo, nici dincoace, ci marea unitate a Neantului”. Paradoxală este și inversiunea ontologică, procedeu care – conform autorului – se întâlnește frecvent în creația leopardiană. Este cazul privirii de sus (opusă celei pământene), care operează o adevărată reductio ad absurdum. Leopardi ne propune permanent o viziune cosmică/de departe, „manevrând perspectivele, mărindu-le, micșorându-le, dinamizându-le sau oprindu-le pe loc/încremenindu-le, concentrându-le într-un punct sau desfășurându-le retrospectiv”. Reputatul critic consideră astfel că Leopardi anunță prin toate liniile esențiale ale mitopo(i)eticii sale impunerea autoritară a disonanțeiontologice, simptom al spiritualității moderne, numită altminteri de Hugo Friedrich: hegemonia disonanței.

În Amestecul paradigmelor și Dialogul dintre culturi autorul analizează mai multe pagini din Zibaldone care, prin ideile conținute, îl așează/propulsează pe poetul italian în context modern și postmodern. Una dintre aceste idei, menționează domnul M. Cimpoi, ne duce direct la postulatul lui Roland Barthes despre imposibilitatea de a considera opera literară originală. Din consemnările lui Leopardi rezultă că orice creație literară este o parte a celor anterioare, care formează de fapt un singur discurs, din care își trag semnificația noile opere scrise. Astfel spus, un nou scriitor intră în relații intertextuale cu ceea ce s-a publicat până la el. Leopardi devansează astfel intertextualitatea, după cum, ca mare lingvist al timpului său, ajunge la concluzia că, în concertul european al valorilor, trebuie să intrăm cu o limbă care să-și păstreze calitățile ei identitare, dar care să tindă spre o universalitate bazată pe un vocabular comun vorbit de întreaga Europă.
Interesante, în corpul cărții, sunt și cele două eseuri intitulate: Eminescu și Leopardi și Eminescu, Leopardi și visul, ele aliniindu-se adecvat multor altor articole și studii care au tratat de-a lungul anilor problema afinității între cei doi mari lirici al lumii, concepute de scriitori și italieniști români.

Ultimul eseu al cărții, În lumini românești, este polarizat pe receptarea creației poetului recanatez la noi, pe ceea ce „au evidențiat în mod constant” oamenii de cultură în țara noastră „în statuia leopardiană mișcătoare în timp”. Paginile în discuție, adevărat omagiu adus tuturor celor care au contribuit la încetățenirea lui Leopardi la noi, au atât meritul de a fi continuat recunoașterea „soartei”/existenței literare românești a poetului italian din ultimele trei decenii cât mai ales faptul de a fi subliniat aportul ad rem al colegilor basarabeni: printre altele, traducerea a nouă Cânturi de către Vasile Romanciuc, Iulian Filip și Ludmila Kojușko. De amintit sunt și cele câteva pagini ale Anexei: Dialog Mihai Cimpoi-Iosif Cheie Pantea, Leopardi și floarea „infinitului rău” și Trei contemporani între ei – pesimismul catragism.
Cartea academicianului Mihai Cimpoi închinată lui Leopardi, adevărat „luminător de Ființă, oricât de intense ar fi tenebrele pe care le descoperă și le radiografiază” – reprezintă în mod sigur o treaptă importantă în procesul de integrare a poetului italian în conștiința literară românească.

Eleonora Cărcăleanu
(nr. 1, ianuarie 2024, anul XIV)